Aug 022011
 

Nu este poezie, nu este eseu, nu e nimic. Nu ştiu ce este. Aşa că l-am încadrat într-o categorie oarecare. Am pus bileţele într-o urnă şi am tras categoria câştigătoare. Aşa că iată prima poezie din viaţa mea:

Eşti singur. Stai în camera ta în linişte şi îţi auzi bătăile inimii. Le conştientizezi. Le asculţi cu atenţie. Te contopeşti cu tine însuţi. Inspiri, apoi expiri. Simţi aerul plimbându-ţi-se prin plămâni. Corpul tău puternic şi perfect îţi susţine singurătatea. Este atât de tăcut, de calm, aproape patriarhal. Eşti uşurat. Sau îngreunat? Pieptul tău se umflă, se ridică şi scade. Abdomenul este încărcat cu viaţă. Inspiri câtă viaţă poate cuprinde trupul tău. Ai vrea să o ţii în tine. Dar nu poţi. Fără să vrei, alegi să mori. Şi expiri. Nu vrei să faci asta, dar cumva corpul nu te ascultă. Nu te aude. Nu îţi mai aparţine.

Inima care odinioară se grăbea să îţi sară din piept, acum s-a domolit. Alege să moară cu tine odată. Sau să trăiască? (dar în alt fel) O simţi. Ştii că e acolo. O auzi. O percepi. Dar ea nu mai e vie. Nu mai simte? De ce? Cum se întâmplă asta? Până ieri simţea şi îţi rupea pieptul în două. Era zglobie, sprintenă, vibra, fremăta, tresălta, răsuna. Puteai să juri că şi cei din jur o aud. Îţi venea să o acoperi pentru a îi înăbuşi fericirea. În aşa fel încât cei din jur să nu aibă cunoştinţă de trăirile ei. Acum a tăcut. Şi plânge? Aşa se pare. Aşa crezi. Nu poţi fi sigur. Ai vrea să o întrebi ce a păţit, ce i s-a întâmplat, cum de într-o zi a şi străbătut drumul dinspre fiinţă spre nefiinţă. Nu ştiu cum. Dar a reuşit. Iar acum o întrebi ce are. Dar nu poate să îţi răspundă. Pentru că e moartă. Nu mai are suflare. Pâlpâie o adiere, dar nu ştii dacă sunt urmele energiei tale, dacă imensa ta forţă şi vitalitate îşi mai fac simţită o ultimă prezenţă, dacă vlaga ta pe care o credeai inepuizabilă îşi ia rămas bun de la tine. Sau e pur şi simplu viaţă pe care tu nu o poţi gusta şi simţi? Rămâi cu întrebări. Însă…tăcere.

Oare mâine te vei trezi cu obrajii invadaţi de lacrimi? Oare mâine te vei trezi râzând, aşa cum obişnuiai să faci? Oare mâine te vei deştepta cu un un zâmbet adorabil şi molipsitor pe faţă? Dar oare mâine te vei mai trezi? Rămâi cu încă o întrebare. Însă…iar tăcere.

Vei mai gusta nectarul care îţi provoca atâta plăcere? Îl vei urî? Îl vei iubi în continuare? Oare îl vei mai recunoaşte? Îţi va mai fi oferit mâine? Vei mai ştii de unde să îl iei? Vei mai găsi locul de unde îl culegeai până ieri? Mai există nectarul vieţii tale? A existat vreodată? Ţi s-a părut? Da. Cred că ţi s-a părut. Sau mai ştii…? Rămâi cu încă o întrebare. Însă…tăcere.

Asculţi. Eşti vigilent. Pari a auzi. Dar nu simţi. Ai fost om? Mai eşti? Pari a fi de piatră. Mâine poate lumea se va aşterne din nou la picioarele tale. Stai nemişcat şi singur. Orice pas îţi distruge liniştea de mormânt cu care te-ai înconjurat. Ce e cu solitudinea asta? Nu îţi mai poate oferi adierea vântului, nu te mai poate contopi cu fumul ierbii proaspăt arse, nu te mai poate uni cu norii la care vibrai? Unde s-a dus serenitatea? Nu mai poţi visa. Solitudinea nu te mai ajută. Oare visurile au dispărut pentru totdeauna? Nu vrei  asta. Le chemi înapoi. Le strigi. S-au evaporat. Se vor reîntoarce într-o zi? Sau nu: să reapară într-o noapte. Sau nu: mai bine într-o dimineaţă. Atunci când pulsezi de viaţă şi când aerul rece te pătrunde. De fapt nu contează. Să reapară! Oricând. Oricând vor ele. Doar să revină.

Mintea îţi este goală. A fost robită de frumuseţe. Dar demult. Ai uitat cum e. A fost în altă viaţă? Poate.  Îţi aminteşti când dansai cu picioarele în râu? Curgerea apei îţi lua toate grjile. Ai fost în dimineaţa aceasta la râu. Ai stat cu picioarele scufundate în apă şi tot ce ai simţit a fost durere. Şi singurătate. Ai încercat să te mişti, să te oglindeşti în limpezimea râului. Şi tot ce ai simţit a fost durere. Şi singurătate. Ai luat apă în palmele tale, ţi-ai spălat faţa, ai mângâiat pietrele, dar tot ce ai simţit a fost durere. Şi singurătate. Se pare, totuşi, că puterea râului nu a existat. A fost o minciună. Nu ţi-a luat grijile. Nu te-a curăţat. Nu te-a purificat. Ai rămas murdar. Eşti maculat. Părăseşti râul pentru totdeauna. Puterea lui a fost o plăsmuire, o poveste. El nu a existat. Aşa cum nici tu nu ai fost vreodată curat.

Ai fost liber în singurătate? Ai fost plin în solitudine? Atunci de ce te simţi gol? Te uiţi în oglindă şi eşti gol. Pe dinăuntru. Pe dinafară. Peste tot. Nu îţi mai percepi  prezenţa. Mai exişti? Singur nu îţi poţi confirma asta. Ai avea nevoie de cineva care să ţi-o confirme. Dar de unde să îl găseşti? Te ciupeşti, dar degetele tale prind aer între ele. De fapt, chiar şi degetele sunt tot „de aer”. Nu îţi mai vezi coapsele. Au dispărut. Pieptul s-a evaporat. Imaginea din oglindă ţi se dizolvă. Obrajii, bărbia, ochii s-au volatilizat. Tu totuşi vezi…dar cu ce vezi? Ai devenit una cu aerul pe care până odinioară îl respirai? Aşa îţi pare. Te sperii şi ai vrea să fugi. Unde să fugi? Şi de cine să fugi? De tine însuţi? Chiar dacă ai vrea să fugi,  picioarele nu ţi se mai pot mişca din loc. De fapt, ele nu mai există. Eşti pierdut. Într-o lume străină. Nu te mai identifici. Nu mai ai graniţe. Lumea e goală. Şi tu eşti gol. Nu mai vezi decât durere şi întuneric. Ştii cum arată durerea? Ai putea să mi-o descrii. Are trăsături foarte clare. Are ochii verzi.  Şi stă în obscuritate. Nu o distingi de întuneric. Sunt una. Ba nu. Sunt două. Nu îţi poţi da seama. Nu există lumină. Te gândeşti la o soluţie. Dar ce soluţie să găseşti? Dacă tu nu mai exişti? Moartea pare a fi singura soluţie. Dar…tu eşti deja mort.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  2 Responses to “Despre singurătate şi durerea de a fi tu însuţi (în fiinţă sau în nefiinţă)”

  1. Multumesc, Eva.
    Si eu sunt de parere ca singuratatea poate fi constructiva. Depinde de noi pe ce panta o orientam si ce fatete dorim sa ii scoatem la lumina.
    Despre ce frantura de proza vorbesti? M-ar interesa sa citesc detalii. Nu am gasit pe net. Mi-ai putea transmite, te rog?
    Mailul meu este rodicaionescu24@yahoo.com

  2. Cu riscul de a perturba structura de o dreptate incontestabila (vad mai sus scris „Fara comentarii”, urmat de/in sensul ca „Nu sunt comentarii inca…”), tin sa mentionez ca acest „Fara comentarii” e perfect, literalmente vorbind, in loc de „”Speechless” sau „no comment”.
    Frumos articol, frumoasa scriere.
    Singuratatea ii da voie sinelui sa se obiectiveze. Deci e constructiva. Am abordat un topic similar candva intr-o frantura de proza care se numea „Amin in Ebraica Sinelui, sau Dialect Inchis”.
    Nu pot decat sa iti urez la cat mai multe ganduri. Vor iesi multe alte cuvantari de valoare din impletirea lor.
    Cu respect!

Sorry, the comment form is closed at this time.