Iun 122011
 

„Doresc ca tu să îţi doreşti să fii mai ambiţioasă.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti să petrecem timpul împreună în parc.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti o casă în aceeaşi zonă a oraşului, mai aproape de părinţii mei.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti să concepem un copil cât mai curând.”

„Doresc ca tu să îţi doreşti la bătrâneţe să ne retragem pe malul unui lac la ţară.”

„Doresc ca tu să doreşti să facem dragoste în fiecare zi.”

Ce se întâmplă dacă ea/el nu îşi doreşte ceea ce îţi doreşti tu? Hmmm…vă despărţiţi, nu? Şi pe urmă ce întreprinzi? Cauţi pe altcineva care să răspundă mai bine nevoilor şi dorinţelor tale? Ok. Şi dacă peste un an natura dorinţelor următorului partener (nu cel actual, ci viitorul) se schimbă şi nu mai corespunde în totalitate cu ale tale? Dacă din diverse motive, preferinţa ei/lui de a-şi petrece tot timpul liber doar cu tine se schimbă? Sau invers: dacă natura dorinţelor tale se schimbă şi nu mai vrei tu să îţi petreci tot timpul liber cu partenerul, spre exemplu, alegând să ai o seară pe săptămână pentru lectură? Ce faci? Te desparţi din nou şi porneşti iar în căutare? Cu următorul partener cum procedezi? Corespunde dorinţelor şi nevoilor de la momentul cu pricina, dar dacă peste încă un an natura dorinţelor voastre se schimbă iar? Şi iar, şi iar, şi iar. Cam la câţi parteneri ajungi până la sfârşitul vieţii? Şi unde e stabilitatea? Şi cum îţi educi copiii, târându-i prin zece familii diferite doar pentru că nevoile mamei sau ale tatălui se schimbă de două ori pe an?

În fapt, nu există reţete. Nu e o soluţie nici să schimbi în fiecare an partenerul în căutarea „izvorului de apă vie” (atenţie! toate izvoarele seacă la un moment dat), dar nici să te complaci într-o relaţie moartă, unde congruenţa nevoilor nu mai există. În opinia mea, într-o relaţie, importantă nu e atât concordanţa tuturor nevoilor, ci a celor mai însemnate dintre acestea, a celor semnificative. Deci, orice tratare a cuplului (a întregului) începe cu tratarea membrilor (a părţilor). Fiecare membru al cuplului este indicat a-şi alcătui o listă, un inventar împărţit în mai multe cadrane: cadranul nevoilor primordiale, al nevoilor de prim rang, de rang secund, de rang terţ, al dorinţelor „care ar fi bine să fie îndeplinite, dar dacă nu-s, nu-i nenorocire”, al dorinţelor-capricii ş.a.m.d. Ulterior, după alcătuirea listei, femeia şi bărbatul îşi stabilesc fiecare  măsura în care toate categoriile de trebuinţe sunt satisfăcute de partenerul actual. Cele două liste (ale femeii şi bărbatului) sunt apoi aduse împreună şi simultan sunt analizate tipurile de nevoi ale fiecăruia, laolaltă cu gradul de satisfacere al acestora de partenerul actual. Scopul nu e ca toate varietăţile de trebuinţe să fie îndeplinite de celălalt, ci două sunt aspectele care trebuie urmărite: 1) tipurile de nevoi primordiale şi de prim rang (sau în fine, fiecare şi le împarte cum vrea, în oricâte soiuri de nevoi are chef; pentru mine nevoile primordiale sunt „mai cu moţ” decât cele de prim rang) să coincidă atât la ea, cât şi la el; 2) tipurile de nevoi fundamentale/primordiale/semnificative să fie satisfăcute într-un grad ridicat de membrii cuplului. Restul dorinţelor, capriciilor, mofturilor, dacă se suprapun: foarte bine, bravo! ideal, l-ai găsit pe Făt-Frumos, respectiv Ileana Cosânzeana, dar dacă nu – nu-i bai.  Atenţie cu exagerarea numărului nevoilor fundamentale. Eu când am elaborat prima dată o astfel de listă am avut tendinţa iniţială de a scrie un număr excesiv de nevoi primordiale, deşi la o a doua revizuire, am eliminat mai mult de trei sferturi dintre ele şi le-am trecut la un rang subsecvent (adică acolo unde era locul lor de fapt). În categoria nevoilor primordiale consider că nu ar trebui trecute mai mult de 5 trebuinţe. Dacă ai 10 nevoi primordiale, atunci nu cred că relaţia de cuplu are o problemă, ci tu. Personal, am ales trei astfel de nevoi. Nevoile nu sunt dintr-o listă anume propusă de vreun anumit specialist (cu alte cuvinte, nu te strâmba dacă denumirea lor nu e ca la carte şi nu sună ştiinţific), ci sunt eventual culese dintr-o listă de necesităţi construită de cei doi: de el şi ea împreună.

Exemplu de listă elaborată de Ea şi de El: (nu-i lista mea : -), mi-o plăcea mie să exagerez cu deschiderea pe site, dar nici chiar aşa)

Nevoi fundamentale ale Ei:

  1. Nevoia de tandreţe – Grad de satisfacere de către partenerul meu: 70%
  2. Nevoia de siguranţă, stabilitate, sprijin în cuplu – Grad de satisfacere: 100%
  3. Nevoia de independenţă (a nu mi se cere socoteală pentru acţiunile mele, a nu fi forţată să întreprind lucruri care nu îmi plac ş.a.m.d.) – Grad de satisfacere: 90%

Nevoi fundamentale ale Lui:

  1. Nevoia de siguranţă, stabilitate, sprijin în cuplu – Grad de satisfacere de către partenera mea: 100%
  2. Nevoia de sex, intimitate – Grad de satisfacere: 90%
  3. Nevoia de singurătate (să fiu înţeles atunci când îmi doresc să fiu eu cu mine însumi; să nu fiu cicălit, agasat în acele momente) – Grad de satisfacere: 85%

Nevoi de prim rang (dar inferioare celor fundamentale) ale Ei:

  1. Nevoia de prietenie (partenerul meu să îmi fie prieten foarte bun şi să am posibilitatea de a-i mărturisi cele mai intime gânduri, fără teama că voi fi culpabilizată; formulat altfel: nevoia de a fi ascultată şi înţeleasă) – Grad de satisfacere: 90%
  2. Nevoia de a fi valorizată – Grad de satisfacere: 85%

Nevoi de prim rang ale Lui:

  1. Nevoia de a-mi fi recunoscută masculinitatea (exemplu: să nu fiu cocoloşit, tratat ca un băieţel, cicălit, să simt din partea ei încredere în mine şi în calităţile mele de bărbat). Da, văd: băiatul ăsta are o problemă cu „cicăleala” (a pomenit de pisălogeală şi în cadranul de nevoi fundamentale, dar şi în cel cu nevoi de prim rang) – Grad de satisfacere: 90%
  2. Nevoia de deschidere unul în faţa celuilalt – Grad de satisfacere: 80%

Din punctul meu de vedere (de nespecialist), acest cuplu are toate şansele să funcţioneze. În cadrul nevoilor fundamentale, trebuinţa de sprijin şi stabilitate corespunde 100% ca tip de nevoie, dar şi ca grad de satisfacere de către partener. Nevoia ei de tandreţe se poate împleti într-un mod armonios cu nevoia lui de sex şi de intimitate, chiar dacă poate în prezent, necesitatea ei şi a lui ar putea fi uşor divergente. El poate vedea actul sexual ca pe un act mai dur, lipsit de delicateţe, de fineţe şi sensibilitate. Totuşi să nu scăpăm din vedere faptul că el a adăugat şi intimitatea ca însoţitor al sexului. Or intimitatea presupune legătură, întrepătrundere, chiar fuziune uneori, împărtăşire, strângere, apropiere. Ea s-ar putea folosi de nevoia lui de intimitate, orientând-o spre panta afecţiunii şi gingăşiei. Legătura strânsă şi împărtăşirea pe care şi-o doreşte bărbatul în timpul actului de amor, femeia o poate ghida către satisfacerea setei de tandreţe pe care o resimte ea. După cum se vede, nevoia lui de sex este satisfăcută în proporţie de 90%, în timp ce dragostea plină de delicateţe pe care o aşteaptă ea este împlinită în procent de 70%. În acest caz, ea trebuie să „lucreze” puţin, nemaiaşteptând de la el automat să îi ofere mângâieri, atingeri calde şi gingăşie, ci conducând ea actul de amor în sensul îndeplinirii trebuinţei sale. Nu are sens să aştepte de la el tandreţe fără a-i comunica acest lucru. E clar că partenerul nu îşi dă seama de asta, că doar nevoia lui e satisfăcută într-o proporţie suficient de mare. Dar nevoia lui nu e o nevoie strictă, singulară şi care se poate mulţumi doar într-un anumit fel. Sexul (pe care el îl aşteaptă şi pe care se pare că îl şi obţine) poate fi făcut în diverse moduri, iar unul dintre ele este cel tandru. Aici trebuie să lucreze femeia: conducând actul de amor pe panta tandreţei.

În ceea ce priveşte nevoia ei de independenţă, pare a fi adiacentă nevoii lui de singurătate. Niciunuia nu îi place să fie cicălit, să i se ceară socoteală, să fie tratat ca un copil, să fie întrebat când pleacă, unde pleacă, de ce pleacă, de ce nu vrea să vorbească, de ce preferă în anumite momente să fie singur/independent etc. Cele două trebuinţe se completează, ba mai mult, sunt satisfăcute într-un grad însemnat.

Concluzionând, nevoile primordiale ale celor doi membri ai cuplului sunt împlinite în proporţie de 87% (femeia), respectiv 92% (bărbatul). Suficient, aş zice eu. Pe lângă faptul că sunt satisfăcute, ele mai şi coincid în cea mai mare parte.

Cu privire la nevoile de prim rang, nevoia ei de prietenie şi nevoia lui de deschidere ar putea conlucra foarte bine. Dacă el doreşte să vadă din partea ei deschidere, receptivitate, comunicare, atunci e clar că numai într-un cuplu „prieten” ar putea beneficia de acest lucru. Prietenia profundă presupune o cunoaştere excelentă a membrilor relaţiei, or cunoaşterea intimă, lăuntrică, cum altfel s-ar putea obţine decât prin deschidere şi comunicare? Judecând după gradul de satisfacere, se pare că ea îl consideră „mai prieten” decât o consideră el pe ea, motiv pentru care e obligatorie discutarea amănunţită a blocajelor pe care le percepe bărbatul ca venind din partea femeii pe partea de deschidere în cuplu. E puţin şocant să constaţi că procentul de împlinire a unei nevoi importante nu coincide într-o măsură apreciabilă. În cazul meu, spre exemplu, una dintre nevoi a fost cea de a râde alături de partener (a râde de el : -) şi cu el), nevoia de umor. Am fost surprinsă constatând că din punctul meu de vedere satisfacerea acestei trebuinţe a fost de 100%, în timp ce partenerul meu a considerat doar un procent de aproximativ 80%. Cu alte cuvinte: eu râd mai mult cu el decât râde el cu mine. Întrebându-l din ce motiv am luat notă aşa de mică la capitolul „umor”, mi s-a spus: eşti foarte amuzantă, ne veselim împreună teribil, însă eu am nevoie să râd şi mai mult decât atât,  eu am nevoie să râd tot timpul. În concluzie: ne-am asumat lipsa şi decalajul, dat fiind că nu sunt capabilă să satisfac această nevoie în proporţia care se aşteaptă de la mine. Oricum, am scăpat. E sub control: nu era una dintre nevoile fundamentale sau de prim rang : -).

Cea de-a doua nevoie de prim rang nu este identică la partenerii cuplului de mai sus, însă şi în acest caz, analizând un pic, cred că am putea armoniza cele două trebuinţe. Ea doreşte să fie valorizată, iar el doreşte să fie mascul (şi nu băieţelul mamei). Valorizarea ei nu poate fi cumva asemănată valorificării şi aprecierii calităţilor ei de femeie, preţuirii feminităţii ei, respectului faţă de rolul ei de soţie/iubită? Eu aşa aş zice, însă desigur, trebuie întrebată ea ce a vrut să spună prin această „valorizare”. În acest caz, cei doi se simt „femeie”, respectiv „bărbat” într-un procent însemnat în cadrul cuplului lor, ceea ce e împlinitor pentru relaţia în care se găsesc.

Nevoile de prim rang, fiind satisfăcute peste 80% în cazul ambilor membri, converg spre concluzia că avem de-a face cu un cuplu solid, stabil şi cu puţine frustrări.

Nevoile celelalte, capriciile, mofturile, dorinţele egoiste de genul „aş vrea să îmi găteşti în fiecare seară ciulama cu ciuperci” sau „aş vrea ca în fiecare luni dimineaţa să am toate cămăşile călcate”, „aş vrea să stingi televizorul când mergem la culcare” etc., sunt mai puţin importante, dată fiind lipsa lor de semnificaţie sau însemnătatea lor minoră. Ca să dau un exemplu mai dur: un cuplu care se desparte din motive de infidelitate, în condiţiile în care fidelitatea nu se afla printre nevoile fundamentale sau de prim rang, după părerea mea, se grăbeşte inutil către o acţiune care s-ar putea să le aducă suferinţă.

Confruntarea nevoilor celor doi parteneri este indicat a se face cât de des posibil, eventual la câteva luni, pentru a avea în vedere eventuala schimbare a ierarhiei trebuinţelor şi mai ales a gradului de satisfacere. Personal, nu recomand mai repede de 4-5-6 luni, pentru că în cazul în care constaţi că una dintre nevoile secundare începe să îşi facă loc printre cele primare sau chiar primordiale, ţi-aş propune să aştepţi o vreme pentru a te convinge că nevoia respectivă se stabilizează pe podium, în timp ce o veche nevoie de prim rang retrogradează. Nu te grăbi în a provoca discuţii, topuri, liste, atâta timp cât nu eşti sigură de constanţa nevoii tale celei noi. Urmăreşte-o un timp, urmând ca ulterior, după ce devine „statornică”, să o abordezi împreună cu partenerul. După parcurgerea noii discuţii, în cazul în care gradele de satisfacere nu sunt mulţumitoare, acordaţi-vă termene pentru rezolvare şi identificaţi soluţii. Nu sunt adepta vitezei şi precipitării. Acordaţi-vă termen suficient de larg (cred că 6 luni – 1 an este destul). Dacă după expirarea termenului, frustrarea nevoilor voastre fundamentale este din ce în ce mai puternică, de abia atunci pune-ţi problema despărţirii. Măcar vei recunoaşte că ai încercat să salvezi cuplul.

Cunosc cupluri în care nevoile fundamentale sunt în felul următor:

El: să mă îngrijească, să fiu „călcat, spălat, cocoloşit” – grad de satisfacere: 100%; să fie disponibilă la orice oră din zi şi din noapte pentru mine – grad de satisfacere: 90%; să nu mă sâcâie, să fie tăcută şi supusă – grad de satisfacere: 90%. Ea: să fie cald şi afectuos – grad de satisfacere: 30%; să mă valorizeze – grad de satisfacere: 25%; să nu simt din partea lui agresivitate de nicio natură – grad de satisfacere: 30%. Femeia din acest cuplu este o femeie frustrată, o femeie nefericită, iar relaţia este o relaţie cu lipsuri enorme. În opinia mea, timpul amândurora se iroseşte în van atâta timp cât persistă a nu părăsi cuplul în care se găsesc momentan. E grea, extrem de neplăcută şi apăsătoare despărţirea, desprinderea unuia de celălalt (mai ales după ani buni de convieţuire) e cumplit de dureroasă, dar pare a fi unica soluţie constructivă pentru amândoi. Singura şansă ca ambii parteneri să crească: individual şi/sau într-o nouă relaţie de cuplu.

Abordarea superficială a nevoilor, totodată, este de evitat. La ce te ajută dacă partenera e aşa cum ţi-ai dorit: blondă cu ochii verzi, înaltă, cu forme apetisante şi energică, dar nevoile fundamentale pe care le ai (de genul să fim buni prieteni, să îmi ofere atenţie ş.a.) nu sunt satisfăcute de ea? În acest caz, e posibil să formezi un cuplu cu o astfel de femeie cel puţin o vreme, dar golul interior va persista. Desigur, nu îl vei simţi, mai ales în perioada de început, când nevoia de prietenie şi comunicare păleşte în faţa sânilor ei rotunzi („măr” sau „pară”…nu mă pot hotărî care sunt mai frumoşi). Dar indiscutabil vei simţi neîmplinirea după ce „orbirea îndrăgostirii” se va mai estompa şi dorinţele tale autentice vor ieşi din adâncurile fiinţei tale.  Doar oamenii foarte asemănători în profunzime pot construi relaţii pe termen lung, veritabile, curate, pozitive şi cu potenţial de dezvoltare. De aceea cuplurile formate doar în urma analizei nevoilor superficiale nu rezistă. Pentru că potenţialul şi energia relaţiei se evaporă rapid. Nu poţi face dragoste o perioadă îndelungată cu cineva cu care nu eşti compatibil cu adevărat fără a avea sentimentul că te scindezi lăuntric, diminuându-ţi energia şi sentimentele fireşti. Nu poţi face dragoste de la brâu în jos, ţinându-ţi inima şi capul în afara ecuaţiei, decât cu preţul unei suferinţe serioase. Atunci când partenerii sunt în perioada de îndrăgostire, în cazul în care există diferenţe semnificative de substanţă între ei, aceştia de fapt au inima şi capul în afara ecuaţiei, dar nu îşi dau seama de asta. Se află în plină etapă de fuziune şi idealizare (faza de „ochelari de cal”), în care nu sunt capabili a privi în amănuntul fiinţei celuilalt. Idealul este proiectat de către femeie asupra bărbatului şi viceversa, crezând că simpla prezenţă a partenerului va face să dispară toate problemele şi că numai el / ea deţine „cheia” descătuşării bucuriei lăuntrice. Diferenţele (sau mai bine zis, acele nevoi profunde ale lui/ei care nu corespund cu ale noastre) sunt negate vehement, de fapt nici măcar nu le vedem, nu vrem să le vedem, nu dorim să le confruntăm. S-ar risipi vraja…nu-i aşa? Claude Marc Aubry în a sa carte „Heureux en amour” precizează că deja în cea de-a doua etapă a relaţiei, au loc cele mai multe despărţiri. Etapa respectivă este cea e deziluziei, impregnată de felul în care ne loveşte în plin aşa zisa schimbare a partenerului (când de fapt bietul de el a fost la fel încă de la început, doar că noi nu am avut ochi să vedem). Expresia cheie a etapei este: „Te-ai schimbat!”. În etapa respectivă, există marele risc de a neglija importanţa rănilor afective anterioare şi, deci, de a proiecta asupra partenerului o imagine extrem de nefavorabilă. Cu alte cuvinte: pe lângă defectele lui (muuulte şi graaaave) îi mai punem în cârcă şi eventuale proiecţii, idealuri, visuri pe care ni le-am făcut, aşteptări pe care le-am avut şi pe care nu a fost în stare să le îndeplinească, başca rănile provocate nouă de iubiţii anteriori ale căror trăsături negative le punem tot în spatele actualului. Pe scurt: decade din postura de Făt Frumos în postura de Zmeul Zmeilor.

Aubry consideră că adevărata relaţie de dragoste începe de abia în a treia etapă: etapa alegerii, în care cei doi îşi confruntă nevoile, îşi analizează diferenţele şi hotărăsc să şi le asume: „Azi, mi-am pierdut iluziile, dar aleg să fim împreună în continuare în încercarea noastră de a construi o realitate.”

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.