Mar 212011
 

Se rămâne în timpul dat înapoi şi se ajunge faţă în faţă cu Hans.

Hans ăsta nu era nici însetat, nici flămând (da’ chiar să fi fost, n-ar fi mâncat peşte nici mort), era proaspăt ţesălat, unde mai pui că avea şi potcoavele noi. (Kluge Hans, adică Hans Înţeleptul – voi respecta cu sfinţenie adevărul arhivelor istorice, altfel s-ar putea să mă trezesc cu vreo copită transgeneraţională taman când mă plimb liniştită pe străduţele de cartier, la pas social cu naţionalităţile conlocuitoare profund încăruţate şi interesate în  sublimările metalurgice.)

… Fraţilor, da’ ce se plictisea calul asta… parcă era Lio a mea, care tocmai ce-a protestat azi dimineaţă în scris, că cum – mi-e şi ruşine să recunosc, da’ aşa s-a exprimat, zău; desigur că e vreun mecanism de prea-plin… -, că cum, zicea, am putut să fiu atât de iresponsabilă şi să nu prelungesc termenul de returnare al „Psihologiei cognitive”, că abia ce-şi făcuse rost şi ea de un descifrător super-tare, acu’ ce face, arde gazu’ în apă, cine-a mai pomenit aşa ceva? (Hans, n-am nicio îndoială, s-ar fi dumirit cognitiv din prima şi n-ar fi avut nevoie de niciun ajutor, de-aia n-aş vrea în ruptul capului să-mi băgaţi zâzanie în casă şi să-i daţi lui Lio, pe şest, vreun link valid către articolul acesta. A citit, de curând, cursul de psihopatologie şi se suspectează de depresie psihogenă, nevrotico-reactivă. Realizaţi, sper, ce-ar însemna mister Kluge pentru ea.)

Hans ăsta ştia cam aşa, ciocănind-bocănind (neexhaustiv, desigur, vă las loc de completări, că-mi sunteţi tare dragi): să-şi spună numele, să efectueze operaţii aritmetice, cunoştea cărţile de joc, monedele, citea notele muzicale, analiza acordurile muzicale, recunoştea fotografiile persoanelor, eu cred că putea să voteze şi-o moţiune de cenzură, dacă-i cerea cineva. (Îi rog pe cei care-au plecat din faţa calculatoarelor şi-şi smulg acum podoaba capilară fir cu fir să revină liniştiţi şi în ordine; vă rog din tot sufletul meu, nu vă comparaţi cu Hans şi nu vă aruncaţi pe stocul de antidepresive, nu v-am povestit încă de Muhamed, contemporan de grajd cu Hans, în Elberfeld, cel care-a învăţat primul să extragă radacina pătrată, căci ce anume era în stare să facă Zarif, zău, mi-e cam jenă să povestesc şi-apoi, nici eu nu mai am pastile prea multe.)

Aşadar, Wilhelm von Osten, poseso-dresorul, îi introduce, pe la 1900, în ceea ce se cheamă demisie morală pe mai marii lumii ştiinţifice (şi mondene, desigur; acu’, eu nu ştiu exact unde e linia de demarcaţie sau dacă există cumva), pentru că dacă-l întreba pe Hans cât face doi supra cinci plus unu supra doi, răspundea calul aproape mai repede decât savanţii, ba-i mai şi speria pe ăi mai bătrânei cu datul din copite. „Am în minte un număr, scad din el 9 şi-mi rămâne 3. Care este numărul la care m-am gândit?” 12 zicea şi Hans, 12 ziceau şi savanţii. „Care este rădăcina de puterea a patra din numărul 614.654?” În câteva secunde, Hans bătea de două ori cu piciorul drept şi de opt ori cu piciorul stâng. „28!”, strigau şi savanţii, transpiraţi şi, mai apoi, leşinaţi. (Unde era diferenţa, mă-ntrebaţi? Habar nu am, căci, din păcate, nu sunt savantă, nici iapă măcar.) Chemaţi repede, în salturi mari (cum ar veni, un fel de galop) pedagogii vremurilor au decretat ferm: ca nivel de inteligenţă, Hans se plasa, nechezând, în zona copiilor de 13 – 14 ani, tinzând, ce-i drept, mai ales spre aceştia din urmă. (… Ups, în lumina retoricii din ultima paranteză, s-ar putea să primesc, cât de curând, vreo citaţie. Am visat eu anu’ trecut că ori de la circ, ori de la academie o să mi se tragă, şi nu cu puşca, ci cu ditamai tunul. Mă las de paranteze, asta-i clar.)

Înainte de a continua cu Hans, să privim întregul istoric dobitocesc: în acea perioadă, 1900 – 1932, efervescenţa intelectuală animală a scos bulbuci, de-a dreptul (spume, adică). 17 cai, 44 câini şi o mâţă, câţiva din Germania, restul din Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, toţi mai sus număraţii ştiau şi făceau lucruri la care unii oameni nici măcar nu visau. (Folosesc surse serioase, nu inventez nimic, pe cuvânt.) Von Osten (eu cred că nu-l mai înghiţea pe cal, câte rădăcini pătrate să suporţi într-o ogradă?) îl vinde pe Hans lui Krall, care se pune pe educat căluţul alături de Muhamed, Zarif, Berto (săracu’, ăsta era orb) şi de micul ponei Hänschen. Ei bine, caii ăştia înţelegeau orice, răspundeau la orice, citeau, calculau şi extrăgeau rădăcini de toate felurile la greu. Elberfeld devine Mecca ştiinţifică, Krall e comparat cu Darwin, se elaborează nu mai puţin de 85 de studii (din 1900 până în 1914) pe tema cailor care gândesc. Ba mai mult, la Congresul Internaţional de Zooologie din 1913, desfăşurat la Monaco, se ia în discuţie, la modul cel mai serios, problema certificării oficiale a existenţei gândirii abstracte şi a proceselor superioare afective la cai. Până aici!, spun, într-un glas, Bethe, Bühler, Forel, Lipmann, von Tschermak, Wundt, Stumpf, dar mai ales asistentul celui din urmă, Oskar Pfungst (sigur că-i ştiţi pe toţi cei pomeniţi mai sus). Foarte atent la comportamentul animalelor şi la tot ceea ce se afla (sau, mai ales, nu se afla) în apropiere, Pfungst a urcat cu observaţia la un alt nivel: răspunsurile erau întotdeauna corecte atunci când cel care punea întrebarea cunoştea el însuşi răspunsul (chiar dacă în preajma animalului nu se aflau dresorul sau grăjdarul). Telepatie? Gândire superioară? Ideea care transcende mintea umană spre conştiinţa animală? Hai să vedem. Şi i-au pus calului ochelari. Pardon, ups, naşpa. Miracol distrus. Invocata telepatie s-a lovit de absenţa vederii. Şi iacătă cum, pas cu pas, Pfungst dovedeşte că Hans cel înţelept „citea” gândurile celor prezenţi după mişcările involuntare pe care aceştia le făceau (repet: cei care ştiau ei înşişi răspunsurile) înainte de a-şi fi terminat calul bătăile din copite. La experimentele ulterioare, dacă intervenea vreo mişcare greşită voită, dacă se „încremeneau” de-a dreptul expresiile umane sau, şi mai rău, dacă problema se prezenta bietului cal scrisă pe un carton, dezastru. Hans (sau Zarif, sau chiar Muhamed) nu mai ştia. Animalul percepea efectul nonverbal al cunoaşterii răspunsului de către cel care întreba. Eu aş plusa puţin: nu atât cunoaşterea în sine era simţită, cât satisfacţia cunoaşterii, care nu se poate necomunica sau disimula. Să ne-nţelegem: nici von Osten, nici Krall nu pot fi numiţi impostori (… au strâns averi, nu glumă), sau, mă rog, nu atât de mari câtă vreme au fost ajutaţi, într-o complicitate cu adevărat interesantă, de însăşi percepţia animală care, da, s-a dezvoltat şi se dezvoltă întruna, sprijinită, prin fine mecanisme, de chiar mişcarea cognitiv-afectivă umană. Însă până la inteligenţă animală lingvistico-matematică, gândire abstractă şi conştiinţă de sine, ohoooo, mult mers la pas şi multe obstacole, aşa că trap spre psihologia experimentală şi metodologia cercetării, pentru a revedea, cu maximum de beneficii prezente, ce înseamnă observaţia ştiinţifică şi cât de uşor poţi cădea în interpretări anecdotice. Via Pavelcu, să ne amintim de studentul oxfordian, care, viitor psiholog serios, încerca să determine cauza enervantelor sale stări de confuzie. Periodic, adică în fiecare seară, omul nostru îşi potolea setea cu „whisky and soda” şi tot periodic, adică seară de seară, constata că i se tulburau, vajnic, mareţele gânduri. Înlocuieşte whisky-ul cu brandy – aceeaşi tulburare. Whisky cu gin – aceeaşi dezordine. Hai că v-aţi prins, ştiinţificilor, că doar nu sunteţi Hans: desigur că soda-i de vină.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.