Sep 062013
 

La recomandarea unei bune prietene am ales in vara aceasta un loc de vacanta “family-friendly”: o cabanuta din muntii Alpi, gandita ca un urias loc de joaca. Am facut aceasta alegere gandindu-ne in primul rand la Ovidiu, baietelul nostru de aproape trei ani. Stiam ca se va bucura de toate minunatiile de jocuri si jucarii pe care avea sa le gaseasca acolo. Si mai stiam ceva: ca are nevoie sa fie impreuna cu alti copii, cu care sa poata interactiona intr-un cadru nestructurat si alaturi de care sa descopere cum este eficient (sau acceptabil) sa relationezi.

Si asa a si fost. Nici nu a trecut bine prima noastra zi acolo si, in timpul unei curse de masinute, inevitabilul s-a produs: baietelul nostru a avut prima experienta provocatoare a vacantei sale de vara. 🙂 Doi baieti ceva mai mari (4 si 5 ani) i-au taiat calea si i-au tamponat masinuta. 🙂 Iar pe Ovidiu l-au somat (in limba germana, desigur): “Plateste daca vrei sa treci!”. In primul moment, baietelul meu a fost usor descumpanit. Nu intelegea prea bine ce se intampla. S-a uitat inspre mine si tatal lui. Eram acolo, la cativa metri distanta, daca ar fi avut nevoie de noi. Nu ne grabeam insa sa intervenim (mesajul dorit al “neamestecului” nostru fiind: “avem incredere ca poti rezolva singur asta”), asta i-a fost destul de clar. Si atunci s-a hotarat. S-a uitat drept in ochii baietilor celor mari si, in cea mai curata limba romana si folosind cel mai prietenos si senin ton al sau, i-a intrebat: “De ce blocati, baietilor, drumul?”. 🙂 Nu stiu ce au inteles cei doi copii. Cert este ca, in mod miraculos, l-au lasat pe Ovidiu sa treaca. 🙂

Da, cei trei copii au gasit o cale de a isi rezolva singuri micul lor conflict. 🙂 Fara interventia salvatoare a unui adult. 🙂 Si asta in pofida barierei de comunicare reprezentate de limbile diferite pe care le vorbeau.

Lasand insa la o parte situatia specifica, pe care tocmai v-am prezentat-o, voi credeti?  Ar trebui ca adultii sa intervina in conflictele copiilor?

In ceea ce ma priveste, atata vreme cat aceste conflicte NU presupun violenta fizica/ verbala/ emotionala, raspunsul meu este nu.

Si iata de ce: atunci cand adultii intervin in conflictele dintre copii, ei preiau automat puterea: ei sunt cei care vor lua de acum deciziile, lasandu-i pe copii sa se simta neputinciosi si neimplicati. Pentru a le oferi copiilor oportunitatea de a isi exprima ganduri, sentimente, idei referitoare la situatia cu care se confrunta, pentru a le da posibilitatea de a descoperi noi si noi modalitati de comunicare, pentru a nu ii priva de sansa de a fi parte a solutiei, cred ca ar fi nevoie ca adultii sa faca un pas inapoi, intr-un demers al grijii respectuoase fata de copiii lor.

Bine, bine… si atunci ce putem face, daca alegem sa nu intervenim imediat, la cald, pe masura ce filmul al carui erou principal este chiar copilul nostru se deruleaza in ritm rapid, sub ochii nostri?

Ei bine, am putea, bunaoara, deveni “ochi si urechi”, cum spune o veche si inteleapta vorba romaneasca. 🙂 Am putea alege observatia rabdatoare in locul actiunii grabite, am putea ramane prezenti si conectati la ceea ce se intampla fara a deveni intruzivi, fara a prelua cu orice pret controlul. Si, pentru ca am tot observat si observat si iar observat ce s-a petrecut, cred ca am fi in masura sa discutam mai tarziu cu copilul nostru despre cele vazute si intamplate.

Spre exemplu, daca am remarcat ca fiul nostru/ fiica noastra a gestionat eficient o situatie, ne putem exprima aprecierea fata de actiunile sale: “Am observat ca, atunci cand Danut te-a impins, i-ai spus limpede ca nu iti place asta, iar el s-a oprit. Ma bucur ca ai reusit sa ii arati ca nu e ok sa continue asa.”

Iar daca el/ ea este cumva prins(a) in vartejul unor emotii puternice, cel mai bun lucru pe care il putem face este pur si simplu sa ii reflectam starea: “Vad ca esti trist(a). Ti-ar fi placut sa te fi putut juca impreuna cu ceilalti… nu e de mirare ca simti astfel.” Este posibil ca noua, adultilor, situatia cu care s-a confruntat copilul nostru sa nu ni se para grava. Cu toate acestea, sentimentele copilului trebuie luate in serios si validate. “Cand ii confirmam starea psihologica si ii exprimam dezamagirea, copilul capata adesea forta de a infrunta realitatea.” – spunea Haim Ginott. Si: “Afirmatiile dovedind intelegere trebuie sa fie anterioare celor continand sfaturi si instructiuni.”

Si, pentru ca tot a venit vorba de sfaturi si instructiuni, imi vin in minte vorbele pline de haz ale lui Marshall Rosenberg, care povestea amuzat ca nu s-ar incumeta sa ofere sfaturi fiilor sai decat in situatia in care acestia i-ar adresa o cerere scrisa si autentificata notarial. 🙂 Nu sunt sigura ca vom avea parte de astfel de cereri, in calitate de parinti. 🙂 Dar nu disper. 🙂 Pentru ca stiu sigur: copiii invata ceea ce traiesc. Asa ca nu-mi ramane decat sa fiu eu insami un bun model. 🙂 Apropo, ati auzit de ceva cursuri bune de conflict & anger management? 🙂 Glumesc. 🙂

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.