Iul 242011
 

Am revăzut din întâmplare ieri câteva fragmente dintr-un interviu acordat de membrii formaţiei Nirvana după moartea prin sinucidere a lui Kurt Cobain în 1994.  În reportajul respectiv erau prezentate, printre altele, şi regretele altor colegi de breaslă. Ce am remarcat a fost graba cu care fiecare dintre cei intervievaţi judecau comportamentului sinucigaşului, afirmând cu o siguranţă frapantă în glas: „He had everyhing: a glorious career, a beautiful child, a nice wife (asta e maxim ce se poate spune despre Courtney Love : -)), money, fame, a big house, he was healthy. He had no reason to kill himself.”

Alt exemplu: într-unul dintre ultimele interviuri ale Mădălinei Manole, aceasta afirma cu mare solemnitate şi gravitate în glas cât este de fericită, cum a reuşit ea să obţină absolut tot ceea ce îşi dorea: şi anume copil (în primul rând), un soţ care o iubeşte, o casă frumoasă, o carieră într-un domeniu pe care îl adoră etc. Desigur, după decesul cântăreţei, aceleaşi replici de la cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, de tipul „avea totul”, „de ce s-ar sinucide o mamă cu copil mic?”, „aşa ceva este de neconceput: ai copil, soţ şi casă şi tu te sinucizi” etc.

Vieţile noastre curg uneori în direcţii pe care am crezut că le dorim. Constatăm ulterior că am luptat pentru ceva ce nu ne aduce nici pe departe împlinirea. Nu este vorba de dezamăgirea cu care te confrunţi după ce observi că un număr semnificativ de ani sau luni sau zile ai aşteptat să se împlinească o dorinţă care nici măcar nu era a ta, ci e vorba de momente din viaţă în care te trezeşti străin de tine însuţi, momente în care te uiţi în jurul tău şi remarci că fiinţele cu care îţi împarţi viaţa, realizările pe care le-ai obţinut, mediul în care îţi desfăşori existenţa, îţi sunt necunoscute, nu vibrezi la vederea lor, la atingerea lor, nu îţi găseşti în ele hrana de care ai avea nevoie pentru a-ţi umple golul. Deşi raţional eşti capabil să treci în revistă lucrurile bune din viaţa ta (ca de exemplu o carieră înfloritoare), totuşi emoţional nu vibrezi. În opinia mea, autenticitatea în viaţă este dată de tremurul tău afectiv, de freamătul sufletesc, de înfiorarea cu care întâmpini evenimentele ce vin de la sine sau a căror apariţie o provoci. În caz contrar, totul este nul. Nu îţi poate nimeni provoca starea de bine sau de rău prin simpla afirmaţie: „Dar, draga mea, ai un soţ extraordinar. De ce nu eşti fericită?” Asta o ştii şi tu. Gândeşti ca un om raţional ce eşti: „Da, aşa e. Recunosc. Am un soţ extraordinar. Atunci de ce oare nu sunt fericită? E ceva în neregulă cu mine?” Energia de a trăi nu este dată de definiţia fericirii aşa cum o percepe societatea în care îţi desfăşori existenţa. Suflul vieţii, însufleţirea ta nu au nimic în comun cu normele general acceptate, cu valorile sociale, cu ceea ce reprezintă fericirea pentru mine sau pentru el sau ea. Cred că dacă societatea nu i-ar blama în asemenea măsură pe cei care dau greş, pe cei care chiar şi la vârste mai înaintate constată că totul în jurul lor e o cacealma, pe cei care constată că se uită neputincioşi la filmul propriei vieţi şi nu au la îndemână butonul  de „Pause” sau de „Rewind”, numărul sinuciderilor ar descreşte semnificativ. Este o presupunere (fac şi eu psihologie intuitivă la ora asta într-o duminică dimineaţă, ca tot amărăşteanul de rând), dar cred că dacă blamul social s-ar reduce, dacă oamenii ar empatiza mai mult unii cu alţii (e-heee, dar pentru asta e nevoie de o adevărată restructurare a sistemului educaţional în şcoli şi în familii), dacă inteligenţa emoţională ar fi promovată, învăţată, predată copiilor, am auzi tot mai rar de oameni care recurg la suicid.

Am văzut acum câţiva ani un reportaj exact despre acest subiect. Din păcate nu îmi mai amintesc numele emisiunii. Erau mici interviuri cu persoane care au avut cel puţin o tentativă de suicid. Afirmaţiile persoanelor respective erau cam aşa (monologurile nu sunt exacte pentru că nu îmi mai pot aminti decât frânturi):

–          „Toată lumea îmi spunea că sunt fericit, că am reuşit să preiau conducerea companiei unde lucram de 20 de ani, împlinisem 9 ani de căsnicie, băieţelul meu tocmai începea şcoala, părinţii îmi trăiau, ne mutaserăm de curând într-o vilă într-un cartier rezidenţial de lux, iar eu tot ce doream să fac era să plec în Tibet pentru a mă regăsi. Cum aş fi putut să explic asta celor dragi?  Dorinţa mea devenea din ce în ce mai puternică: ajunsesem astfel să îmi urăsc mai mult şi mai mult pe zi ce trecea serviciul, soţia, părinţii, pentru faptul că nu îmi înţelegeau nevoia. Ba chiar şi băieţelul. Şi ştii de ce? Îl percepeam ca pe un obstacol în calea fericirii mele. Fericirea mea consta doar în acea plecare, în acea regăsire pe care o căutam cu disperare şi pe care ei pur şi simplu nu erau în stare să mi-o satisfacă. M-am văzut într-o situaţie fără ieşire. Aşa ca că am decis să mă retrag.”

–          „Născusem cu şase luni în urmă, toată lumea îmi spunea că am tot ce şi-ar putea dori o femeie, iar eu tot ce visam era să fug cu John în lume, să facem dragoste ca doi nebuni şi să nu ne mai pese de nimic altceva. Cum să explic celor din jur asta? Cum să îi explic soţului că John (pe care îl cunoscusem când eram însărcinată în luna a treia) însemna totul pentru mine în clipele alea. Cum să explic copilului meu nou născut că dacă aş avea de ales între el şi John, l-aş alege pe bărbatul iubit fără să stau pe gânduri. Nu puteam trăi fără dragostea lui, dar mă aflam într-un context în care simţeam că aş fi omorâtă pe stradă dacă mi-aş abandona soţul şi bebeluşul pentru a pleca în lume cu un alt bărbat, mai ales într-o ţară aşa de tradiţionalistă ca a mea.”

–          „La un an după nuntă am constatat că de fapt eu mă simt mult mai atras de bărbaţi şi că aşa zisa mea bisexualitate nu era tocmai reală: fusesem tot timpul un homosexual convins, care se minţea singur. Un fost amant din tinereţe revenise şi îmi topise sufletul. Ea (soţia) era deja însărcinată, deci nu i-aş fi putut face un asemenea rău. Ştiam că mă iubeşte şi că ar suferi mult. Ce altă soluţie aveam?”

…şi altele asemănătoare. Oameni neînţeleşi. Şi nefericiţi. Sigur că avem cu toţii o responsabilitate faţă de cei dragi, faţă de cei cu care suntem uniţi prin legături de sânge şi nu numai, faţă de valorile morale ale societăţii, însă dacă nu identificăm o soluţie pentru a satisface şi nevoia noastră umană (de altfel) de fericire, dar şi nevoia celorlalţi, poate ar fi bine să ne concentrăm doar asupra nevoii noastre. Cu riscul ca cei din jur să sufere. Nu pledez pentru călcarea în picioare a sentimentelor celor dragi, pentru abandonarea lor în situaţii dificile, însă dacă viitorul sinucigaş nu reuşeşte să identifice (de preferinţă cu ajutor specializat) o soluţie, dacă acesta nu reuşeşte să ajungă într-un fel sau altul la un echilbru între dorinţele sale şi ale celorlalţi, poate ar fi de preferat să îşi urmeze nevoia.

Hai să gândim un pic în termeni de cost de oportunitate.

–          În primul exemplu: Omul de afaceri, soţ şi tată, nu a reuşit să identifice nicio soluţie pentru a împăca nevoia lui de regăsire cu datoria de tată de familie şi soţ exemplar.

  • În cazul în care se sinucide, suferinţa pe care o va aduce familiei sale nu va fi cumva foarte mare? Ba da. Nu le va face oricum un rău extrem prin decizia sa? Ba da.
  • În cazul în care nu se sinucide, dar alege să îi părăsească şi să plece în Tibet, cum va fi suferinţa pe care o va aduce familiei? Imensă, desigur, însă poate puţin diminuată prin prisma faptului că aceştia vor avea totuşi posibilitatea să ia legătura cu el uneori, că el nu va pieri pentru totdeauna, că eventual la o anumită perioadă va reveni în ţară pentru a-şi vedea copilul etc. Prin suicid, în schimb, va dispărea. Definitiv.

Ştiu, ambele variante sunt rele. Dar, totuşi, dintre cele două, care e de preferat? Cea în care un om moare sau cea în care un om trăieşte?

–          În cel de-al doilea exemplu: femeia proaspătă mamă care tot ce îşi doreşte e să fie cu amantul.

  • În cazul în care se sinucide, bebeluşul va fi abandonat, fiind crescut de tatăl lui. Suferinţa amândurora? Imensă, desigur.
  • În cazul în care nu se sinucide, dar alege să îi părăsească şi să plece cu John, copilul oricum va fi crescut de către tatăl lui (deci, aceeaşi variantă ca în cazul suicidiului), dar în plus, mama din când în când îşi va putea vedea copilul. Şi, cine ştie, poate povestea cu John nu durează prea mult. Poate după un an de zile, se întoarce acasă spăşită şi dispusă a-şi asuma rolul de mamă. Dacă se sinucide, nu vom şti asta niciodată.

Dintre cele două variante care e de preferat? Cea în care un om moare sau cea în care un om (chiar şi aşa, depravat cum e) trăieşte?

–          În cel de-al treilea exemplu: homosexualul cu soţia însărcinată.

  • În cazul în care se sinucide, soţia însărcinată va trăi toată viaţa cu întrebarea: de ce a făcut-o? Eram căsătoriţi, urma să avem un copil, eram fericiţi, de ce şi-ar fi pus capăt zilelor?
  • În cazul în care nu se sinucide şi îşi părăseşte soţia, aceasta, deşi va suferi enorm, va şti care este motivul. Şi crede-mă: orice adevăr, oricât de dureros ar fi, e de preferat incertitudinii. Adevărul dureros poate fi iertat, poate fi uitat, poate fi explicat, dar incertitudinea…niciodată. Incertitudinea te va chinui până la finalul vieţii. Iar teribila întrebare „de ce?” poate face mai mult rău decât o sută de adevăruri îngrozitoare.

Hai să nu judecăm în termeni de rău versus bine. Hai să judecăm în termeni de două rele. Deci, care e răul mai mic?

Revenind la Kurt Cobain, din scrisoarea pe care a lăsat-o soţiei şi fiicei sale, transpare cu deosebită claritate sentimentul de nefericire pe care i l-a provocat aşa zisa strălucire din scurta lui viaţă. Zumzetul mulţimii, ovaţiile, concertele, adoraţia publicului nu însemnau nimic pentru el: „I can’t fool you, any one of you. It simply isn’t fair to you or me.” Scrisoarea abundă în tristeţe: „I feel guilty” (deci un om care se simte vinovat pentru ceea ce simte, pentru că e cum e, pentru că ceva ce ar aduce fericire unui număr însemnat de semeni, lui nu îi provoacă deloc entuziasm). Sentimentul de ură faţă de propria persoană este de asemenea prezent: „I can’t stand the thought of Frances (fiica lui) becoming the miserable, self-destructive, death rocker that I’ve become.” Ca o paranteză, dat fiind şi feedback-urile celor care mi-au sugerat să devin mamă (ai o vârstă, fetiţo! trezeşte-te!) chiar dacă ura mea faţă de mine însămi era evidentă acum ceva vreme pe când scriam „Te-aş dori dacă aş avea ce să îţi ofer” – rămân la părerea mea: până nu „te rezolvi”, până nu te iubeşti, până nu te accepţi, până nu reuşeşti să te defineşti că o persoană integră, poate ar fi indicat să nu te grăbeşti a deveni mamă sau tată. Spre binele copilului. Şi al tău, desigur.

Oamenii care nu şi-au format încă o identitate coerentă, cei care se trezesc în situaţii pentru care nu erau pregătiţi, cei care se surprind simpli spectatori ai propriei vieţi sunt cei mai siguri clienţi ai morţii prin suicid. Şi se întreabă în finalul vieţii lor, aşa cum se întreba Kurt Cobain în scrisoarea lăsată familiei: „Why don’t you just enjoy it?…..I don’t know!”

“De ce vă grăbiţi… de ce vă grabiţi voi, oamenii, să spuneţi imediat despre un lucru că e nebunesc sau înţelept, bun sau rău?! Ce rost au toate astea? Aţi descoperit cumva cauzele lăuntrice ale unei fapte? Puteţi voi să lămuriţi cu precizie motivele pentru care s-a întâmplat aşa, pentru care trebuia să se întâmple? Dacă aţi face asta, nu v-aţi mai grăbi atâta cu sentinţele voastre.” (J. W. Goethe)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  One Response to “Have you ever lived my life?”

  1. iar eu (ala cu simplificarile) … as spune ca: oricat de coerenta ar fi identitatea respectiva, in momentul in care ego-ul decide (din vari motive, rationale au ba) „stop joc” totul se termina. ba din contra: cu cat mai coerenta (si stabila) e acea identitate, cu atat mai mare e puterea eului si cu atat mai usoara e „solutia” sinuciderii. in contrast, un ego „terorizat” de interdependenta fata de alte ego-uri, nu va avea niciodata puterea acelui „stop joc”. altfel spus: ni se tot repeta ca orice trebuie validat din cel putin 2 surse … doar eul (cica) ar fi exceptia de la regula. dar (imho) asta e fals: fara „altceva in afara de ego” n-are nici un sens „ego” (si viceversa). un ego constient ca fara „restul” n-are nici o valoare, va valora implicit si acel „rest” … si in acea situatie nu are cum sa aleaga „stop joc”. singura exceptie logica la asta ar fi doar cazuri extreme gen boala incurabila insotita de dureri inimaginabile a caror intensitate e crescatoare … care practic „forteaza mana” ego-ului. in concluzie: no, i’ve never lived you’re life … but you’re forgetting that you’ve never lived mine either! 😉

Sorry, the comment form is closed at this time.