Feb 242011
 

În general, acesta se petrece cu un mort prin preajmă. (Dacă preferaţi “decedat”, fie, astăzi putinţa mea de concesie e de-a dreptul fenomenală. Totuşi, nu-i niciun păcat să citiţi mai departe, nu-i nimic prea funest şi nici imoral).

Rămânând în spaţiul geniului şi al zeiţei (nădăjduiesc să nu daţi ochii peste cap: “cu ce-am greşit, iar o zonă literară?”), vă aduc la cunoştinţă astăzi, 24 februarie 2011 (mai devreme decât am crezut), că în noaptea zilei de 23 aprilie 1922 (ce-mi place construcţia asta: noaptea zilei), doamna Marteens (Kathy, pentru prieteni), sleită de puteri şi golită de orice putinţe, căreia tocmai îi murise mama iar soţul îi agoniza (aproape rece fiind), tremurând, aparent, de frig imanent şi totuşi transcendental, sfârşeşte prin a face dragoste vulcanică şi esenţial orgasmică cu John, omul comun, muritorul de rând. (El o iubea în taină, desigur.) Nimic îngrozitor, de condamnat şi ars pe rug imediat, pur şi simplu o căutare firească a puterilor pe care nu le mai avea (eu i-aş spune “corect de fundamentală”), astfel încât era necesar să devină, pentru a putea merge mai departe – e argumentaţia cu care eu rezonez la modul cel mai serios şi neaccidental – , încă o data şi din nou (deloc redundant), acel element integrant din rânduiala naturală a lucrurilor, trebuia să se reimpregneze cu forţa primordială, să se reconecteze cu viaţa, cu foamea şi îndestularea ei esenţială. Nimic altceva decât o simplă problemă de homeostazie, dublată de adiacenţa psihologică care există între emoţiile intense. (“Am ajuns la punctul unde sexul pare destul de anost dacă nu mai e nici încheierea unei dispute.”) Interconexiuni energetice. Daţi-i voie tristeţii să-şi pună picior peste picior şi imediat se va dezbrăca în lenjeria celei mai tulburătoare senzualităţi, rugaţi furia să se calmeze şi să se aşeze într-un fotoliu confortabil şi veţi fi atinşi curând, cât se poate de erotic şi de profund, de pofta mâinilor ei, dintr-o data neagresive.

Citeşti prostii”, îmi veţi spune. “Nu prea cred”, vă răspund (umflându-mă, un pic, în pene, pentru că da, citesc “literatură de înşelăciune”, însă simt şi filtrez cognitiv, de fiecare dată, extrem de onest, chiar dacă periculos de individual). Trecând peste faptul că fiecare dintre noi are o viaţă sexuală cel puţin tenebroasă (nu daţi cu pietre, a spus-o Irvin Yalom – mă gândesc că nu-i chiar atât de nesocotit în astfel de aprecieri, o fi cât de cât responsabil, ditamai psihoterapeutul), se pare că moartea însăşi imprimă sexului puterea enormă cu care acesta reacţionează. Pacienţi grav bolnavi, cu prognostic infaust şi cu un radar interior corect şi, peste toate, admirabil, au recunoscut că durerea lor în preajma morţii, a luat, deseori, o întorsătură bizară: simţeau o creştere extraordinară a energiei sexuale. (La fel şi oamenii îndureraţi – copleşiţi, de-a dreptul, de o astfel de energie, aproape solară.) Sexualitatea extinsă şi exacerbată reprezintă o reacţie normală în confruntarea cu moartea, spune Yalom.  S-ar putea să nu înţelegeţi mai departe aşa cum o fac eu, însă cred cu tărie în asta: până şi morţii îi e frică să moară. Sexul din preajma ei nu e deloc detensionare sexuală (eu aşa cred), ci tocmai încercarea de poziţionare în starea “nouă” şi atât de necesară, de forţă tensională existenţială, de noua posibilă întindere a fibrelor spre viaţă şi moarte la un loc, sex împotriva căruia, în obtuzitatea mea deja realmente virală, nu sunt deloc dispusă să ascult, vreodată, contra-argumente popeşti.

Cum totul moare în jurul nostru, zi după zi, mă gândesc să nu invocaţi justiţia divină pentru articolul care tocmai se-ncheie, considerându-l neadecvat. Ne mor celulele, cuvintele nenăscute, zilele, aşteptările, realizările, iubirile, ne moare egoismul, se sinucid lent şi tenebros responsabilităţile, îşi pun ştreangul de gât netrăitele amintiri, totul moare încet şi sigur, lângă tot mai erectilul nostru instinct sexual. Haideţi să recunoaştem, că-i post sau că nu, că-i perioadă fertilă sau ba, facem sex mai tot timpul lângă înţepenite leşuri existenţiale, care nu-s deloc mai puţin moarte decât moartea însăşi, cea cu coşciug lucios, pânzeturi de o mie de euro şi popi de o mie de bani. E felul nostru disperat de-a spune că încă nu vrem să murim şi că, fir-ar să fie, nu iubim viaţa mai mult decât moartea, e felul nostru simplu de-a spune că ne pasă. Cel mai probabil, prin cel mai incredibil şi negramatical orgasm.

(Mă gândesc, totuşi, să nu aşteptaţi chiar să va moară cineva.)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.