Feb 072012
 

Cineva m-a întrebat, șugubăț, știind cât de dezvoltat îmi este simțul umorului: “Ce era, bre, cu sau/sau-ul din titlul cu pricina? Chiar nu ne mai rămâne decât sau… sau… dacă tot e ger și-am rămas eu și tu? (… și-ai mai și ortografiat greșit, auzi tu, thou…)”

Nuuuuuuu. Noi am învățat încă de la grădiniță, grupa pregătitoare, că Søren Kierkegaard era sau un individ melancolic și nesuferit, sau un nefericit flexibil și-un pic trist, sau un nevrotic și-un morbid, sau un mare măgar care-a părăsit-o pe biata Regine –  care-l iubea teribil, sper că nu vă îndoiți de asta cumva, pentru că, nu-i așa, el era un ticălos de mare clasă, da’ pentru că era un ditamai filosoful, știa să fie și un seducător veritabil. (“… Ei bine, plănuia el, după ce-a părăsit-o, în vreo zece ani de acum încolo, când mi-oi fi mâncat mălaiul, o să am nevoie de-o domnișorică tânără, să mă întinerească și pe mine!” (… Da-da, Søren Kierkegaard, de altfel un tip sportiv și deosebit de flexibil.)

Anul 1834. (Ce făceam eu pe-atunci nu-mi amintesc foarte bine.) Ei bine, dumnealui, într-o zi, stând într-o cafenea, trabucind liniștit și constatând că e pe cale să îmbătrânească (filosofic vorbind) fără să fi realizat mare lucru (nici măcar pe plan erectil), minunându-se de toate strădaniile celor din jur de a face existența umanității cât mai ușoară (cum ar veni, în vremurile noastre: prin intermediul internetului, mașinii de spălat vase, plăcii de întins părul, telefonului mobil, mixerului, vibratorului, portalului de la universitate), a avut o revelație esențială: “Trebuie să faci ceva, dar cum, din cauza limitelor tale, nu poți să faci lucrurile mai ușoare decât sunt cu același entuziasm umanitar ca al celorlalți, trebuie să încerci să le faci mai diferite.” Adică, nu-i așa, dacă lucrurile sunt din ce în ce mai ușoare, oare nu cumva ușurința asta devine abuzivă? (Principiul s-a păstrat, și bine-a făcut, în înțelepciunea populară: ce-i prea mult e excesiv, pe un anumit palier existențial enunțându-se mult mai clar: ce-i prea mult e sau imoral sau îngrașă. Deci, ne-am înțeles? Søren Kierkegaard, Editura Humanitas, “Sau – sau”.)

Anul 2012. Ce face Søren drăguțul nu prea știu, dar eu (Sørina, da?) stau într-o cadă plină cu spumă aromată și citesc revista “Tango”, încercând să anihilez efectul mental al accelerațiilor, hipoxiei hipobare și liderșipului în armată. Mă uit cu drag la  James Hugh Calum Laurie, pentru prieteni Doctor House, și de ce nu m-aș uita?, tatăl meu, care a murit, îi semăna leit. (… Acu’, înțelegeți, în sfârșit, de ce nu-s eu, of, of, frumușică – măcar acolo, un pic?…) Mă uit cu drag la el, zic, și mă minunez: “… fratele meu … asta-i sau –  sau?…” Păi, auziți aici – aflat în America, întrebat fiind ce îi lipsește din Anglia, omul nostru răspunde:  “Clădirile și cruzimea. Britanicii sunt oameni foarte aspri, greu de impresionat, care se comportă dur unul cu celălalt, dar mie îmi plac toate astea. Nu e vorba că britanicii sunt mai onești, e numai faptul că nu îți poți face iluzii despre ei. Los Angeles funcționează pe bază de optimism, entuziasm și flatare. Cred că poți să o iei un pic razna. Am auzit oameni spunând că există o limită a numărului de ani cât poți sta acolo fără să înnebunești puțin. E prea al naibii de însorit în fiecare aspect – ca vreme, ca viață socială și profesională.” Și mai încolo: “Intotdeauna sunt ușor suspicios în fața oamenilor fericiți. Întotdeauna cred că ceva nu e în regulă sau ceva lipsește undeva. Probabil că ei ar putea să spună că eu am o problemă și ei au dreptate. Dar faptul că House nu e un om fericit face multe dintre comportamentele sale mai ușor de iertat. Dacă cineva se comportă urât, dar rămâne nefericit și torturat, atunci chiar comportamentul respectiv e un fel de pedeapsă pentru el, deci e greu să mai fii supărat din cauza lui.” (pagina 87, coroborat cu 89 … phuuuuuaii, le-am udat.)

Așadar, explicându-și propria atracție pentru Doctor House, Laurie recunoaște că este interesat de oamenii care sunt torturați, care își fac probleme. Soren descoperise și el: trebuia să caute dificultățile, precum un nou Doctor Socrate. Și iată cum, după un tratament acvatic adecvat, l-am iertat, în numele lui Regine, pe Kierkegaard. Care dificultăți, mă-ntrebați? Ei bine, doamnelor și domnilor, am organizat un dispensar select, intră în scenă Doctor Yalom, căci le-a diagnosticat foarte bine.

Moartea, libertatea, izolarea și lipsa sensului.

Acesta este un articol despre existențialism. (… ptiu, drace, ăsta-i plagiat de stil toată ziua.)

Lipsa sensului, izolarea, libertatea și moartea, în orice ordine le-am lua. (Deși nu-i chiar așa, da’ mai lăsăm material pentru alt articol existențial.) Pe moarte o vezi toată ziua, sigur că-ți pasă de ea dar, pentru că ți-e frică și pentru că totuși vrei să nu-ți fie, doar ești viu, inteligent și, doamne, cât de cald, primul conflict esențial e între ceea ce știi c-o să se-ntâmple și ceea ce-ți dorești, viul în care perseverezi, grosolan, să trăiești. Respirând și călcând, strigi din toți plămânii că pân-atunci ești liber ca pasărea cerului și că ți-e bine, doamneeeeeee, cât de bine. Și totuși glasul îți tremură și ți-e teamă și nici n-are cum să nu-ți fie, pentru că realizezi că nu poți să lipsești din viaţa ta niciun pic: fără tine, libertatea ta e nimic. Ai obținut-o, ești proprietar, crezi că iată, ai deja o structură, oare ești responsabil s-o închizi, s-o deschizi, s-o aerisești, cât de vrednic ești, te-ntrebi, s-o locuiești? Și-apoi, cât de singur eşti…  Nu singur, fără prieteni, nici izolat de-o parte din tine, pur și simplu foarte singur pe lume, un om încă viu îngropat deja în ruine. Oricât de mult te-ai apropia de alții, știi bine că vei sfârși cel mai singur, cât de bine să-ți fie în tensiunea singurătăţii absolute și în nevoia de-a rămâne în contact definitiv, pulsatil și cald, cu mine, cu Universul, cu oricine? … Și-apoi sensul profund pe care musai să-l dai vieții tale ce tot mai moare galopând… calul alb ce, înainte culcare, o să te salveze de teribilul gând…

Voi muri negreșit, de libertatea mea răspund cu capul și câteva oase, am nevoie să te strâng, până la capătul lumii, în brațe, dar tu ești singur și așa sunt și eu, sensul vieții e dat de apropierea de moarte, voi muri negreșit, de libertatea mea răspund cu capul și câteva oase, am nevoie să te strâng, până la capătul lumii, în braţe…

… Ați înțeles ceva din articolul asta sau ba? Cum  văd eu existențialismul? Să fiu mai clară?  Fie. Atunci veți suporta, să știți, și niște poezie.

Aleg să te iubesc foarte liber pentru că sunt în stare s-o fac, deși știu că iubirea noastră, nici măcar începută, o să moară. Pot accepta ca, nefiind, ea totuși să dispară.

Cantitativ vorbind, știind că ești zero, adică nimic, aleg să te iubesc mai mult un pic – asta numesc eu autentic evoluționist șiretlic.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.