Apr 292011
 

Autocontrolul se învaţă. Nu este uşor şi nici comod pentru copil să constate cum nu îşi poate stăpâni emoţiile, cum nu este capabil a le canaliza pe un traseu mai puţin primejdios, cum se vede nevoit să suporte consecinţele acţiunilor sale impulsive. Deşi de cele mai multe ori îmi place să vorbesc din experienţa proprie, nu îmi amintesc din copilărie astfel de episoade, însă tot ce pot face e să bănuiesc cât sunt de neplăcute şi pentru copil. Acum, în calitate de adult, mi se întâmplă uneori să îmi pierd controlul, să fiu total depăşită de situaţie, să mă uit la mine cum reacţionez, cât de nestăvilită pot fi, moment în care mă îngrozesc, mă sperii de mine însămi şi de puterea brutală a emoţiilor ce mă cuprind. În cazul în care la fel este şi pentru copilul care îşi iese din minţi, atunci, dacă aş fi părintele sau educatorul lui, cred că m-ar încerca sentimente de milă mai degrabă decât de furie pe acesta. Este îngrozitor să devii sclavul propriilor emoţii. Sentimentul de neajutorare este copleşitor. Te afli într-un loc din care nu te mai poţi întoarce. Cel puţin în momentele de orbire. Nu există soluţii, lumină, ci doar întuneric şi drumuri închise.

Nu sugerez că ar trebui să se treacă peste comportamentele reprobabile ale copiilor doar din simplul motiv că sunt simpli sclavi ai emoţiilor. Sugerez însă a li se imprima simţul trăirii cu responsabilitate a stărilor de pierdere a autocontrolului. Lasă-l să treacă prin starea respectivă (oricum nu ai ce să îi faci în clipele de orbire), însă imediat ce se calmează discută în detaliu episodul împreună cu copilul tău. Repetă de câte ori este nevoie, oferă-i câteva chei, instrumente de control, ancore pe care să înveţe a le folosi în minutele de întunecare a minţii şi cel mai probabil după un timp va găsi în sine însuşi forţele indispensabile pentru stăpânire. Totodată, cel mai important de altfel: oferă-i exemplul propriu, exemplifică-i în practică cum procedează mama sau tata în situaţii similare…Şi iar ajung la eterna mea preferinţă pentru verbalizarea emoţiilor copilului.

În principiu, creierul copiilor este dezinhibat. Copilul nu se naşte cu abilităţi de autocontrol şi pentru a le dobândi este absolut necesar să îl înveţe cineva sau să le înveţe singur din diverse surse (dar asta e mai greu). Ele nu există de la sine, nefiind înnăscute. Zona creierului responsabilă cu autocontrolul se dezvoltă complet de abia spre finalul  adolescenţei. Aşadar, faţă de micuţii impulsivi şi imprevizibili trebuie să manifestăm bunăvoinţă (atenţie! nu am spus clemenţă, indulgenţă, pasivitate sau indiferenţă; iar încurajare în niciun caz). Am spus doar înţelegere, acceptare şi ghidare către asumarea responsabilităţii pentru comportamentul manifestat. Cortexul prefrontal, în opoziţie cu amigdala cerebrală, este responsabil de stăpânire, de supravegherea conduitelor, în general de funcţiile executive (planificare, inhibare a comportamentului inadecvat, selectarea acţiunilor). Iar din nefericire pentru bieţii părinţi, acesta se dezvoltă destul de anevoios şi lent. Pe când părţile creierului arhaic sunt ready to operate mult mai devreme la capacitate maximă, iar amigdala nu deţine vreuna dintre capacităţile de analiză ultrasofisticate ale creierului cortical. Deşi nu am fost un copil imprevizibil, totuşi am avut şi eu ceva de furcă cu amigdala mea. Nu legat de impulsivitate (pe aceea am avut grijă să o reprim din faşă), ci legat de sentimentele de frică. Prin prisma fricii intense pe care am perceput-o de infinite ori, realizez acum cât de periculoasă este amigdala. Implicit, încep să îi înţeleg şi pe copiii agresivi, şi pe cei furioşi, şi pe cei mai puţin empatici etc. Şi ei, ca şi mine, se luptă să îmblânzească acelaşi „animal sălbatic”. Singura diferenţă constă în natura emoţiilor generate de sistemul de aprindere aflat în ea. Amigdala este responsabilă printre altele şi de reacţiile faţă de manifestările de tristeţe sau de teamă ale celorlalţi. Cu alte cuvinte: este importantă în empatie.

Cele două sisteme sunt legate între ele, lucru excelent de altfel. Dacă nu ar fi aşa, atunci am putea omorî o persoană pentru că ne-a vorbit urât şi nicicând nu am reuşi să conştientizăm consecinţele faptelor; sau invers, nu am mai mânca atunci când ne e foame pentru că am fi tot timpul temperaţi şi ne-am opri din drumul spre frigider după ce ne-am privi în oglindă corpul rotunjor. Însă, spre bucuria noastră (mai puţin a mea: mie mi-ar prinde bine amplificarea conexiunilor din cortexul prefrontal şi stoparea definitivă a traseului zilnic către frigider…dar n-ai să vezi! Amigdala e prea puternică!), natura ne-a ajutat şi a legat cortexul prefrontal de sistemul limbic. Inhibiţia, funcţie crucială a lobilor frontali, ne opreşte să spunem şi să facem exact ce simţim, în funcţie de contextul social. Copiilor mici, al căror cortex prefrontal nu este complet dezvoltat, li se pare mult mai greu să-şi inhibe acţiunile şi tind să acţioneze impulsiv, indiferent de contextul social.

La copii sunt indispensabile provocările corespunzătoare pentru a stimula procesul de dezvoltare. Densitatea ramificărilor neuronale nu poate creşte fără stimulare, fără provocări. Deci, dacă îţi ţii copilul sub un glob de sticlă, nu va întâlni factorii declanşatori pentru dezvoltarea sus numită.

Partea bună este că, deşi dificil şi de durată, procesul poate deveni automat la un moment dat. Sistemul de liniştire se va obişnui atât de mult să intre în funcţiune atunci când se dă alarma, încât pierderea autocontrolului va surveni doar în cazuri extreme, care iau prin surprindere cortexul prefrontal (de exemplu diverse traume survenite subit, în care stăpânirea ar putea deveni mai anevoioasă). Părinţii care impun copilului cum să se comporte în variate situaţii nu îl ajută deloc în dezvoltarea controlului propriilor sentimente, din simplul motiv că cel mic nu apucă să se confrunte cu anumite comportamente şi reacţii generate natural de propriile sentimente. Nu are vreme să le transpună în act, să se confrunte cu puterea emoţiilor, pentru că părintele intervine rapid şi le înăbuşă aproape înainte de a se naşte. Pentru dezvoltarea sistemului de liniştire, copilului trebuie să i se ofere ocazia de a se confrunta cu diverse probleme, cu planificarea unor sarcini, cu evaluarea unor opţiuni, cu posibilitatea de a prioritiza, deci în general cu sarcini mentale mai complexe pe care singur să le rezolve. Tot aşa, copiilor cărora li se oferă totul pe tavă nu li se oferă ocazia de a-şi exercita puterea autocontrolului. Ei nu au nevoie să îşi controleze impulsurile întrucât acestea sunt satisfăcute deîndată. Când copilul urlă de disperare în supermarket şi se tăvăleşte pe jos, doar-doar şi-o îndura nemiloasa mamă să îi cumpere maşinuţa electrică de pe raft, dacă i se satisface deîndată doleanţa, n-are importanţă că va primi şi o palmă la funduleţ: ajutorul din partea părintelui pentru dezvoltarea autocontrolului copilului este nul. Copilul nu va învăţa nimic constructiv. Va învăţa doar că ţipând şi acţionând impulsiv, va obţine mereu ceea ce şi-a propus şi că este posibil să stârnească reacţii negative (palma primită) din partea oamenilor ca urmare a dorinţelor sale, dar nu este atât de important: în ciuda reacţiilor negative, tot se va alege cu ceea ce a solicitat. Cât priveşte motivaţia pentru autocontrol, despre ce vorbeşti? Pentru ce e bun autocontrolul, atâta timp cât copilul învaţă că primeşte ce vrea chiar şi fără controlul impulsurilor?

 Merită menţionat şi faptul că efortul mental nu este inepuizabil. Copilul epuizat din punct de vedere psihic, ale cărui forţe interioare sunt împrăştiate în felurite părţi, arii greu de satisfăcut toate cu rezultate bune, va avea de cele mai multe ori dificultăţi în păstarea autocontrolului şi în stăpânirea emoţiilor. Exercitarea autocontrolului şi/sau epuizarea psihică într-un context ar putea exploata până la epuizare resursele disponibile pentru alte situaţii. Asta îmi aduce aminte de o recentă sinucidere a unui fost copil geniu al muzicii: Dan Claudiu Vornicelu. Dan, copil tipicar, perfecţionist până la paroxism, extrem de conştiincios, avea o obsesie pentru virtuozitatea proprie. Toată copilăria = o luptă pentru căpătarea unei măiestrii dumnezeieşti într-ale viorii (instrumentul pe care l-a mânuit cu o iscusinţă deosebită). Într-adevăr: a reuşit. Era un virtuoz. Dar cu ce preţ? Întreaga energie a tânărului Dan (37 ani în momentul sinuciderii) a fost canalizată doar către muzică. Ce i-a rămas pentru restul ariilor vieţii sale? Nimic. Nu cunosc motivele reale ale sinuciderii tânărului Dan; pot doar să bănuiesc, deci sunt doar speculaţii, dar cred că au o fărâmă de adevăr. Deşi nu am avut performanţe notabile, studiind eu însămi pianul timp de mai mulţi ani, îmi amintesc câtă energie lăsam acolo, pe clapele pianului, câtă sudoare, câte ore de studiu erau necesare, câtă oboseală, extenuare (deşi nu vizam performanţa). Sigur, nu-i o regulă: poţi atinge performanţe într-un domeniu muncind pe brânci şi cu toate astea să fii în regulă şi pe alte planuri. Dar, totuşi, părerea mea este că atunci când dai totul într-un loc, nu îţi mai rămâne nimic pentru altceva. Eşti epuizat, stors, nu mai ai puterea de a performa şi în dragoste, spre exemplu, de a fi şi un părinte bun, de a fi şi un partener excelent, de a fi şi cel mai potrivit prieten din lume ş.a. Nu-i de mirare că un copil cu note maxime la toate materiile ajunge la un moment dat să repete clasa, nu-i de mirare că un copil exagerat de cuminte ajunge să îşi bată violent surioara. Nu poţi cere unui copil perfecţiunea, nu-l poţi vlăgui, nu ai dreptul a-l slei de puteri într-o arie a vieţii, după care să îi ceri maximum şi în celelalte arii. Este de înţeles că autocontrolul lui nu mai poate funcţiona, pentru că energia psihică nu este inepuizabilă.  Tocmai pentru că cel mic se comportă exemplar la şcoală, spre exemplu, acasă sau în alte locuri unde i se solicită comportament la fel de exemplar face faţă mai greu situaţiei. Să ţinem cont şi de faptul că anumite sarcini care par neglijabile pentru adulţi, sunt de fapt foarte solicitante pentru copii, deci este indicat să avem grijă cât de mare e nivelul de dificultate al îndatoririlor trasate lor.

Din experienţa mea de viaţă am constatat că majoritatea românilor nu stă foarte bine la capitolul autocontrol. Am asistat acum câţiva ani la o scenă teribilă la semafor. În faţa mea era o altă maşină care oprise la stop. Pe trecerea de pietoni a trecut o persoană de culoare. În acel moment, deşi semaforul era roşu, şoferul din faţa mea a accelerat brusc şi a lovit femeia de culoare.  Femeia s-a prăbuşit pe trecerea de pietoni, moment în care şoferul, realizând severitatea faptei, a coborât imediat din maşină şi s-a îndreptat spre persoana căzută pentru a o ajuta. În clipa în care a văzut femeia de culoare, amigdala şoferului a intrat în funcţiune, provocând un impuls de agresivitate extrem de puternic, însă după ce a văzut-o căzută în plină stradă, cortexul prefrontal a preluat conducerea. Ce s-ar fi întâmplat dacă legătura dintre două sisteme nu ar fi funcţionat în bună regulă? Probabil şoferul ar fi apăsat şi mai tare pedala acceleraţiei.

Prof. Matthew Lieberman a efectuat studii cu privire la forţa terapeutică a verbalizării emoţiilor, cu efect benefic imediat asupra autocontrolului impulsurilor. Se pare că atunci când subiecţii vedeau fotografii ale unor feţe înfricoşate, agresive sau triste, amigdala înregistra o activitate crescândă. Conform studiilor lui Lieberman, simpla verbalizare a emoţiilor care te încearcă în momentul respectiv („sunt supărat”, „sunt înfricoşat”, „mi-e teamă”, „simt groază”, „sunt cuprinsă de tristeţe” etc.) duce la descreşterea activităţii amigdalei şi la o activitate mai intensă a cortexului prefrontal, zonă asociată cu gândirea în cuvinte despre experienţele emoţionale. Atunci când cei apropiaţi sunt copleşiţi de emoţii, a-i determina să le formuleze cu voce tare sau în scris, ajută într-un grad semnificativ. Propria-mi experienţă demonstrează asta: ori de câte ori sunt asaltată de reacţii emoţionale puternice, exprimarea în scris serveşte la stăpânirea lor. Probabil din acest motiv textele mele sunt puţin prea emoţionale, poate peste limita rezonabilă, admisă: dar asta se întâmplă pentru că cele mai multe sunt scrise de nevoie, ca urmare a unor emoţii mult prea puternice de dus cu mine în continuare.

Cele 30 de persoane participante la studiul lui Lieberman au vizionat imagini exprimând diverse expresii emoţionale  şi au citit cuvintele ataşate pozelor. Sub fiecare fotografie erau scrise două cuvinte, ca de exemplu „supărat” şi „înfricoşat” sau două nume, precum „Harry” şi „Sally”. Participanţii au ales cuvântul care pare să exprime cel mai bine starea emoţională şi genul persoanei fotografiate. Folosind rezonanţa magnetică, cercetătorii au studiat activitatea creierelor participanţilor. Astfel, s-a constatat că simpla ataşare a cuvântului care exprimă starea emoţională a feţei fotografiate a determinat o descreştere a activităţii amigdalei, însă atunci când se verbaliza posibilul nume al persoanei fotografiate (ex. Harry sau Sally), nu se producea nicio modificare în activitatea amigdalei.

Verbalizarea sentimentelor ne face să nu ne mai temem de ele. Iar ceea ce putem face noi pentru copiii noştri este să fim în preajma lor, încurajându-i să formuleze cu voce tare ce simt, nepresându-i să vorbească atunci când nu vor, ghidându-i către exprimarea emoţiilor, fiindu-le aproape, împărtăşindu-le experienţele noastre şi inspirându-le încredere în noi.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  2 Responses to “Dorinţele spuse cu voce tare se împlinesc”

  1. Multumim pentru aprecieri. Daca urmare a articolelor din categoria „psihologia copilului”, unii parinti cititori ai site-ului invata cat de importanta este acceptarea propriului copil, inseamna ca mi-am atins scopul. Si nimic nu ma face mai bucuroasa decat sa vad copii fericiti pe lume. : -) Si, desigur, parinti asemenea.

  2. Felicitari pentru articol! Va sunt recunoscatoare pentru tot ce invat citind articolele dvs. si ale colegilor dvs! Mai ales cele legate de psihologia copilului imi merg direct la suflet (si la minte) pentru ca sunt mama si cred ca sanatatea psihica a copiilor este cel putin la fel de importanta ca cea fizica (daca nu chiar mai importanta…)

Sorry, the comment form is closed at this time.