Iun 242011
 

Trăim în epoca stelelor, o etapă din evoluţia Universului, aici pe Pământ născuţi fiind într-o fereastră geologică propice evoluţiei vieţii. Suntem facuti din atomii unor stele care au murit cu miliarde de ani în urmă. Oriunde privim putem fi conştienti de prezenţa stelelor. Fără exploziile stelare, supernovele, noi nu am exista şi nimic altceva nu ar exista. Poetic fie spus, stelele sunt părinţii noştrii, iar noi suntem copiii stelelor. O stea a murit cândva în trecutul cosmic îndepărtat ca eu ori tu să ne naştem.

Când hidrogenul din Univers se va termina stelele vor muri una cate una. Primele vor fi cele masive, urmate de stelele pitice. Universul va deveni tot mai rece şi mai întunecos şi prin urmare neprietenos vieţii.

Copil fiind simţeam o legătură cu stelele. Povestea cu barza nu am înghiţit-o cum de altfel, nici pe cea cu Moş Crăciun. Povestea cu noi oamenii ca şi copii ai stelelor îmi pare mai atractivă şi, mai mult de atât, conţine un adevăr ştiinţific.

Cred că mulţi copii sunt atraşi de luminiţele de pe cerul nopţii. Chiar şi în prezent sunt atras magnetic de stele. Când se întâmplă să ies noaptea nu pierd ocazia să le privesc aproape cu aceeaşi fascinaţie ca atunci când eram copil. Sunt aceleaşi şi cu aceeaşi dispunere pe boltă ca acum aproape 30 de ani. Am fost însoţit de aceste stele în toată această vreme şi pot fi sigur de compania lor şi pe viitor.

Stelele, inclusiv Soarele nostru, au viaţă lungă comparabil cu a cea a speciei noastre. Eu ori tu care citeşti vom fi nici măcar pulbere de stele pe când Soarele, dacă îmi amintesc bine, va mai trăi încă 6 miliarde de ani. Deşi peste aproximativ 1 miliarde de ani, Pământul va deveni un loc ostil vieţii ca urmare a radiaţiilor solare extreme. Devine comic din această perspectivă cosmică să te gândeşti la tine ca la o fiinţă specială. Toti suntem o apă şi un pământ ne spune înţelepciunea populară. Doar nişte vieţuitoare pe o mică planetă dintr-un colţ mai liniştit al galaxiei care se agită şi fac mult zgomot pentru nimic, punând în pericol biosfera de care aparţin. Biosfera este un sistem cibernetic aşa că „ecoul” acţiunilor noastre se va întoarce şi sunt curios sub ce formă. Să fie nişte bacterii lacome de colonizare ori viruşi războinici însetaţi de putere? Da, aşa-i astfel de fiinţe ne seamănă prin atributele menţionate. Totuşi, ele vor acţiona instinctual cumva – o reacţie ca un fel de „ecou” al biosferei generat de acţiunile lacome şi ameninţătoare ale speciei noastre. E doar un scenariu apocaliptic construit pe premiza că viaţa este un tot unitar, un fel de organism la scară planetară şi care va reacţiona instinctiv asemeni corpului tău în cazul unei intoxicaţii ori infecţii căutând să elimine sursa de pericol. Nu fac profeţii, spun doar că este o posibilitate, considerând acţiunile intruzive şi abuzive (de ex. extinderea de teritorii pentru agricultură şi aşezări umane) în raport cu alte specii (de fapt, cu majoritatea speciilor).

Şi din moment ce sunt la capitolul scenarii ale viitorului umanitaţii, cochetez cu ideea unor androizi care vor explora spaţiul cosmic şi care vor fi conştienţi (sau poate nu) că sunt urmaşii unei specii de fiinţe inteligente de pe planeta Pământ. Probabil pentru a afla ar trebui să călătoresc în timp peste mai mult de o sută de mii de ani (nu te poţi încrede în acest număr, chiar dacă am un reper) când voi da nas în nas cu niscaiva androizi conştienţi, printre primii reprezentanţi ai unei noi specii de viaţă artificială, care nu ştiu cât de artificială ar mai fi. Chiar dacă teoretic este posibil şi cum e destul de improbabil să apuc timpurile unei astfel de tehnologii mă multumesc cu călătoriile imaginare. Aş putea argumenta un asftel de scenariu, insă nu sunt în dispoziţia necesară.

O tehnologie pentru călătorii cosmice primită cadou de la nişte extratereştrii, zici? Aştia din galaxia vecină Andromeda îmi sunt dragi şi presimt eu că sunt pacifişti. Sunt delicioase presimţirile cum ar fi aceea că mâine plouă deoarece mă doare în cot, un început de reumatism cu valenţe profetice. Noi, oamenii, avem obiceiul de a ne atribui nişte puteri miraculoase. Ne place să ne încredem şi să facem dovada unei „specialităţi” de nişă, ca să zic aşa în termeni de marketing. Ce iluzorie această „specialitate” a fiinţei umane! Specialitatea şi specializarea sunt peste tot prezente şi le poţi observa aproape oriunde, îndeosebi pe cărţile de vizită, căci pe fruntea unui om nu apar spre deosebire de discursul lui verbal ori scris, adică într-o realitate a poveştilor, căci în realitatea concret-experienţială nu există.

Un om dacă are o legătură profundă cu unul dintre zei în funcţie de orientarea religioasă devine special. El este special chiar şi dacă renunţă aparent la specialitatea lui fiind profund dedicat slujirii zeului şi tuturor celorlate vieţuitoare din ograda zeului. Dând deoaparte religia, o disciplină poate deveni un domeniu spiritual, iar o figură marcantă poate fi un fel de zeu şi activitatea profesională implicit va fi desfăsurată conform unor dogme de către un „specialist”. Nu înţelege greşit că specializarea are ceva bun ori rău (o dihotomie care mă calcă pe nervi când o aud). Specializarea este cunoaşterea aprofundată a unei discipline sau activităţi. Specialitatea specialistului (pentru a evita orice ambiguităţi, mă refer la aroganţă şi dogmatism) şi limitarea lui rigidă la specializarea sa devine periculoasă, deoarece crează separare şi adversitate în raport cu alte discipline şi domenii de activitate, unde întâlnim alţi specialişti. În acest fel, se nasc nenumăraţi mici dumnezei, unii dintre ei cu doctorate şi alte titluri ca însemne ale investirii lor „divine”. Un exemplu vrei? Unii specialişti psihologi speculează despre conştiinţă cu o lejeritate care mă uimeşte (bănuiesc că sunt biasaţi de iluzia cunoaşterii). Este că sunt un specialist? Eu ştiu chestii, tu nu ştii. This is the game cu diferenţa ca aceste chestii sunt interogate şi pot renunţa la ele. (sâc!) Poate că nu-mi iese mereu, dar mă străduiesc.

Şi, revenind la copiii stelelor, cred că dacă medităm profund la această idee, relaţia dintre noi şi orice altceva (plante, fiinţe, pietre) va deveni specială, nu pentru că tu ori eu suntem speciali (şi superiori) faţă de alte fiinţe. Poate va conta mai mult şi mai presus de eu, un individ, relaţia cu toate celelalte entitati ce populează planeta. Ar fi frumos, cred eu, să înţelegem că mâna stânga nu e contra şi nici opusă mâinii drepte, iar eliminarea uneia dintre ele nu înseamnă o alungire ori o creştere în putere ale celeilalte. Desigur, pentru început am putea exersa cu o persoană din apropiere.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.