Iul 222011
 

Pentru că din când în când mi se face dor de site-ul Interconectat şi pentru că îmi pare a fi o casă goală, părăsită, lucru care mă întristează, redau mai jos o nouă bucată din visul meu adolescentin în curs (deocamdată) de realizare.

În viaţa adolescenţilor există tot atâta dramă cât există pe scena unui teatru. Diferenţa constă în faptul că drama lor e reală. Nicidecum simulată. Deşi din exterior nu pare a fi aşa, ceea ce se petrece înăuntrul lor e 100% autentic, adevărat, concret, palpabil. Drama este explicabilă, motiv pentru care părinţii nu ar trebui să o condamne. Mai ales în cazul fetelor (îmi este natural să vorbesc despre fete, dat fiind că şi eu am fost adolescentă şi îmi amintesc cu destul de mare exactitate, sper eu, trăirile avute), pe lângă reacţiile hormonale care duc la stări depresive, anxioase, bipolare (am putea spune), avem de-a face şi cu o nevoie stringentă de validare. Fetele au nevoie de un răspuns din partea celorlaţi înainte de a putea interioriza un sentiment de confort. Nevoia adolescentelor de a se individualiza se găseşte în permanentă contradicţie cu nevoia de a se identifica cu grupul. Pe de o parte, adolescenta vrea să fie unică, vrea să descopere răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?”, vrea să îşi descopere pasiunile, calităţile, defectele, aspectele care o diferenţiază de cei din jur, atuurile, slăbiciunile, însă pe de altă parte resimte din plin dependenţa de grup, tânjind după validarea acestuia. Adolescenta consideră că descoperirea individualităţii sale nu poate avea loc în alt mod (decât în grup), iar identificarea acelor lucruri care o fac specială depinde de angajarea şi acceptarea de către grup.

Adolescentele se definesc de cele mai multe ori în relaţie cu grupul lor de prieteni, motiv pentru care consideră experienţele sociale de excludere ca fiind dezastruoase. Fără acceptarea grupului, fata simte ca şi cum şi-ar pierde identitatea. Relaţiile sunt de o importanţă majoră pentru fete, iar asta se datorează mai ales modului în care au fost crescute. Personal, mi se pare explicabilă nevoia fetelor de validare şi de conformare la regulile grupului. Să ne amintim: nu am fost oare educate în aşa fel încât să ţinem cont de cele mai multe ori de părerile mediului (rude, bunici, prietenii părinţilor etc.)? Nu ni s-a spus că trebuie să ne purtăm frumos mai ales în public sau în diverse adunări / reuniuni în aşa fel încât să nu supărăm pe nimeni? Nu ni s-a repetat că este de preferat să cedăm pentru ca frăţiorul, învăţătoarea, invitaţii de la masa de duminică, cunoştinţele părinţilor etc., să se simtă confortabil? Nu spun că e rău sau bine. Încerc să nu evaluez oportunitatea acestui tip de comportament care ni s-a impregnat nouă, fetelor, încă de când eram copile. Spun doar că este o realitate de care adulţii ar fi indicat să ţină cont atunci când au de-a face cu o adolescentă şi când nu mai contenesc cu criticile la adresa ei. Ce ai vrea să iasă dintr-o fetiţă care a fost educată să ţină cont de grup mai mult decât de ea însăşi? Ai vrea dintr-o dată ca la vârsta de 16 ani să întoarcă spatele grupului în care îşi petrece cea mai însemnată parte din zi? Află că nu se poate. Ar fi ideal ca în general oamenii să poată apăsa butonul de „switch” atunci când îşi doresc alte tipuri de comportamente şi atitudini. Dar nu am fost dotaţi cu acest buton din naştere. La diverse vârste suntem suma influenţelor educaţiei, mediului, şi desigur: factorilor genetici. Nu putem face abstracţie de istoricul nostru, de ceea ce am fost învăţaţi direct sau indirect. Nu avem capacitatea de a ne transforma la o simplă bătaie din palme a părinţilor, educatorilor sau altor adulţi care se arată iritaţi de comportamentul nostru (oops, miros niscai identificare : -)).

Deci, prin prisma importanţei deosebite pe care adolescenta a fost învăţată să o acorde grupului, ea are nevoie de confirmarea acestuia. Totuşi, numeroşi părinţi nu ştiu un lucru: deşi grupul este crucial pentru fată, cheia modelării adolescentei se află tot în mâinile lor. „Mulţi oameni cred că adolescenţa este un stadiu în care se exercită atât de multă influenţă din partea prietenilor, încât părinţii devin atât irelevanţi, cât şi lipsiţi de putere…Părinţii sunt tot atât de importanţi pentru adolescenţi, cum sunt şi pentru copiii mai mici.” (Dona Walker James şi Glenda Partee – „No More Islands: Family Involvment in 27 School and Youth Programs”)

Să recapitulăm (în ordinea importanţei):

  1. Adolescenta are o foame imensă de validare
  2. Adolescenta doreşte să se simtă confirmată şi înţeleasă
  3. Pentru adolescentă grupul este deosebit de important

În acest caz, dacă grupul o confirmă, o acceptă, o înţelege pe tânăra fată doar conformându-se regulilor sale, ea ce va alege să facă? Se va conforma, desigur, chiar dacă în unele situaţii dorinţa grupului nu va corespunde în totalitate dorinţei sale. Exemplu: Maria i-a cerut mamei sale bani pentru a-şi cumpăra o rochiţă de vară mai largă. Refuzul mamei de a-i înmâna suma de bani necesară s-a soldat cu un scandal monstru făcut de tânăra fată. Într-un final, Maria a plecat trântind uşa, reproşându-i mamei că niciodată nu sare în întâmpinarea dorinţelor ei. Mama nu s-a simţit datoare să poarte o discuţie cu fiica, considerând solicitarea Mariei ca fiind încă un moft adolescentin. Maria şi-a petrecut seara în mijlocul grupului de prieteni, revenind târziu, după miezul nopţii acasă. Grupul de prieteni i-a reiterat ideea că părinţii nu pricep niciodată doleanţele adolescenţilor lor, fapt ce a condus la o creştere şi mai accentuată a agresivităţii şi furiei pe care fata deja o simţea faţă de mama ei. Peste două zile, mama adolescentei a iniţiat o discuţie cu aceasta pe un ton blând, non-acuzator, înţelegător, calm şi securizant. Deşi îi venea destul de greu să îşi stăpânească nevoia de a-şi critica fata, a conştientizat că nu are nicio şansă de a o câştiga de partea ei dacă nu o ascultă şi nu îi arată că îi este alături. Discuţia s-a referit strict la problema ridicată acum două zile de Maria, şi nu la aspecte generale. În urma convorbirii dintre cele două a reieşit că rochiţa pe care o dorea adolescenta nu reprezenta un moft, o dorinţă absurdă a copilei de a-şi completa garderoba (şi aşa destul de bogată), ci nevoia de a se conforma cerinţelor grupului de prieteni. Cu o zi înainte, băieţii glumiseră pe seama unei fete dintr-o clasă de liceu paralelă care avea aproximativ aceeaşi greutate ca a Mariei, numind-o „grasă”, „umflată”, „balenă” etc. Fetele din grup au râs şi ele, spunând că „dacă am arăta în halul ăsta, nici nu am mai ieşi pe stradă”. Mariei nu i se adresase vreo jignire în mod făţiş, însă ea se simţise atacată indirect, moment în care s-a speriat de posibila excludere din grup. A simţit că riscul ca membrii grupului să o îndepărteze din mijlocul lor era ridicat. S-a simţit anulată ca fiinţă umană, redusă, neimportantă. Soluţia fetei pentru a rămâne alături de prietenii ei a fost să poarte haine mai largi pentru a-şi ascunde rotunjimile. Maria, după episodul din curtea şcolii cu fata din clasa paralelă, a revenit acasă plină de furie, simţindu-se batjocorită, umilită, însă disperată totodată de a nu pierde atenţia grupului. Deci, când mama i-a refuzat doleanţa, Maria s-a simţit şi mai neacceptată şi neînţeleasă decât era anterior cu câteva ore. Refuzul mamei era exact ce îi lipsea pentru a se simţi egală cu zero. Analizând puţin situaţia, putem concluziona că furia îndreptată asupra mamei nu avea legătură directă cu mama, ci cu altă problemă mult mai profundă, neexprimată direct de Maria, dar pe care mama, în urma discuţiei calme, a reuşit să o identifice. Fiecare comportament al unui adolescent are o cauză. Este uşor să acuzăm, să solicităm schimbare din partea lor, fără să analizăm motivele care îi determină să se comporte într-un anume fel.

În opinia mea (şi se pare că nu numai a mea), părintele poate oricând să câştige „bătălia” cu grupul. Ceea ce trebuie să se înţeleagă e că adolescentul are nevoie de confirmare. Iar atunci când părintele nu i-o oferă în mod direct sau când nu îi oferă instrumentele pentru câştigarea încrederii în sine încă din copilăria mică, adolescentul o va căuta în altă parte (şi anume în grupul de prieteni). Părintele poate începe procesul de validare a fetei învăţându-şi adolescenta abilităţile sociale necesare pentru a se apăra atunci când grupul de prieteni o atacă. A-ţi ajuta fiica să descifreze ceea ce vrea ea de fapt, mai presus decât a decide prin prisma preferinţelor grupului, este esenţial pentru a-şi dezvolta competenţa de a lua decizii. Deci, în cazul cel mai probabil în care părintele, cât timp adolescenta a fost copilă i-a insuflat ideea importanţei majore a grupului, sugerându-i de foarte multe ori fetei să renunţe la propriile dorinţe de dragul grupului (asta pot confirma cu siguranţă că se întâmplă în numeroase familii cu fete), acum a sosit timpul să reacţioneze „pe invers”: să îşi ajute adolescenta să judece raţional, să îşi identifice foarte clar dorinţele sale, să le diferenţieze de dorinţele grupului, să ia decizii în concordanţă cu nevoile ei (nu cu nevoile prietenilor) etc. Cu alte cuvinte: „să repare ce au stricat”. :  -) Asta, bineînţeles…dacă nu au construit personalitatea fetei în mod corect încă de la început.

Uneori, adolescenţii se poartă ciudat, nenatural, numai pentru a avea sentimentul de apartenenţă la grup. Mi s-a întâmplat şi mie acum ceva vreme (nu spun „multă vreme”, pentru că simt ca şi cum ar fi fost ieri): au fost momente în care susţineam că îmi place muzica rock doar pentru că foarte multor colegi din grup le plăcea. Eu o detestam de fapt, dar nu aveam curajul de a recunoaşte aşa ceva. Era ca şi cum m-aş fi autoexclus din mijlocul lor. Alt exemplu: câţi colegi nu aveau cu adevărat curiozităţi legate de fumat, însă s-au apucat să tragă zilnic din ţigară doar pentru că aproape tot grupul fuma? Îmi amintesc foarte clar câtă presiune puneam asupra amicilor nefumători: „Hai, încearcă şi tu! Nu fi fraier!”. Ieşeam în curtea liceului la o ţigară fără a-i mai chema şi pe colegii nefumători, doar din pricina faptului că „ei nu sunt funny şi ne plictisim cu ei”. Ce au făcut bieţii amici nefumători? Ai ghicit: s-au apucat de fumat.

Acesta este unul dintre subiectele care mă intrigă, probabil, cel mai mult din întreaga psihologie a adolescentei. Poate şi pentru că m-am confruntat cu el. De câte ori nu aţi auzit părinţi repetându-le fetiţelor lor: „Lasă tu de la tine, scumpa mea”, „Taci tu din gură, ca să fie bine”, „Cum poţi să spui despre tanti că e urâtă? Nu ţi-ar fi ruşine? De acum încolo dacă mai crezi ceva urât despre cineva, să nu mai spui”, „Draga mea, dacă ai promis că te duci la ziua de naştere a lui Mihai, du-te. Ce contează că îţi este rău?” şi alte exemple asemenea. Ce poate învăţa o fetiţă din asta?

–          Că grupul este foarte important, altminteri nu ţi s-ar cere „să calci” de atâtea ori peste tine însăţi şi peste doleanţele tale. Probabil, dacă grupul (în sens larg: acceptarea socială) ar fi neimportant, nu ţi s-ar cere să te negi şi să te arăţi drăguţă, blândă, caldă cu membrii acestuia (chiar şi atunci când nu îţi vine să fii aşa).

În anii adolescenţei, grupul (acceptarea socială) este reprezentat de alţi adolescenţi. Patternul de comportament (şi anume supunerea faţă de grup şi confirmarea acestuia) rămân însă. Doar componenţa grupului se schimbă: el nu mai e constituit din prietenii părinţilor, din profesori etc., ci din colegii de clasă. Deci, este logic că adolescentul face tot ce îi stă în puteri să obţină acceptarea acestuia, chiar dacă asta implică să slăbească 10 kg, să se îmbrace mai deocheat, să ajungă târziu acasă (pentru că toţi ajung târziu), să încerce consumul de alcool (pentru că altminteri toţi colegii vor râde de el) etc.

Părintele poate ajuta la eliminarea sentimentului fetei de îndoială şi depreciere, apăsând butonul pe care în copilăria fiicei lor l-au comutat de pe „On” pe „Off”. E timpul să îl activeze din nou. Invers. Nevoia fetei este mai importantă decât nevoia oricui altcuiva (dacă fata spune că profesorul de chimie nu are abilităţi pedagogice, poate n-ar fi rău ca părintele să o asculte şi să o creadă), iar vocea ei interioară este mai indicat să fie auzită decât vocea grupului, a prietenilor şi a altor persoane din mediu.

Reflexie onestă şi dragoste necondiţionată = Ingredientele pe care părintele le poate oferi adolescentului pentru pentru câştigarea unei identităţi sănătoase. Şi desigur, răbdare.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  7 Responses to “Eu, în căutarea mea”

  1. nici eu n-o fac (nu incerc sa conving) ci doar incerc sa descriu „cum se vede” (una sau alta) atunci cand, macar partial, ai reusit sa scapi din ghearele dihotomiei … in fond, partea buna la punctele de vedere diferite (opuse sau doar „altfel”) e ca (ele) sunt utile in orice caz (fie ca doar intaresc propriile convingeri, fie ca contribuie la schimbarea lor). 🙂

    ps: if one always strives to become, (i’d say) one never really is

  2. Crearea identitatii se refera la diferentiere (or diferentiere se poate face doar raportandu-ne la altii) si la identificarea propriilor particularitati. (lucru care se poate face si fara sa ne raportam la grup). Deci: si-si. In adolescenta, neavand atat de multe experiente in spate, ne este greu sa ne definim particularitatile de unii singuri (de cele mai multe ori) si avem nevoie de comparatii. M-as bucura sa reusim sa ne cream cu mare exactitate identitatea fara sa fie nevoie a apela la prieteni, gasca, parinti, profesori, colegi etc. Sunt multe situatii in care pentru a ne stabili un tel in concordanta cu identitatea noastra, pur si simplu compararea este necesara. De exemplu, pana sa imi stabilesc ca tel ca „sunt foarte buna la limba latina”, a fost nevoie sa trec printr-un proces de comparare (de ex. olimpiada) si sa obtin o nota care spre deosebire a altora, a fost mare. Alt exemplu: pana sa imi dau seama ca „sunt draguta” sau ca „sunt urata” a fost nevoie sa ma compar cu alte fete. In adultete nu mai avem nevoie de acest proces de comparare (tinand cont de multitudinea experientelor din spate si a istoricului de viata) si, in cazul in care nu ne-am conturat identitatea pana atunci, vom reusi cu mai mare usurinta, fara a apela cu orice pret la grup. Insa cei mai multi adolescenti nu pot proceda asa. Deci, majoritatea are nevoie de raportare la ceilalti.
    Nu tin sa conving pe nimeni de corectitudinea opiniilor mele. Ce sa-i faci…pareri diferite : -)

  3. identitatea se construieste in relatie cu ceilalti” … da, asa ni se tot spune/repeta … da’ eu stiu ca si cum ma doare dintele (chiar si fara sa ma compar cu altii, adica fara punct de referinta extern) … la fel cum stiu si cand sunt (ne)fericit fara a avea nevoie de definitii … sau cum teoretizam despre iubire si-o dam cu totii-n bara pana nu ne prindem ca trebuie sa renuntam la referintele exterioare. candva, demult, in carti, pamantul nu era rotund … 🙂

  4. Conteaza oare de ce anume este important? Adolescenta este o perioada de conturare a eului, de creare a identitatii, iar identitatea se construieste in relatie cu ceilalti. Nu te poti defini ca urat daca nu ai cu cine te compara, nu poti spune despre tine ca esti sociabil daca nu te raportezi la grup, nu poti spune ca esti istet daca nu ai punct de referinta s.a.m.d. Avem nevoie unii de altii pentru a ne stabiliza si a afla cine suntem. Adolescentii cu atat mai mult.

  5. hmm … nu cumva ar trebui sa ne intrebam de ce e atat de important grupul in viata adolescentului? da, stiu, in climatul actual (cand globalizarea presupune o uniformizare tot mai profunda) e cam „periculos” sa amintesti de individ/individualitate … dar oare nu tocmai diferentele dintre noi ne fac atat de speciali? nu cumva societatea, privita ca un organism viu, supravietuieste tocmai pentru ca are (destul de multe) „celule” care nu sunt toate identice? sa nu uitam ca grupurile mai mari cresc tot mai mult … ducand (in timp) la disparitia totala a celor mici. poate ca, dupa atatia ani in care s-a tot vorbit/scris despre integrare … ar trebui sa ne reamintim si de valoarea individului (fara sa ne limitam la cea simbolica: votul).

  6. Sgur ca se poate si altfel. Insa, cu toate astea, nimeni nu poate nega importanta covarsitoare a grupului in viata adolescentului. In orice caz, in articolele mele fac referire la situatia generala, nu la exceptii. Iar influenta grupului este de netagaduit in cadrul existentei majoritatii tinerilor.
    Si eu am fost o tanara singuratica si imi amintesc ca desi nu tineam mortis sa fac parte dintr-un grup, imi doream totusi sa fiu remarcata (in orice sens: negativ sau pozitiv; nu conta: doar sa fiu remarcata) de catre cei din jur (mai mici sau mai mari).
    Ma bucur ca textele noastre va fac sa va readuceti aminte de acea perioada grozava (sau daca nu grozava, atunci macar intensa) din viata dumneavoastra. : -)

  7. cred ca, inclusiv la fete, se poate si altfel … adica validarea sa vina tocmai din neapartenenta la un grup anume („exist fiindca-n mod evident sunt diferit/diferita de ceilalti”) … si nu neaparat dupa modelul „rebel ostentativ, intr-o eterna lupta cu restul lumii”. eu asa am crescut … si implicit nici nu mi-am dorit sa fac parte din vreun grup (din moment ce tocmai diferenta intre grup si mine ma identifica in mod inconfundabil). da, nu ma simteam inteles … dar asta nici nu ma mira sau deranja din moment ce stiam ca-s atat de diferit de ceilalti. retin in schimb ca ma amuzau adultii … deoarece ei mereu se asteptau sa corespund unor tipare si nu mica le era mirarea/consternarea cand constatau discrepantele. :))

Sorry, the comment form is closed at this time.