Apr 212011
 

Să scriu despre memoria tempoului muzical, văzută de Levitin cu creierul său muzical? Ba parcă m-aş opri asupra falselor amintiri ale lui Elizabeth Loftus. Nţ, parcă nu. N-ar fi mai util, că tot ne pregătim temeinic de sesiunea tematică (iau acest articol drept mijloc util), să vă inspir puţin cu modelul asortat David Marr? Poate mai bine să scriu despre diferenţa dintre un bou şi un lup temerar? (Aveţi dreptate, despre George Clooney tocmai am scris.) Despre sexul dezacordat sau despre fusul orar? Despre neputinţa învăţată a lui Seligman sau despre adulterul moral? Despre iubirea prea multă sau despre puţină trădare? Sau despre acomodare?

…. Phuaaaiiiiaia-ia-iai… greu, tare greu. Dă-l încolo de articol, mai bine să înfulec ceva de mâncare. Broccoli sau morcov ras? Un ou fiert prost sau unul tare? Să beau apă multă sau doar suc de portocale? Un pahar de bere sau unul cu vin? Înainte de prânz sau după mâncare?… Vaaaiiii de capul meu, bine că mi-am amintit, vine şi Paştele: să fac cozonac cu mere pădureţe şi verzi sau doar o plăcintă mai mare?

… Mai bine mă culc, dacă tot n-o scot la capăt cu articolul ăsta. … Da’ unde, monşer? Pe patul cel mic sau pe patul cel mare? Îl întind de tot sau mai bine mă chircesc eu un pic? Singură sau în vreo adunare? Lucrurile scăpând de sub controlul mental, mai bine să deschid o scriere oarecare. Extraordinar. Tversky şi Kahneman. Ăştia da băieţi. Încadrarea deciziilor. Foarte tare.

Ipoteza fundamentală, sper să fiţi de acord, susţine că deciziile noastre sunt raţionale, cel puţin în măsura în care sunt consecvente unele cu altele. Dacă preferăm Abba lui Boney M şi Boney M lui Pussycat, atunci ar trebui să preferăm Abba lui Pussycat. Sau, dacă ne place Abba mai mult decât Boney M, atunci ar trebui să ne placă Boney M mai puţin decât Abba.

… Pe cuvânt? Poate doar în Postul cel Mare.

Amos Tversky şi Daniel Kahneman (sau invers, în ordine nobeliană), după un serios proces raţional de judecată urmat de acţiune decizională au hotărât să avanseze împreună în, ce credeţi?, studiul judecăţii şi luării deciziei, rezultând ceea ce astăzi se cheamă economie comportamentalistă, preţioasă îmbinare de economie şi psihologie. (Adicătelea au introdus conceptele şi metodele psihologice în studiul deciziilor economice. S-au ţinut, cum ar veni, de interconexiuni disciplinare.)

În 1981, nişte bieţi amărâţi au fost împărţiţi de sus-împricinaţii în două grupări temerare, rugaţi fiind să asculte serios:

„Imaginaţi-vă că Statele Unite se pregătesc de izbucnirea unei boli asiatice neobişnuite, care se aşteaptă să facă 600 de victime. Au fost propuse două programe alternative de combatere a bolii. Să presupunem că estimările ştiinţifice exacte privind consecinţele programelor sunt după cum urmează:…”

… şi-acu’ începe dansul:

Grupului 1 i s-a prezentat următoarea formă de interogare poziţională:

„Dacă se adoptă programul A, vor fi salvate 200 de persoane. Dacă se adoptă programul B există 1/3 şanse ca toţi cei 600 de oameni să fie salvaţi şi o probabilitate de 2/3 ca niciun om să nu fie salvat. Pe care dintre cele două programe l-aţi aproba?”

Grupul 2 iacătă ce-a primit:

„Dacă se adoptă programul C, vor muri 400 de oameni. Dacă se adoptă programul D, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca toţi cei 600 de oameni să moară. Pe care dintre aceste programe l-aţi aproba?”

… phuaaaiiii, bine că n-am fost acasă când au vrut să mă selecteze pentru experiment, ei considerându-mă, totalmente greşit, aptă.

Acu’ să vedem: e vreun inginer printre voi? Dacă da, să ne spună şi nouă cum stă treaba, vă rog. Păi programele de decizie nu sunt aceleaşi? A şi C susţin acelaşi lucru: vor fi salvate 200 de suflete, nasol pentru 400. B şi D iar sunt la fel: o probabilitate de 1/3 ca toţi 600 să fie salvaţi, deci nimeni să nu moară şi o probabilitate de 2/3 ca nimeni să nu fie salvat, adică s-avem 600 de repauzaţi.

Dacă rezultatul A este preferat lui B de către majoritatea participanţilor, atunci C ar trebui să fie preferat lui D, dat fiind faptul că înfăţişează aceeaşi pereche de urmări.

Observaţi, nu-i aşa? Primul grup a fost pus în faţa deciziei sub forma vieţilor salvate (programele A şi B), 72% dintre participanţi preferând programul A. Grupul 2, poziţionat faţă de problemă în termeni de vieţi pierdute (programele C şi D), a preferat, cu 78%, ce credeţi?, programul D.

Rezultate diferite pentru acelaşi set de programe de rezolvare. De ce? Aţi tras lozul cel mare: esenţa rezidă în încadrare. Dacă veţi săpa după experimente asemănătoare, veţi observa că toate pun în evidenţă acelaşi pattern de proces decizional, de încadrare a deciziei de acţionare. Atunci când ne confruntăm cu posibile pierderi căutăm riscul în perspectiva salvării, când însă avem în faţă câştigul, ne vom împotrivi riscului, preferând să ne agăţăm de ceva care să ne ţină în picioare.

Să trăiască – să nu moară. Mai gândiţi-vă.

Decizia poate fi afectată de modul în care îi servim perspectiva. (Să se ridice-n picioare ăl de se consideră un chelner excepţional.)

… Acu’ (s-au intrebat indivizi mai deştepţi), există vreun mod de a privi problema într-un fel mai corect decât celălalt? De a plimba tava deciziei mai bine sau mai prost, înainte de a o scăpa, cu zgomot, pe jos?

… Noroc că încă nu s-a trezit vreun deştept care să ne teoretizeze cum. (Dacă da, atunci somnul ignoranţei mele e din ăla serios, tare bun.)

(Iar dacă mai vreţi articole cu probabilităţi şi decizii iluminate, mai scormoniţi şi pe site-ul lui Adrian căci, zău, m-am cam săturat să le fac singură pe toate.)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.