Mar 112013
 

(… sau, dacă supravieţuieşti pân’ la final, te salvezi providenţial)

Aşadar, iubitul şi adoratul meu cititor, ştiu că nu-ți doreşti, însă, nu ştiu cum să-ți spun mai suav şi mai puțin teatral …, s-ar putea ca într-o zi să faci un foarte mişto accident cerebral.

… Acesta era începutul articolului pe care îl promiteam acum ceva vreme. Doar că m-am sucit iar: e prea lung şi abundă, oarecum, în detalii tehnice combinate (anatomo-psihologice, îndeobşte plictisitoare şi deloc rafinate). Însă povestea merită spusă (şi e bine că există sprijinul audio-vizual), pentru că sună aşa: într-o bună zi (care, de regulă, se cunoaşte de dimineaţa – căci dimineaţa era), o blondă oarecare (că doar sunt atâtea femei bălăioare pe lumea aceasta care au un frate bolnav de schizofrenie), specialistă în neuroanatomie (orice soră ar vrea să înţeleagă de ce, nu-i aşa?), posesoare de funcţie de cercetare postdoctorală în neuroştiinţe la Facultatea de Medicină de la o Universitate banală, undeva pe la Harvard, purtătoare de cuvânt a Alianţei Naţionale pentru Managementul Bolilor Mintale, şi, ca să-şi mai omoare timpul, profesoară la o reputată facultate de medicină, membră în Comitetul Director al Băncii de Creiere de la Harvard (voi reveni pe această temă) … ei bine, să n-o mai tot lungim cu CV-ul, în dimineaţa cu pricina, cercetătoarea noastră blondă de 37 de ani, specialistă în interioare craniene de tot felul, face un accident cerebral. (… M-am tot gândit, între timp: nu ştiu, zău, dacă merită să treci printr-o astfel de experienţă ca să ajungi în topul celor mai influenţi 100 de oameni din lume – cred că nici ei nu i-a trecut prin cap un astfel de obiectiv -, însă, cum-necum, iacătă, i-a cam reuşit.)

Mai departe, dacă aţi putea consuma 18 minute şi 42 de secunde din timpul Dumneavoastră ferit, deocamdată, de orice ticălos accident cerebral, vă invit să alunecaţi cu privirea mai jos şi, ulterior, să-mi îngăduiţi vreo 40 de precizări de final:

Jill Bolte Taylor – TED

Să ne fie clar: nu stă în puterea mea intenţională să încerc să modific sau să intervin în ceea ce înţelege cineva din experienţa sa, cu atât mai mult în ceea ce transmite celorlalţi, memetica îşi face treaba aşa cum ştie mai bine, are şi ea ascuţitele ei furci caudine. Cred însă foarte serios, asta trebuie să subliniez, că orice posibilă teamă sau neîncredere în emisfera cea dreaptă (să-i spunem, jucându-ne cu cuvintele: emisfera cea bună) ne-ar plasa, evolutiv, într-un mare dezavantaj. Doar că eu, personal, aş prefera să-l suport fară niciun pic de îndoială, în loc să ajung, cine ştie cum, să mă îndrăgostesc, câtuşi de puţin, de Dreptăciunea Sa, să o văd, să o simt, să o gândesc ca pe un teribil şi supra-spiritual panaceu. Ba chiar sunt dispusă s-o pierd definitiv, dacă, la nivel planetar, ea este cea care-l ţine în viaţă pe Dumnezeu.

De fapt, ceea ce mă interesează să vă transmit, deocamdată, după ce aţi văzut-o pe Jill, ţine de tehnica remodelării integrative, de ceea ce suntem datori să învăţăm, noi, încă neaccidentaţii, în raporturile noastre cu alţii. Pot considera, fără teama de a greşi, că nimeni nu m-ar putea acuza de reproducere neautorizată a celor de mai jos câtă vreme am fost, prin parcurgerea REVELAŢIILOR DESPRE CREIER, Editura Curtea Veche, 2011, împuternicită chiar de autoare s-o fac: Recomandări privind recuperarea. „Sper să împărtăşiţi aceste informaţii cu toţi cei care ar putea avea nevoie de ele.” Şi, pentru că în momentul de faţă, cunosc câteva persoane care au, în paturile de-acasă, oameni dragi care au supravieţuit accidentelor cerebrale, o fac cu inima deschisă, ba chiar oferindu-mi, fizic, ajutorul, îndrăznind astfel să (re)afirm că am ajuns, în sfârşit, în starea de a înţelege de ce unora, chiar dacă îşi iubesc la disperare răniţii, nu prea le iese convieţuirea.

… Ah. Să nu uit. Capacitatea de a-ţi reveni, atunci, după un accident cerebral (… ce-i drept, nu din acela foarte bine făcut…), ţine de respectul pe care i-l arăţi creierului tău acum.  E mult mai simplu decât crezi ca el să nu rămână tăcut. E doar o chestie de abordare. Foloseşte-l cu neruşinare.

POST ACCIDENT CEREBRAL – Atunci când crezi că ai în faţă o legumă exotică, pe care nu speri că ai mai putea da, vreodată, doi bani (nota mea)

„Patruzeci de lucruri de care am avut cea mai mare nevoie:

  1. Nu sunt proastă, sunt doar rănită. Vă rog să mă respectaţi.
  2. Apropiaţi-vă de mine, vorbiţi rar si pronunţaţi cuvintele clar.
  3. Repetaţi mesajul – plecaţi de la premisa că nu ştiu nimic şi luaţi-o de la început cu explicaţiile ori de câte ori este nevoie.
  4. Când îmi explicaţi ceva pentru a douăzecea oară, fiţi la fel de răbdători ca atunci când mi-aţi explicat prima dată acel lucru.
  5. Apropiaţi-vă de mine cu inima deschisă şi domoliţi-vă energia. Fiţi cât se poate de răbdători.
  6. Fiţi conştienţi de ceea ce îmi comunicaţi prin limbajul trupului şi prin expresiile voastre faciale.
  7. Stabiliţi contactul vizual cu mine. Sunt aici – sunteţi liberi să mă descoperiţi. Încurajaţi-mă.
  8. Vă rog să nu ţipaţi – nu sunt surdă, sunt doar rănită.
  9. Fiţi grijulii în privinţa felului în care mă atingeţi şi stabiliţi o legătură cu mine.
  10. Respectaţi puterea vindecătoare a somnului.
  11. Protejaţi-mi energia. Fără radio, televizor sau vizitatori agitaţi. Vizitele trebuie să fie scurte (de aproximativ 5 minute).
  12. Stimulaţi-mi creierul când vedeţi că am energie să învăţ ceva nou, dar fiţi conştienţi că obosesc foarte repede.
  13. Pentru a facilita învăţarea, folosiţi jucării si cărţi educationale adecvate vârstei mele mentale (adică cea a unui copil).
  14. Ajutaţi-mă să stabilesc contactul cu lumea kinestezică. Lăsaţi-mă să simt totul. (Sunt din nou un copil.)
  15. Ajutaţi-mă să învăţ prin imitaţie – să fac ceea ce văd că fac alţii.
  16. Aveţi încredere în mine: îmi dau silinţa, doar că nu pot face acest lucru la nivelul la care îl faceţi voi si nici când vreţi voi.
  17. Puneţi-mi întrebări cu mai multe variante de răspuns. Evitaţi întrebările cu răspunsuri de tipul da/nu.
  18. Puneţi-mi întrebări la care aşteptaţi răspunsuri specifice. Daţi-mi timp să găsesc răspunsul.
  19. Nu-mi evaluaţi capacităţile cognitive după cât de repede pot să gândesc.
  20. Trataţi-mă cu grijă, aşa cum v-aţi purta cu un nou-născut.
  21. Când îmi vorbiţi, priviţi-mă în ochi şi nu mă trataţi ca şi cum nu aş fi prezentă.
  22. Încurajaţi-mă. Aveţi încredere că îmi voi reveni, chiar dacă pentru asta îmi vor trebui douăzeci de ani.
  23. Aveţi încredere că nu mi-am pierdut capacitatea de a învăţa.
  24. Descompuneţi toate acţiunile în paşi mici de acţiune.
  25. Fiţi atenţi la obstacolele care m-ar putea împiedica să îndeplinesc o sarcină.
  26. Explicaţi-mi clar care este următoarea mişcare, ca să ştiu ce să fac.
  27. Reţineti că nu pot trece la un nivel mai avansat de învăţare decât după ce îl stăpânesc perfect pe cel de dinainte.
  28. Felicitaţi-mă pentru cele mai mici victorii. Acest lucru mă inspiră.
  29. Vă rog să nu terminaţi propoziţiile în locul meu şi să nu-mi divulgaţi cuvintele pe care nu mi le amintesc. Trebuie să îmi exersez capacităţile cognitive.
  30. Dacă vedeţi că nu pot accesa un dosar cu informaţii mai vechi, ajutaţi-mă să creez altele noi.
  31. S-ar putea să vă las impresia că înţeleg mai mult decât e cazul.
  32. Concentraţi-vă asupra lucrurilor pe care le pot face şi nu deplângeţi ceea ce nu reuşesc.
  33. Faceţi-mi cunoştinţă cu viaţa mea de dinainte. Nu plecaţi de la premisa că nu mă voi bucura de muzică sau de actul de a cânta la un instrument doar pentru că nu pot face acest lucru la fel de bine ca înainte.
  34. Ţineţi minte că, în absenţa unor funcţii, am dobândit abilităţi noi.
  35. Ajutaţi-mă să rămân conectată la familie, la prieteni şi la oamenii care mă sprijină. Realizaţi pe un panou, la vedere, un colaj cu felicitări, vederi şi poze. Etichetaţi-le, ca să le pot trece în revistă mai uşor.
  36. Chemaţi întăriri. Puneţi bazele unei echipe vindecătoare. Transmiteţi-le tuturor că e momentul să mă susţină, să-mi arate dragoste şi afecţiune. Ţineţi-i la curent cu starea mea şi cereţi-le să întreprindă lucruri concrete pentru a mă susţine – să se uite la mine, constatând că reuşesc să înghit mâncarea fără greutate sau că, prin balans, mă pot ridica singură în şezut.
  37. Iubiţi-mă pentru cine sunt în prezent. Nu încercaţi să mă faceţi să fiu cea care am fost înainte. Am un alt creier acum.
  38. Protejaţi-mă, dar fără a vă pune în calea evoluţiei mele.
  39. Arătaţi-mi înregistrări video mai vechi cu mine, pentru a-mi aminti cum vorbeam, cum mergeam şi ce gesturi făceam.
  40. Ţineţi minte că există probabilitatea ca medicamentaţia să-mi inducă o stare de oboseală şi, de asemenea, să-mi înceţoşeze capacitatea de autopercepţie.”

Cam atât pentru azi, dar voi reveni cu un nou articol psiho-medical. Din nefericire, tot despre ce înseamnă un accident cerebral. Despre ce revelaţie au produs un preot, Crăciunul, Michael Bublé şi Jill, adunaţi în mintea mea în aceeaşi zi şi în acelaşi ring post-existenţial, un pic mai târziu. Am ceva foarte important să vă spun, iar pentru asta am nevoie de timp.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.