Aug 052011
 

Organismele au obiceiul de a muri. Nu au viaţă veşnică. Dacă nu ar avea acest obicei, îţi imaginezi ce înghesuială ar fi? Iar la înghesuială iese tărăboi pentru spaţiu. Deşi într-un spaţiu infinit (considerand un univers infinit) şi colonizând alte planete poate ne-am descurca cu alocarea de spaţiu. Dar dacă universul e finit?  E clar că vieţile veşnice indiferent de natura lor, spirituale ori materiale, implică un univers infinit. Aşa că acel spirit al tău veşnic aflat pe calea evoluţiei presupune un univers care expansionează la nesfârşit.

Fiinţele umane (ori spirituale, presupunand ca exista) cu viaţă veşnică s-ar trezi în faţa unei uimitoare dileme: dacă am o veşnicie la dispoziţie de ce naiba m-aş apuca de ceva, de ce aş mai face orice? Ce rost are vreo experienţă (prin care eventual să evoluez) când am la dispoziţie o veşnicie? Ce plictiseală! Chiar dacă aş încerca orice în final m-aş plictisi… de moarte! Mi-aş dori să mor. Poţi încerca orice într-un timp şi spaţiu infinite (ori în universuri infinite ca număr) şi doar când ai chef. Însă, ce te-ar motiva?

Doar din perspectiva unei vieţi finite, îţi pare atractivă o viaţă veşnică, asta poate pentru că nu poţi experimenta decât unele posibilităţi. Însă din perspectiva unei vieţi eterne, îţi vei dori să poţi muri.

Moartea. Oare cum ţi-o reprezinţi? O reprezentare are loc în plan mental, dar de ce nu ai fi atent în jurul tău sau chiar la tine? Moartea e peste tot, se află sub nasul tău şi, dacă nu te-am convins, e chiar în pielea ta. Celulele epiteliale mor cu un anume ritm şi sunt înlocuite de altele, însă până la un moment dat când regenerarea are un ritm tot mai lent şi se opreşte. Funcţiile organismului se opresc şi ele. Frunzele se desprind din copac, iar altele le iau locul. Oameni care mor, iar alţii care se nasc. Nu există o antinomie moarte – viaţă, ci naşterea poate fi raportată la moarte.

Moartea se înfăşoară cu Viul. Nimic viu nu scapă de implacabila consecinţă a legii a doua din termodinamică. Nu rămane nimic acolo în tine ca o esenţă nesupusă schimbării care îşi va lua zborul la momentul morţii. Vrei să crezi în ea? E de înţeles. Negi şi eviţi moartea, când drumul vieţii se aşterne inaintea ta şi ai chef de a-l străbate. Însă încotro?

SENSUL VIEŢII NU EXISTĂ. Tu eşti parte a vieţii neseparată de legile ei decât prin iluzia unui sine. Acest sine iluzoriu crează un SENS la fel de iluzoriu. Sensul există în mintea ta, dar nu şi în realitate.

O iluzie este o amăgire a simţurilor. Este totuna cu a crede că mirosul unei fripturi îţi potoleşte foamea. Simţi mirosul şi crezi că este vorba de o friptură prin apropiere.

Oamenii se amăgesc crezând că trăiesc într-o lume cu sens şi că în existenţa lor microscopică sunt importanţi. Poate nu înţelegi consecinţele unei astfel iluzii. Să-ţi povestesc:

Ademenit de mirosul unei fripturi vei pleca în căutarea ei. Toată viaţa o poţi petrece căutând cu înverşunare friptura dorită. Această căutare devine SENSUL tău. Este imposibil de găsit, căci friptura a fost consumată deja de alţi oameni în propria lor bucătărie. Tu ai investit eforturi în această căutare şi nu poţi renunţa chiar dacă în prezent doar îţi re-prezinţi mirosul. Călătoria către friptura dorită şi visată continuă, dar nu fără suferinţă. Dorinţele şi recompensa anticipată (îţi oferă SENS existenţei) crează ataşamentele. Budismul a descoperit acest adevăr prin meditaţie, adevăr susţinut de cercetările în neuropsihologie care au identificat cele două sisteme responsabile: sistemul dopaminergic şi sistemul opioid.

Ceea ce tu poţi face pentru a evita suferinţa inutilă asociată ataşamentului (de friptura dorită) este de a-ţi găti propria mâncare, renunţand la mirosul fripturii şi căutarea ei. Când ai o dorinţă, observă realitatea şi dacă în realitate identifici posibilităţi REALE, treci la acţiune şi POATE îţi satisfaci dorinţa. Repet: POATE, căci Realitatea e o variabilă cu caracter imprevizibil.

Cum facem în mod obişnuit? Avem o dorinţă, visăm la ceva-ul ce ne-o implineşte şi pornim la a modela Realitatea pentru a obţine ceva-ul, recompensa dorită, care devine uneori un SENS. E totuna cu strădania prostească de a modela fum sau norii de pe cer.

Suferinţa inutilă este cea creată de această strădanie prostească. Suferinţa o vei întâlni oricum, pentru că realitatea e imprevizibilă şi supusă tendinţei entropice. Iar Realitatea nu poate fi controlată şi modelată. Te poţi strădui să îl faci pe el să te iubească aşa cum îţi doreşti. Încerci. Nu merge. Urmează să renunţi, să-i dai drumul şi să-ţi cauţi un partener potrivit. Dar nu, tu îţi spui: Poate reuşesc. Încă mai sper. Cu speranţa mai poţi petrece câţiva ani alături de un partener nepotrivit.

Viaţa ta are un capăt. Timpul tău este finit. Nefiind etern, devine preţios. La fel şi viaţa ta care urmează a se sfârşi. Vitalitatea ta este limitată. Timpul şi energia unui om sunt resurse preţioase. Devii responsabil de felul în care le cheltui. Într-un timp finit şi cu energie limitată nu prea poţi încerca multe. Câteva posibilităţi de experimentat şi atât, urmând să te decizi asupra felului în care vrei să trăieşti şi cu cine vrei să te însoţeşti în existenţa ta. O astfel de decizie vine uşor dintr-o stare de relaxare. Nu are de-a face cu încordarea termenului limită, cu un deadline: Trebuie să fac ceva cu viaţa mea. E scurtă! Nu trebuie ceva, pentru că viaţa nu are nevoie de ceva. Oamenii au nevoi şi dorinţe. Viaţa se întâmplă de la sine fără să-şi propună un scop sau ceva de obţinut. Nu tu îţi propui să respiri şi nici să-ţi recirculi sângele. E un proces spontan care se va încheia pentru tine (pentru sinele tău) undeva în viitor. Acceptând acest moment din viitor în prezent, te poţi relaxa şi poţi face ceva plăcut cu timpul şi energia ta finite. Iar de dragul jocului poţi numi asta SENS.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.