Aug 012013
 

Pentru unii din adeptii relationarii moderne cu copilul, dintr-o pozitie asertiva si care nu presupune aplicarea retetei clasice de pedepse si recompense, o mare dilema se poate naste: daca nu sunt/nu vreau sa fiu intr-o pozitie de autoritate [cel putin nu fatisa] si nu vreau sa aplic pedepse copilului, atunci cum il disciplinez? Se poate naste in acelasi timp si  fermecatoarea iluzie ca copilul se va disciplina singur, privind in mediul social si la parinti, daca se poate fara nicio interventie activa din partea parintelui sau a oricarei alte figure de autoritate, ca de exemplu educatorul; acest lucru s-ar putea intampla in cazul copiilor excesiv de constiinciosi sau prin disciplinare fortata in grupul de socializare, lucru nu foarte recomandabil. Pare aici ca parintele se afla in periculoasa ipostaza de a ajunge sa fie excesiv de permisiv cu copilul, in dorinta sa foarte mare de a evita cu orice prêt o pozitie de autoritate pe care o asociaza mult prea mult cu pentru unii cunoscutele “eu te-am facut, eu te omor” sau “e casa mea, faci cum zic eu”.

Asa ca o sa zic cu gura plina: este in regula sa te afli intr-o pozitie de autoritate fata de copil, mai ales ca –nu e asa?, este exact pozitia naturala parinte-copil in care copilul se asteapta sa fie protejat, sa fie in siguranta. In momentul in care facem orice sa ne debarasam de responsabilitatea noastra in relatie si predam puterea copilului, asta nu poate avea decat consecinte negative, punand copilul in situatia confuza de a se descurca singur, la un moment in care acest lucru nu e inca posibil.

Pentru a se dezvolta armonios si a deveni independent, copilul are nevoie in primul rand  sa se simta in siguranta, sa se simta acceptat, iubit si valoros el ca persoana si in al doilea rand sa stie care sunt regulile de functionare a lumii, de convietuire in societate. Aceste reguli mai poarta si nesuferitul nume de limite.

Nu cred ca stilul democrat de parentare ar trebui sa fie un scop in sine, asa cum n-ar trebui sa fie nici cel autoritar si nici cel permisiv. Cred ca este nevoie de toate aceste atitudini in relatia cu copilul si probabil pentru o buna relatie ar fi recomandat sa predomine cel democrat, adica cel in care parintele explica copilului regulile si deciziile si comportamentele pentru a-I oferi sansa de a intelege si de a putea dezvolta in viitor rationamente si comportamente asemanatoare.  Insa de la caz la caz si de la copil la copil, poate fi nevoie fie de un stil mai ferm [mai ales pentru copiii care vad in incalcarea limitelor un sport deosebit de amuzant, putand ajunge prin aceasta sa se puna in pericol] fie de un stil mult mai bland [as vedea aici copiii cu un temperament excesiv de timid, foarte sensibili care nu au nevoie de prea multe intariri in a respecta regulile, dar au nevoie de multe permisiuni de a se exprima si de a-si afirma nevoile si dorintele]. In acelasi timp, orice copil poate trece prin perioade de mare rebeliune sau de mare sensibilitate, deci nu a-si arunca la gunoi posibilitatea unei excesive autoritati sau permisiuni. Totodata consider ca insistenta foarte mare din partea parintelui de a se afla musai in stilul parental corect- sa zicem cel democrat- poate duce la o artificialitate in relatia cu copilul. Atunci cand ne cenzuram la maxim comportamentele, emotiile si reactiile, tindem sa devenim o papusa care spune niste lucruri frumoase si corecte “ca la carte” insa ajungem sa nu mai fim in relatie pentru ca de fapt nu ne mai exprimam pe noi; aceasta nu e insa o invitatie la a ne lasa libera furia si a navali cu ea asupra copilului [putem sa rezervam acest comportament terapeutului 🙂 ]

Secretul relatiei cu copilul mi se pare ca nu se afla in stilul parental cat in stilul de comunicare- ca de altfel in orice alta relatie intre doua fiinte umane. Si aici vobesc despre comunicarea asertiva. Ce inseamna a comunica asertiv? Inseamna a vorbi despre tine, la persona intai. Inseamna a spune in mod respectuos celuilalt despre ce anume te deranjeaza/iti place/ti-ai dori. Inseamna in acelasi timp a pune limite. Exemplu: “Ma deranjeaza cand ma tragi de par, te rog sa te opresti acum. Daca continui, te voi da jos din brate” [spre deosebire de: daca o iubesti pe mami, nu o mai tragi de par sau: hai mai iubire nu ma mai trage de par] . Asertiv este insa si: “Sunt atat de furioasa acum, ca imi vine sa sparg ceva. Nu pot vorbi cu tine despre asta acum”.

Din perspectiva mea, cam toate cartile despre educatia copilului sunt in esente niste lungi training-uri de comunicare asertiva. Este la fel de adevarat ca pentru a putea comunica asertiv este nevoie de un adult integrat, insa in acelasi timp vad comunicarea asertiva ca pe o limba straina care poate fi invatata in mod mecanic pana la un anumit punct, pe principiul comportamentul poate modela cognitia.

Si iata ca ne apropiem de raspunsul la intrebarea daca nu mai aplicam pedepse, cum punem limite. Simplu, in mod asertiv. Sunt probabil déjà enervanta si de fapt nimic nu e simplu in toata teoria asta mai ales cand juniorul tocmai l-a lovit inca o data cu lingura in cap pe ala mic in ciuda asertivitatii noastre spumoase si elegante. Probabil ca e momentul pentru o extragere autoritara a obiectului criminal din mana agresorului. Dupa care se recomanda aplicarea unei doze excesive de blandete si permisivitate asupra ranitului urlator.

Dar care este diferenta intre pedeapsa si limita. Cea mai mare diferenta din punctul meu de vedere este aceea ca limita nu are niciodata scopul de a umili in vreun fel copilul, de a-l face sa se simta vinovat si rusinat de ceea ce a facut. Scopul limitei este de a preveni repetarea comportamentului nedorit si in mod ideal internalizarea de catre copil a necesitatii comportamentului dezirabil. De aceea de obicei sunt insotite de plictisitoare explicatii si detalieri care e bine sa nu fie o forma deghizata de morala ci mai degraba o mostra de gandire critica si rationament stralucitor 🙂 . Optim ar fi de asemenea ca rezultatul imediat al limitei si anume consecinta sa fie ata constructiva cat si reparatorie.

Limita poate fi:

–          O consecinta naturala a actiunii copilului

–          O consecinta care are legatura cu actiunea copilului pe care parintele nu o considera acceptabila

–          O regula de buna purtare in societate

 Limitele trebuie sa fie cunoscute copilului dinainte, in sensul in care acesta poate aprecia daca doreste sa isi ia riscul de a suporta consecintele faptelor sale. Limitele trebuie sa fie rezonabile, pe masura gravitatii faptei si sa se poata implementa in practica.

“Daca nu imi dai iphone-ul acum, nu te mai joci niciodata pe el” nu pare sa aiba sanse de a fi pusa in practica.

Dupa cum vedeti, limitele sunt de asemenea extrem de personale si legate foarte mult de practicile fiecarei familii. Exista si aici necesitatea unei autoeducari in a nu exagera in a pune limite sau a alege sa pui prea putine limite.

Si acum niste exemple pentru edificare:

  1. Copilul sparge vaza preferata din greseala in timpul activitatilor sale normale.

Pedeapsa: Stai in camera ta singur o ora sa te gandesti la ce ai facut.

Limita: nu e necesara, dupa cum ziceam a fost o greseala si dupa cum stim oricine poate sa greseasca. Daca se repeta foarte des, poate fi o problema de atentie, de coordonare sau de lipsa de limita in ceea ce priveste tipurile de jocuri acceptate in preajma vazelor pretioase; sau vazele pretioase ar trebui sa stea intr-un loc mai sigur.

Exista totusi consecinte: parintele probabil va fi suparat ca a pierdut un lucru important pentru el si probabil va comunica acest lucru copilului. Copilul poate fi invitat sa ajute la strangerea ramasitelor vazei.

  1. Copilul nu si-a facut tema la matematica.

Pedeapsa: 1. nu are voie la televizor o saptamana [in ce fel il va ajuta asta sa isi faca temele?] 2. Va primi o nota mica [nota reflecta in general nivelul de cunostinte; daca nu si-a facut tema, inseamna ca de fapt nu stim care este nivelul cunostintelor copilului; ar fi nevoie – stiintific vorbind – de un test pentru a determina asta]

Limita: 1. Timp de o saptamana imi vei arata in fiecare seara temele facute la matematica 2. Va fi mustrat [speram intr-un mod asertiv] de catre profesor si e posibil sa fie invitat sa rezolve niste exercitii asemanatoare cu cele din tema. La o extrema a creativitatii, va gasi atat de interesante si amuzante respectivele exercitii incat data viitoare va face tema din proprie initiativa cu maxim de curiozitate [se intampla in Finlanda 🙂 si in context larg in Montessori] 3. Va scrie un eseu pe tema “de ce nu-mi place sa fac temele la matematica”, iar parintele un altul pe tema “de ce vreau sa iti faci temele la matematica” si le vor citi reciproc [glumesc, dar probabil o astfel de conversatie ar fi necesar sa aiba loc pentru a evita pe viitor repetarea aplicarii limitelor de mai sus; plus vreau sa va arat ce amuzant poate fi sa pui limite]

  1. Copilul scoate limba la ceilalti in timp ce luati masa la McDonalds.

Pedeapsa: nu mai primeste de mancare. [intr-o anumita masura benefica pentru sanatatea lui 🙂 , dar fara legatura cu actiunea]

Limita: 1. daca continui sa faci asta, vom pleca imediat acasa [daca nu te poti comporta civilizat in societate, atunci nu poti sa fii in societate] 2. [varianta neserioasa] Observ ca te plictisesti, te rog sa te joci cu fratele tau de-a scosul limbii.

In ce privinte ar fi foarte bine sa nu existe limite sau cu alte cuvinte in ce privinte limitele de stabilit sunt in sarcina copilului, nu a parintelui. Ce veste buna, nu e asa? Sa mai munceasca si altii la limitele astea.

Aici o sa prezint niste idei de la Jesper Juul dar nu cred ca numai de la el. Cum veti observa textul are diacritice pentru ca e luat direct din lucrarea de licenta si daca am gasit un program cu care sa le pun nu cunosc niciun program cu care sa le scot 🙂

Copilul ar trebui să fie lăsat a fi responsabil pentru:

–          simţurile sale: să decidă ce are gust bun ce are gust rău, ce sunete îi plac, ce culori îi plac

–          emoţiile sale: să aibă permisiunea să se simtă trist sau fericit, să nu îi fie negate trăirile

–          nevoile sale: să decidă când îi e foame, când îi e sete, somn, când doreşte apropiere când distanta

Încurajarea acestor responsabilitati duce la crearea a ceea ce Juul numeşte limbaj personal, pe care de fapt copilul îl are încă de la naştere, dar care ulterior este înnăbuşit de cerinţele părinţilor de a se conforma imaginii lor despre cum ar trebui să fie un copil. Limbajul personal se exprimă astfel “Eu vreau să…. Eu simt…Eu am nevoie să….”

Limbajul personal permite copilului să îşi păstreze integritatea şi să pună propriile limite fără să le încalce pe ale altora. Bebeluşii şi copiii mici vin echipaţi cu propriul lor limbaj personal:

–          când nu le e foame întorc capul de la sân sau regurgitează

–          dacă le e frig sau cald, dacă sunt uzi, se agită sau plâng

–          se apropie în mod natural de oamenii de care sunt atraşi şi îi resping pe cei care nu le plac

–          aleg haine care reflectă starea lor de spirit şi nu vremea de afară,

şi dacă nu le sunt încălcate limitele în mod repetat [ hrănire forţată, îmbrăcare exagerată, impunere de emoţii corecte social] îşi pastreza competenta de a transmite ceea ce au nevoie şi ceea ce vor. Desconsiderarea competenţei copilului duce în fapt la pierderea ei şi la pericolul ca copilul să coopereze cu adultul cu încălcarea siguranţei sale fizice sau psihice.

Funny thing, iata ca aflam ca de fapt ca asertivitatea asta este de fapt un limbaj personal cu care ne nastem, dar cei mai multi dintre noi il uitam intrucat limbajul acceptat social pare a fi special gandit, implementat si controlat sa vina in incalcarea si desconsiderarea fiecarei nevoi personale aratate mai sus. Limba straina e de fapt limba prima demult uitata 🙂

In concluzie, parintele trebuie sa ia anumite decizii pentru copil si in acelasi timp poate invata copilul despre cum se iau deciziile, acordandu-i o posibilitate de alegere in chestiunile ce il privesc direct si personal si ghidandu-l in acest proces. Unele din aceste decizii se refera si la limite, esentiale atat pentru siguranta, cat si pentru dezvoltarea independentei copilului. Ce facem atunci cand copilul insista sa tot testeze limitele? Ce subiect interesant, nu?

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.