Aug 032011
 

După nişte transformări de program, iacătă cum mă aflu, toată săptămâna aceasta, la spitalul care trebuie, cel clinic de psihiatrie, la un workshop cu adevărat profesional şi interacţional, în care psihopatologia ia formă umană iar încercarea stabilirii unui diagnostic devine o joacă concretă şi extrem de serioasă, în care îţi tremură picioarele sub povara propriului cap iar vorbele îţi par, mai tot timpul, balast.

În articolul anterior scriam despre sens şi despre scop în context experimental, negândindu-mă deloc, existenţial, la Viktor Frankl, însă, câteva ore mai târziu, după publicare, faţă în faţă cu o pacientă în care se afla o pulsiune de moarte teribilă şi cu o alta în care contactul direct cu traumatizantul era posibil doar la modul teoretico-teatral, mi l-am reamintit. Ajunsă acasă, în gând cu replica primei referitoare la moarte şi mama sa: „Nu puteam să-i spun că mie mi-e frică de moarte, că poate se speria şi ea” şi cu convingerea celei de-a doua: „O better life nu ţi-o dă psihologul. O better life ţi-o faci tu”, luând în foarte serios rugămintea acesteia din urmă: „Luaţi notiţele corespunzătoare, sper. Să scrieţi simplu şi beautiful.”, l-am scos din raft şi l-am recitit. Aseară, după o altă dublă-interacţiune exploratoare, în care am stat chiar lângă pacienţi, ne-am privit în ochi, ne-am adulmecat mirosurile şi ne-am întrebat fiecare pe unde suntem în acest univers polar şi prea paradoxal, am clickuit pe un site pe care mă simt întotdeauna bine, poate tocmai pentru ca îmi arată, constant, câte nu ştiu şi câte încă n-am aflat. Unul dintre articolele republicate era de-a dreptul „corespunzător, simplu şi beautiful”, un articol despre Viktor Frankl.

El este cel care a observat realismul „generaţiei noastre”, curent de abordare restructurat ce a făcut posibilă cunoaşterea omului aşa cum este el în realitate, nu aşa cum a făcut-o psihiatria vreme de multe decenii, poziţionându-se în faţa minţii umane cu cheia medicamentoasă în buzunar, precum în faţa unui mecanism tehnic mult prea defectat şi ducând astfel terapia pe aceeaşi direcţie, de procedeu neumanizat. Salvarea noastră reală se continuă nu într-o medicină psihologizată, ci în aceea a unei psihiatrii umanizate, tocmai pentru că omul nu este un lucru printre toate cele câte sunt şi care se determină unele pe altele în lanţ mecanicist şi funcţional, ci o fiinţă care se autodetermină, el este ceea ce face din sine însuşi. În fond şi în fapt, omul, aşa cum este el în realitate, este şi cel care a construit camerele de gazare, şi cel care a fost introdus în ele. Omul conţine în el ambele potenţialităţi, depinde numai de acţiunile şi de deciziile sale dacă activează o virtualitate sau alta, depinde doar de sine, nu de condiţiile în care se află sau care, ele singure, îl găsesc. N-ar trebui sa uităm niciodată ceea ce a văzut Frankl cu ochii morţii care căpătase un sens tocmai pentru că moartea era, încă, în viaţă: în lagărele de concentrare, unii dintre deţinuţi s-au comportat ca porcii, iar alţii ca sfinţii. Omului îi rămâne, în orice condiţii, infima bucăţică de libertate a sensului, inclusiv a celui destructurant.

Nu mai am timp nici măcar să revăd aceste rânduri, nu ştiu dacă am fost în stare să le ofer un sens acţional, le scriu printre sarcini plate de serviciu, pe punctul de a pleca la spital, dar colegilor mei, cu care mă voi întâlni acolo, le ofer, pentru că sunt liberi să primească şi poate chiar că este timpul, crezul psihiatric franklian:

„CREZUL MEU PSIHIATRIC

Nu se poate concepe nimic care să îl condiţioneze într-atât de mult pe om, încât să îl lase fără nici cea mai mică urmă de libertate. De aceea, în cazurile nevrotice şi chiar în cele psihotice, omului tot îi rămâne o rămăşiţă de libertate, oricât ar fi ea de limitată. Într-adevăr, nucleul cel mai lăuntric al personalităţii pacientului nu este nici măcar atins de psihoză.

O persoană psihotică incurabilă poate să îşi piardă capacitatea de a funcţiona, dar îşi păstrează demnitatea sa de om. Acesta este crezul meu psihiatric. Fără el, aş considera că nu merită să fiu psihiatru. De dragul cui aş fi? Doar de dragul maşinăriei creierului, distrusă, care nu poate fi reparată? Dacă pacientul nu ar fi mai mult de atât, eutanasia ar fi justificată.”

Victor Frankl, „Omul în căutarea sensului vieţii” Editura METEOR PRESS, 2009

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.