Mar 052011
 

Când te mişti odată cu prezentul laşi să fie ceea ce este aşa cum este, adică accepţi realitatea momentului exact aşa cum este, renunţând la strădania chinuitoare de a o modela după aşteptările proprii. Asta ar fi ceea ce se cheamă prin literatura spirituală abandon de sine. Trăieşti o furie şi o laşi să fie, ceea ce nu înseamnă a o descărca în capul cuiva. O trăieşti, fără a te strădui în acele momente să simţi altceva, cum ar fi să fii binevoitor cu persoana de lângă tine. Dar trebuie să fac o distincţie aici, emoţia furiei este diferită de comportamentul furios. Depinde de forţa ta interioară (de autocontrolul eului), daca poţi ori nu bloca impulsul spre un comportament agresiv.

Sinele sau realitatea vieţii pare un proces curgător orientat spre… nicăieri. Doar curge, adică se schimbă. Emoţiile, de care suntem mai mult ori mai puţin conştienţi sunt relevante în acest sens. Respiraţia poate fi un alt exemplu atât de evident pentru curgerea perpetuă între doi poli, inspir şi expir. Lao Tze a numit acest proces Tao. Un Eu se poate opune acestui proces. Simt furie, dar mă voi preface că nu este furie, ci înţelegere raţională ori poate voi zâmbi cu compasiune. Disimulare. În acest fel se întâmplă fragmentarea pe care o învăţăm, începând de la vârsta de 2 ani în relaţiile cu membrii familiei. Furia nu este acceptată, deci trebuie ascunsă, altfel risc o pedeapsă. Încetează cu plânsul, strigă un părinte la copil care va înţelege, nu neaparat în cuvinte, că „Nu am voie să plâng, trist fiind, iar dacă voi continua mama mă poate pedepsi ori va renunţa la mine – voi fi abandonat. Deci, nu sunt trist, mă opresc din plâns şi îi zâmbesc”. Şi, de ce nu, s-ar putea să fie sămânţa ipocriziei de mai târziu ca şi aspect din structura de personalitate.

Emoţia înseamnă energie, iar energia se misca, iar majoritatea oamenilor o interzic odată cu comportamentul asociat. O emoţie interzisă se opreşte din mişcarea liberă şi se acumulează în corp. Continuă mişcarea însă pe loc aşa cum atomii de oxigen vibrează în repaos în structura cristalelor de gheaţă. Corpul unei persoane care suportă frecvente interdicţii devine dens, astfel greoi. Supleţea corporală îmi pare un semn de uşurinţă în gestionarea emoţiilor. Cred ca acolo unde există supleţe există curgere liberă a energiei.

Fluxul de emotii, cognitii şi impulsuri sunt generate de unitatea minte-corp. Sunt raspunsuri pentru reglarea homeostaziei generale inregistrata constient ca stare de bine. Nimeni nu este responsabil ori vinovat pentru ceea ce tu generezi ca experienţă interioară în prezenţa unor stimuli, cum ar fi cineva care te judecă sau care te etichetează ca prost. Cel care face asta e responsabil pentru cuvintele lui, iar tu pentru ceea ce experimentezi ca flux de cognitii şi emoţii. Dacă tu identifici cauza reacţiilor tale în celălalt, vei deveni efectul, care generează feedback-ul plăţii cu aceeaşi monedă, alunecand astfel într-un cerc vicios în care bulgărele de zăpadă rostogolindu-se la vale capătă proporţii uneori distructive.

De multe ori se întâmplă ca ceea ce trăiesc la un moment prezent să se dilate pe axa temporală. Simt ingrijorare şi un scenariu negativ se conturează spontan amplificând sentimentul în intensitate, dar şi extinzându-l înspre viitor. Scenariul poate deveni plauzibil când pare asemănător cu experienţe din trecut. Memoria contextuală e uşor influenţată de emoţii, deci amintirile pot fi falsificate în raport cu noile informaţii pe principiul similaritatii ca şi criteriu principal în percepţia selectivă. Percepţia selectionează date care sunt potrivite şi cât mai asemănătoare cu ceea ce deja ştim.

E ca şi cum ai o gumă de mestecat cu aromă de mentă (ai deja memorată experienţa gustului de mentă) pe care o mesteci în acest moment (experienţa prezentului). O scoţi din gură şi o tai bucăţele ca să ai şi pentru zilele următoare de parcă mâine nu-ţi poţi cumpăra o altă gumă de mestecat poate chiar cu aromă de zmeură. E de înţeles, dacă avem în vedere că pentru sistemul nostru neural arhaic ziua de mâine e doar o idee abstractă în raport cu concretul zilei de azi, mai precis a prezentului. Dar oare nu-i mai firesc să mesteci guma, epuizând aroma şi după care să o arunci? De obicei, aşa procedăm cu gumele de mestecat, aşa că de ce nu am face la fel cu emoţiile? Mai precis, de ce să nu le lăsăm să fie, să se consume, să se mişte liber? Emoţiile impulsionează spre acţiune. Aici, în privinţa impulsului de manifestare putem exercita un oarecare control astfel încât să ne exprimăm adecvat, evaluând rapid contextul. Experienţele interioare sunt asemenea vremei: uneori e frig, alteori e cald şi tot aşa. Vremea este aşa cum este. Nu poate fi controlată. Ce rost are să spui „m-am săturat de frigul asta!”? Tot aşa, ne împotrivim de exemplu, unei emoţii ca tristeţea. Ne prefacem că nu este ori facem orice altceva ca să o păstrăm departe de conştiinţă. Uneori e caraghios să observi oameni care se chinuie să zâmbească când simt tristeţe şi le vine să plângă ori care caută să râdă, când sunt furioşi. Tensiunea corporală asociată fluxului emoţional neconştientizat se acumulează punând presiune pe diferite segmente musculare, pe articulaţii şi organe interne. Cateodată în funcţie şi de vulnerabilitatile genetice (poate şi de alţi factori) un organ intern poate ceda. (Nu e de mirare când te înţeapă inima.)

Corpul nu este separat de fluxul experienţei interioare (cogniţii, trăiri, senzaţii, nevoi, imagini). E una şi aceeaşi realitate a vieţii. Nici măcar analogia cu feţele monedei nu e potrivită, pentru că nu există două feţe. Nu există doi ori două entităţi separate, Eu în raport cu corpul ori sufletul în raport cu corpul. Există doar unitatea într-o continuă schimbare.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.