Sep 092011
 

Acest articol este o satiră. Am pornit cu ideea să scriu câteva versuri (de-o viaţă încerc să scriu o poezie, însă nu am reuşit niciodată). În ciuda eforturilor din această dimineaţă, ce se vede mai jos e „maxim de poezie” pe care mintea mea a reuşit să o producă la ora asta.

E cineva care nu face banking? Mă îndoiesc. Bankingul e ceva cu care, odată făcută cunoştinţă, te însoţeşti pentru toată viaţa. E suficient să îi prinzi gustul şi nu mai poţi renunţa.

Atunci când îţi depui banii la bancă (i.e. când îţi constitui un depozit) se cheamă că ai contribuit la creşterea pasivului băncii. Atunci când, dimpotrivă, soliciţi băncii să te împrumute (i.e. când contractezi un credit), se cheamă că ai contribuit la creşterea activului băncii.

De data asta vom vorbi despre credite. OK. Te-ai hotărât. Vrei să te îndatorezi. Cum e preferabil? Să contractezi credite de la o singură bancă, de la două sau de la mai multe? Un lucru e clar: indiferent de hotărârea pe care o iei: orice bancă şi orice client îşi asumă într-o oarecare măsură riscuri atunci când acordă sau când contractează credite. Obligaţia băncii este de a pune la dispoziţia clientului împrumutul, iar principala obligaţie a clientului (doar principala, pentru că, printre altele, clientul are muuulte alte sarcini) este de a plăti creditorului lunar dobânda. Uneori, din nefericire, debitorii (adică clienţii), necuantificându-şi bine potenţialul (sau hai să-i zicem cash flow-ul, ca să rămânem în domeniu din punctul de vedere al limbajului), se îndatorează la prea multe bănci. Merge o perioadă, după care debitorii îşi conştientizează propria neputinţă şi păgubesc câteva dintre băncile cu care au ales să încheie relaţii contractuale de plata dobânzii. Desigur, nu numai debitorii sunt vinovaţi. Vină poartă şi băncile. Pierderile la portofoliul de credite sunt minimizate dacă operaţiunile de creditare sunt împărţite de către bancă mai multor debitori + dacă acestea sunt gestionate şi organizate cu profesionalism. Neonorarea obligaţiilor de către un anumit debitor nu ar reprezenta o pierdere aşa de mare pentru bancă dacă aceasta şi-ar împărţi riscul de creditare şi nu s-ar baza doar pe un unic client. O bancă nu poate funcţiona fără încasarea dobânzilor şi comisioanelor. Dacă unicul debitor nu îşi plăteşte datoriile, banca moare. Sigur, ştiu: mai există şi varianta vânzării activelor, a scoaterii lor în extrabilanţ urmată de cesionarea creanţelor. Dar până acolo calea e lungă, iar banca îşi poate închide foarte frumos porţile „fără hrană”.

Ce poate face banca pentru a evita riscul de faliment? Îşi poate îmbunătăţi politica de creditare. O politică de creditare poate fi apreciată ca fiind corectă dacă în elaborarea ei s-a acordat prioritate atingerii următoarelor obiective:

  • Încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţei pe care operează banca (cea mai bună metodă, în opinia mea)
  • Selecţia unor credite sigure şi cu o probabilitate maximă de rambursare
  • Asigurarea unor plasamente fructuoase pentru fondurile de care dispune banca

Politicile de  creditare variază în timp şi în funcţie de ciclul economic. Ele trebuie să fie actualizate şi să devină adaptabile la modificările mediului concurenţial şi economic. Nu recomand nici o politică agresivă, dar nici una prea pasivă. O politică agresivă se caracterizează prin creştere a portofoliului de credite rapidă, războinică, violentă. O astfel de politică nu poate avea rezultate durabile pe termen lung. Poate conduce, bineînţeles, la creşterea veniturilor băncii, dar este mai puţin sigură, riscurile legate de gestiunea unui portofoliu „prea bogat” crescând de asemenea. Cel mai riscant element, atunci când expansiunea este agresivă, este reprezentat de scăderea potenţială a calităţii portofoliului. Gestiunea unui client dificil, a unuia care luna asta are probleme financiare şi nu îşi poate onora obligaţiile, a unuia care luna asta este plecat prin vacanţe şi nu onorează cu prezenţa casieria minunatei sucursalei bancare unde are domiciliat creditul, a încă o sută de clienţi cu diverse nemulţumiri şi activând în diverse domenii etc. împovărează banca şi o face să piardă controlul. În plus, o prea mare şi prea accentuată „împrăştiere” a resurselor băncii prin atâtea locuri (pe la atâţia clienţi) duce la scăderea calităţii portofoliului.  

Aprecierea justă a riscului de credit are o importanţă majoră pentru bancă, întrucât orice credit reprezintă o anticipare a unor încasări viitoare, care este posibil să apară sau să nu apară. Ţinând cont că, în general în viaţă este mai uşor să prevenim decât să vindecăm, pentru minimizarea expunerii la risc, cea mai importantă etapă a procesului de creditare este selectarea cererilor de creditare. Deci, din start: banca cântăreşte bine cui acordă credit şi cui nu, de ce unuia – da şi de ce unuia – nu, cum face selecţia, delimitarea şi cât de mult se poate baza pe commitment-ul debitorilor (al clienţilor).

Hai să vorbim puţin şi despre câştiguri. Câştigurile directe sunt imediate, reprezentate de dobânzi şi comisioane. Da, sunt frumoase, atractive, cele pe care cu toţii le vânăm. Eeee, dar există şi câştigurile indirecte, mult, mult mai greu de cuantificat şi desigur, incerte (ca orice lucru bun în viaţă). Câştigurile indirecte presupun atragerea după sine a iniţierii sau menţinerii unei relaţii cu debitorul, o eventuală creştere a depozitelor la banca respectivă, precum şi cererea pentru alte servicii bancare pe care tu, banca, le poţi oferi.

Dacă ai avut răbdare să ajungi cu lectura până aici, sper că înţelegi că în acest articol nu este vorba despre sistemul bancar în general şi despre procesul de creditare în particular. Este vorba despre relaţii, despre alegeri, despre nevoi, despre dorinţe, despre prioritizare. Este vorba despre oameni. Este vorba despre cupluri, despre modul în care se iau deciziile şi riscurile pe care fiecare decizie le implică.

Banca – poţi fi tu. Debitorul – poate fi el. Debitorii – pot fi ei.  Depinde ce alegi. El, debitorul poate opta pentru contractarea unui credit de la tine sau de la tine + altcineva sau de la tine + altcineva + altcineva + altcineva etc. Nu există o formulă ideală. Un debitor se poate simţi mulţumit cu o singură bancă sau cu mai multe bănci. Ceea ce e important de reţinut este că orice astfel de decizie implică nişte riscuri. Idem şi viceversa. Banca (adică tu) poţi opta pentru un singur debitor sau pentru mai mulţi debitori. Pericolul de a te trezi singură şi nefericită într-o bună dimineaţă se amplifică dacă te expui prea mult riscului de insolvabilitate a unicului debitor. Partenerul (unicul debitor) este posibil să nu fie capabil a-ţi satisface toate nevoile tale fundamentale (nu mă refer la toate „nimicurile” de nevoi sau dorinţe sau capricii, ci la nevoile cu adevărat importante, aflate pe locuri prioritare în rangul nevoilor tale). Moment în care te vei simţi singură, neavând variantă de back-up. Pe de altă parte, împărţirea de credite prea multor debitori poate arunca o aură de neseriozitate asupra ta + te poate secătui de puteri, de energie, de vitalitatea necesară pentru a-ţi mulţumi toţi debitorii. Prin lipsa posibilităţii tale de satisfacere a tuturor clienţilor tăi, aceştia vor începe să nu te mai gratifice cu acele câştiguri directe despre care am menţionat mai sus (dobânzi, comisioane, adică atenţie, respect, tandreţe, afecţiune, pe principiul românesc „că li se ia aşteptând”), moment în care creditele pe care le-ai acordat vor deveni neperformante, iar tu, banca, vei ajunge în faliment. Just, nu? Să ne reamintim: principala obligaţie a băncii e de a pune la dispoziţie împrumutul, iar a clientului să îşi plătească dobânzile şi comisioanele. Dacă tu, bancă, fiind prea „împărţită” în direcţia prea multor debitori, nu mai eşti capabilă să pui la dispoziţia acestora împrumutul, este corect oare să te mai aştepţi la dobânzi şi comisioane?

Nu există reţete. Câţi debitori i se potrivesc ei nu ţi se potrivesc ţie, câţi debitori ţi se potrivesc ţie anul acesta nu ţi se potrivesc anul viitor. Îţi poţi îmbunătăţi politica de creditare ajustând-o la nevoile din acest moment. Nu la nevoile de anul trecut, nu la cele de peste 10 ani. Gândeşte-te la tine acum. La cea care eşti în clipa de faţă. Reiau cele mai importante metode de punere în aplicare a unei politici optime de creditare (prin politică de creditare înţelegând oferirea afecţiunii tale unui partener sau mai multora), deşi le-am menţionat mai sus:

  • Încurajarea extinderii creditelor care corespund nevoilor pieţei pe care operează banca (cea mai bună metodă, în opinia mea) – oooo, cât de adevărat! Cuvinte cheie „nevoile pieţei pe care activează banca”. Pentru simplificare: „nevoile băncii”. Nu poţi acţiona fiind rupt de piaţă, fiind rupt de tine şi de nevoile tale. Nu poţi extinde creditarea fără să îţi cuantifici cum se cuvine dorinţele şi mai ales capacităţile. Dacă o faci fără să gândeşti se cheamă că acţionezi haotic, în virtutea instinctului, fără o analiză aprofundată.
  • Selecţia unor credite sigure şi cu o probabilitate maximă de rambursare – angajarea în relaţii cu diverşi parteneri pe care nu te poţi baza, care nu prezintă încredere, care nu te respectă, din partea cărora nu simţi afecţiune, reprezintă din start „o probabilitate minimă de rambursare”. Or, ai înnebunit? Vrei să dai faliment? Probabilitate minimă de rambursare = viitor incert = potenţial falimentar. Nu vrei să fii o bancă prosperă şi peste un anumit număr de ani? Daca urmăreşti propria bunăstare, atunci selectează-ţi partenerii în funcţie de siguranţa pe care o prezintă, de respectul pe care ţi-l acordă, de aprecierea pe care ţi-o poartă, politeţea, decenţa, cuviinţa, afecţiunea, tandreţea pe care simţi că le poţi primi din partea acestora.

Ajung la părerea pe care mi-am mai exprimat-o şi prin alte articole, dar în altă formă: „selectarea cererilor de credite” este esenţială, dar în acelaşi timp este crucială şi „evaluarea capacităţii băncii de a face faţă cererii de creditare”. Ambele în acelaşi timp, dacă sunt analizate amănunţit, banca şi debitorul evită haosul. Oferta potenţialilor şi actualilor parteneri (sau partener) pusă faţă în faţă cu cererea ta (prin cererea ta înţelegând nevoile, dorinţele, aşteptările şi speranţele tale) duc la o decizie optimă, oportună atât pentru tine cât şi pentru partener. Totodată evaluarea corectă şi obiectivă a capacităţilor tale şi ale partenerului (ce poţi oferi şi ce îţi poate oferi) contribuie semnificativ la calitatea relaţiei (sau relaţiilor) pe care eşti pe cale să o (le) construieşti. O relaţie începută sub auspicii benefice (după o cântărire matură a cererii şi ofertei, a nevoilor şi a modului în care persoana cu care eşti pe cale să formezi un cuplu este capabilă să ţi le satisfacă) maximizează crème de la crème  a vieţii sentimentale, şi anume câştigurile indirecte. Ce am spus adineaori că presupun câştigurile indirecte? Presupun atragerea şi mai ales menţinerea relaţiei cu debitorul (deci, o relaţie constantă, fără urcuşuri şi coborâşuri, suficient de previzibilă încât să nu te scoată în mod brutal din zona de confort, o relaţie fără certuri, tigăi în cap şi altele asemenea; o relaţie armonioasă şi echilibrată). Mai presupun eventuala creştere a depozitelor la banca respectivă (depozit înseamnă investiţie, or cine nu are nevoie de investiţii sentimentale în relaţia respectivă; cine nu are nevoie de apreciere şi de respect din partea celuilalt?). Iar în plus mai înseamnă şi eventuala cerere pentru alte servicii bancare pe care tu, banca, le poţi oferi (mai ai multe daruri de transmis partenerului, însă nu o poţi face până când nu vezi commitment, până când nu îţi dovedeşte seriozitatea etc.). Totul depinde de analiza iniţială obiectivă, fără a fi sub presiunea instinctelor, a lui şi a ta. A ceea ce îţi doreşti şi a ceea ce îşi doreşte. Desigur, monitorizarea permanentă a traseului / evoluţiei / involuţiei (?) nevoilor şi dorinţelor are la fel de multă importanţă.

Da, ştiu. Am simplificat dragostea mirifică şi diafană, transpunând-o şi făcând analogie cu triviala lume bancară. Te-am transformat în bancă, iar pe el în debitor. Dragostea ta cea pură a fost metamorfozată în facilitate de credit, iar afecţiunea şi tandreţea lui în plata dobânzilor şi comisioanelor. Cu toate astea, analogia mi se pare destul de potrivită, aplicabilă şi în viaţa cuplurilor. Riscurile menţionate sunt nimerite şi pentru tine. Iar câştigurile directe şi indirecte sunt de asemenea potrivite.

Iar eu care mă temeam că nu voi reuşi să găsesc niciodată un punct comun între cele două lumi în care se desfăşoară viaţa mea (poate şi a ta)….Se pare că sunt mai multe puncte comune decât am crezut.   

Tu cu cine faci banking?

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  2 Responses to “Despre numărul de bănci de la care contractezi credite / Numărul de debitori pe care îi accepţi la creditare sau Tu cu cine faci banking?”

  1. lol … si daca tot radem, s-o facem lata: ce ar mai fi (eventual) de mentionat e ca nici banca si nici debitorul nu pot functiona/exista in vid sau intr-un spatiu in care exista doar cele doua elemente … adica banca are nevoie de depozite facute de altii pentru a putea credita debitorul, acesta avand (la randul sau) nevoie de ocazionale venituri neplanificate pentru a nu limita relatia cu banca la un simplu business. de aici si riscul ca banca sa agreeze brusc mai mult un alt debitor (mai profitabil din punctul ei de vedere) … respectiv debitorul sa-si achite anticipat creditul (cu sau fara plata comisionul de rambursare anticipata, in functie de banca) deoarece isi refinanteaza creditul in alta parte, mai avantajos. :))

  2. GENIAL! Inceputul articolului m-a speriat, crezusem ca se terminase vraja, ca ti-a siparut inspiratia, dar la jumatea articolului mi-am dat seama ca m-am inselt , este cel mai GENIAL , de pana acum!

Sorry, the comment form is closed at this time.