Mai 022011
 

Ieri spre astăzi aveam în gând să abordez problema falselor amintiri, cu atât mai mult cu cât a dat peste mine iama temelor, referatelor şi prezentărilor de tot felul, iar asta mi se părea (şi încă îmi mai pare) o temă extrem de ofertantă pentru psihologia cognitivă, chiar şi-aşa, abordată ingenuu, în versiunea „soft-line”.  Vor mai aştepta, aşadar. (…. Şi, mă rog, de ce n-aş împuşca doi iepuri, vă-ntreb? Şi referat, şi articol pe site? Nu voi recunoaşte în veci că am cedat ameninţării colegilor mei.)

Schimb însă macazul intenţional, pentru că astăzi s-a întâmplat ceva.

Să începem, zic.  Sunt indiscretă, ştiu:  vă amintiţi ce aţi făcut joia trecută, pe la zece seara, în pantalonii de pijama (în pantalonii Dumneavoastră, desigur)? OK, e prea greu, înţeleg, acelea erau chestii de-a dreptul intelectuale, se uită uşor. Să abordăm atunci chestiuni primitive, de nevoi bazale: ce aţi mâncat acum şapte zile, la micul dejun? Dacă nici aşa nu merge, se pare că nici unul dintre noi nu e poziţionat pe drumul cel bun, adecvat: cu cine aţi făcut dragoste ultima oară? Aici vă amintiţi ceva, desigur, evenimentul cu pricina întâmplându-se, nu greşesc, destul de rar. (… Da’ cearceafu’, cearceafu’ ce culoare avea?)

Memoria materialelor verbale sau vizuale (zic „materiale”, deşi nu-i cel mai potrivit termen) scade după câteva ore sau zile, asta ştim deja. La fel memoria autobiografică dedicată evenimentelor cotidiene. Cât despre decorurile şi circumstanţele personale în care asimilarea informaţiilor se produce, şi mai şi, iaca, v-am arătat mai sus, deja. Să nu-mi spuneţi că vă amintiţi ce altceva mai făceaţi ieri, în timp ce trăgeaţi cu ochiul la ştirile de la ora cinci, că nu vă cred. (Ştiu însă eu ce făcea o cunoştinţă de-a mea, în timp ce vorbea cu mine la telefon, sunându-mă ea, desigur, pentru că avea nevoie de ajutorul meu, deocamdată intelectual. În contextul în care multă lume ştie că am o aversiune suficient de serioasă faţă de telefonul mobil şi că nu-l folosesc decât dacă este absolut necesar – vă rog, nu-mi trimiteţi sms-uri decât dacă au legătură cu George Clooney -, ofer, iacătă, un supliment de devotament suplimentar: trăgea apa, doamnelor şi domnilor, stimaţi interconectaţi. Şi-atunci i-am băgat şi eu problema undeva, într-un dos existenţial, credeţi c-am procedat corect, circumstanţial? … Nu râdeţi, vă rog să vă studiaţi atent comportamentul. Ce faceţi în timp ce vorbiţi la telefon cu altcineva? (Nu, nu e o exprimare pleonastică, cunosc destui oameni care vorbesc la telefon numai şi numai cu ei. Dup-aia, când se plictisesc, schimbă tactica: nu se mai sună, se bipuiesc doar.)

Ce-i mai transmiteţi celuilalt în timp ce-i vorbiţi, întreb iar? Vă rog, încercaţi să vă notaţi unde vă ţineţi degetele şi picioarele (chiar şi alte piese fundamentale), vă întreb mâine şi public răspunsurile pe site. (Desigur, cu o mare bulină şi numai după ce se lasă bine seara peste oraş.)

Am însă mare încredere că vă puteţi aminti cu exactitate totul despre cutremul din ’77, aşa cum vă amintiţi minuţios ce făceaţi când aţi auzit că a murit Lady Di. Evenimentele din SUA, din septembrie 2001, aşa cum le-aţi aflat de la televizor, vă sunt legate de amănunte nebănuite (în sensul că n-aţi reţine aşa ceva în restul vieţii monotone, obişnuite, nici picaţi cu ceară – am evitat să spun: „nici loviţi de avioane”). Ştiţi ce făceaţi, cu cine eraţi, ce v-a trecut prin cap, ce v-a gâdilat pe obraz, ba şi mirosul de transpiraţie de atunci îl simţiţi, dacă vă străduiţi.

Amintirile flash, pentru că de ele vorbesc, au fost elaborate, teoretic vorbind, de către R. Brown şi J. Kulik, în paralel cu teoria lui Robert B. Livingston. (Insist să nu exclamaţi, căzând într-o plasă extremă: “… phuaiii, ce deşteaptă e fata asta şi cât de mult a studiat!” Aiurea, abia acum îmi dau jos ochelarii de pe nas, ori ăsta nu-i semn de inteligenţă, ci doar de iubire de moarte.  Moartea întunericului, mai exact.) Acest tip de amintire, extrem de durabilă, parcurge un alt fel de proces, este produsă de un alt fel de mecanism, foarte diferit faţă de cel care participă, în mod obişnuit, la formarea amintirilor. Declanşarea acestuia depinde de perceperea evenimentului în zona special-înaltă a surprizei şi importanţei, etapizată cam aşa: în primul rând o recunoaştere a nivelului de neaşteptat sau de mare noutate şi mai apoi intrarea în acţiune a testului semnificaţiei biologice pentru individ.  Dacă cele două criterii sunt satisfăcute (mai bine spus, dacă şi cel de-al doilea criteriu este îndestulat), atunci va fi păstrată nu numai ştirea în sine, ci şi toate desfăşurările funcţiilor cerebrale prezente şi recente, adică orice alte informaţii prelucrate imediat înainte, în timpul şi după momentul asimilării informaţiilor evenimentului central, esenţial. Asta spune Livingston, iar Brown şi Kulik amplifică raţionamentul şi fac analogie cu un aparat de fotografiat cu bliţ: ne amintim circumstanţele şi amănuntele aferente informaţiilor evenimentelor noi, pline de neaşteptat şi surpriză, pentru că mintea noastră face o fotografie care conectează toate informaţiile colaterale informaţiilor centrale, focale. Iată de ce – aceste amintiri fiind amintiri-poză, rămân permanent stocate şi păstrate în memorie. (Iar pentru că vă este frică de moarte – pentru că vă este, ohoohoo, da’ ce vă mai este!…, ia uitaţi-vă câte fotografii aveţi în sertar sau postate pe facebook! – le veţi reactualiza cu maximum de acurateţe şi amănunte ori de câte ori vă străbate câte-un fior temerar.) În conformitate cu Brown şi Kulik, amintirile flash sunt, de fapt, „amintirile despre circumstanţele în care aflăm sau trăim, luăm contact pentru prima dată cu un eveniment foarte suprinzător sau important prin consecinţe şi/sau intens activat emoţional”. (Desigur că observaţia lui Neisser este mai mult decât pertinentă: „amintirile flash sunt cele mai evidente situaţii în care naraţiunile publice şi cronologiile personale se intersectează în memorie” şi ar fi multe de spus despre rolul media în zona de impact a acesteia.)

Au existat voci care au contestat, oarecum, abordarea, considerând că nu există nicio diferenţă cantitativă între amintirile pentru evenimentele noi sau neaşteptate şi amintirile obişnuite sau anticipate. Chiar Neisser, pe care tocmai l-am citat, afirmă, în urma unor studii de formare-păstrare, că amintirile flash sunt la fel de vulnerabile ca oricare alte tipuri de amintiri, excluzând, astfel, intervenţia unor mecanisme speciale.

Pentru o fiinţă evoluată, importanţa înseamnă întotdeauna consecinţă, cel puţin aşa stau lucrurile în capul meu denaturat si-un pic cam plat, aşa că nu pot să nu ţin cont de faptul că există suficiente diferenţe individuale în receptarea ştirilor despre evenimentele importante (aşa cum există  şi în cazul receptării evenimentelor ordinare), ca atare gradul de conştientizare al consecinţei e oricând în  pericol de a nu deveni suficient declanşării mecanismului flash, pot înţelege, aşadar, de ce studiile efectuate au avut rezultate amestecate. Şi-apoi, cred că-i destul de greu să măsori cu adevărat valoarea surprizei şi a importanţei (în termeni de consecinţă, repet). Ce înseamnă (practic, experimental) valoare mică sau valoare mare într-un astfel de caz?

V-aţi prins deja, nu ştiu încă mare lucru despre amintirile flash, însă, dacă am reuşit măcar să vă provoc, e OK. Simt doar că formarea lor poate fi considerată privilegiată, şi, pentru că nu mă contrazic (îmi dau doar peste cap, în felurite cazuri şi modalităţi), ştiu că un psiholog trebuie să ştie. Simţitul e suplimentar.

Nu ştiu dacă-i bine că există (mă rog, să fac pe plac unora: că pot exista) şi astfel de foto-amintiri. Încă o dată mă gândesc la moarte şi la frica de ea.

Şi-acum să explic, oarecum, existenţa acestui articol şi a conţinutului amestecat (şi nu foarte bine legat).

Tot Universul ştie deja că doi titani ai culturii s-au născut pe 2 mai: eu şi David Beckham. Acelaşi Univers a mai aflat ceva: un pic cam mort, pe 2 mai 2011 l-au capturat pe temutul Bin Laden.

Astăzi, reacţiile apropiaţilor mei au fost cam aşa:

„Puştoaico, n-am să uit niciodată că atunci când am auzit că l-au omorât pe Bin Laden, tocmai îţi uram „la mulţi ani.” 2 mai. N-o să uit în veci ce dată de mort are ăla pe certificat.”

„Doamnă Dragă, la mulţi ani; ţi-o făcură ăştia, te legară de Bin Laden.”

“Când dădeam send mailului către tine, Obama vorbea la televizor de Bin Laden. Fata mea, ai pus-o. O să-mi amintesc mereu de ziua de azi, de tine şi de animalul ăla infect, împreună.” (… n-a specificat care animal, pentru orgoliul meu ar conta, oamenii au gusturi ciudate, n-am altă şansă decât să mă împac cu misterul, sperând doar că relaţiile cu statele nu vor fi, prin reprezentanţi, afectate.)

Însă toate astea nu înseamnă nimic (voi, cei de mai sus, iertaţi-mă) faţă de un flash esenţial, în cea mai înaltă zonă de surpriză, neaşteptat, important, structural, pe care l-am primit astăzi, sub forma unui mail fundamental, declanşator, în mod flashbulb normal, de foto-aparat. Credeţi cumva că, în lumina acestui articol, voi putea uita vreodată că azi, a fost, în sfârşit, cea mai fericită zi a mea, dup-atâta grămadă de ani? Ce-am simţit şi cum eram îmbrăcată? Că tocmai stăteam de vorbă c-un ţigan? Că în surdină se auzea Abba, „Does your mother know”?

Importanţă şi consecinţă. Semnificaţie biologică conturată.

Doar că, nefiindu-mi frică de moarte, voi trăi amintirea clipei acum, nefăcându-i nicio fotografie pentru ieri sau pentru mâine. E felul meu de a mulţumi expeditorului pe deplin.

Post scriptum: … Şi totuşi… memoria e de genul feminin, nu uitaţi, rogu-v-aş. Fleşuită sau ba, te lasă când ţi-e lumea mai dragă. (Rugaţi-vă să nu se prăbuşească taman atunci vreun meteorit în balcon sau ogradă, altfel aţi pus-o, vă zic. Veţi suferi inutil,  mare păcat,  o viaţă întreagă.)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.