Iul 132011
 

La cererea publicului iubitor de animale, sunt nevoită să-mi mobilizez broasca să alerge după iepurele cutanat şi să-l aducă în faţa Dumneavoastră, pentru a risipi suspiciunea că ar fi frate bun cu cârtiţa cheală, ce trăieşte cu 30 de ani mai mult decât soră-sa (considerată normală) şi e imună la cancer adică e, desigur, deja proverbială.

„Iepuraşul cutanat? Ce-i cu animalul ăsta pe capul nostru?”, am fost întrebată. „O figură de stil?” Ei, aş, metaforele mele nu-s atât de naturale, nu se hrănesc cu morcovi şi-n, plus, au urechile mult mai prăpădite, n-au în ele chestii de-astea, suprasenzoriale. (Partea grozavă e că se împerechează la fel.)

Iepurele ăsta are legătură cu fluxul conştiinţei, cu sentimentul conştiinţei. N-o să mă contraziceţi: conştiinţa pare continuă, întotdeauna conectată, vie, pulsatilă, atotcuprinzătoare şi răspunzătoare de toate gândurile noastre. Oare aceasta să fie realitatea noastră conştient-simţitoare? Conştiinţa să nu aibă ceea ce se cheamă selectivitate, e atentă tot timpul la tot şi la toate? Toată realitatea ce ne înconjoară se află în fluxul conştiinţei? Afara fluxului conştiinţei e altceva faţă de înăuntrul ei?

Vă rog acum, înainte de toate, pentru că aşa mi s-a spus că îndeobşte se face, fiind o metodă testată şi confirmată, să vă îndreptaţi atenţia către presiunea pe care dosul Dumneavoastră o exercită asupra scaunului pe care vă aflaţi. (Jay Ingram e tare simpatic, zice aşa: folosesc cuvântul „fund”, deşi soţia mea îl urăşte, pentru că atunci când am spus „fese” într-un editorial am fost luat în derâdere şi acuzat de pudoare; … acum observaţi, în sfârşit, lingvistic, de câtă fermă originalitate sunt în stare?) Aţi stat tot timpul pe scaun, senzorii de presiune ai pielii au generat constant fluxul informaţional specific înspre creier, însă până când nu nu vi s-a atras atenţia, nimic din acel lanţ de informaţie nu a pătruns în conştiinţă. Acum, la solicitarea mea, aveţi şi dos, aveţi şi scaun. (… zău dac-am vrut să sune aşa…)

Ştiu profesori, vreo doi, care îi întreabă pe studenţi în fiecare zi, de mai multe ori: „eşti conştient acum?” După o uşoară stare de confuzie („profu’ asta e dus… ce întrebare e asta? cum să nu fiu?”), autoexaminarea stării de conştienţă poate releva o extraordinară lume fluidă, ce curge lin, foarte lin, câtă vreme avem nevoie de-o întrebare ca să o auzim. Lumea asta curgătoare face parte din flux, din acelaşi flux? Oare nu cumva există mai multe fluxuri micuţe de conştienţă care sunt împinse de către actul de reflecţie să se verse în fluxul cel mare? Ne-ndoim cumva de starea de unic flux fundamental pentru că nu suntem tot timpul atenţi, iar când în sfârşit ajungem să gândim la ceea ce s-a trezit lângă noi, părând că înăuntru, într-un act de mare decenţă şi generozitate de plasare, ne pare doar că n-am fost conştienţi de asta până atunci, deşi noi chiar am fost?

… Dintr-o dată, în timp ce citiţi, deveniţi conştient de zgomotul ploii de-afară. Până în momentul „c” nu eraţi conştient de ea, atât de mult vă plăcea ce citeaţi, însă atunci când ploaia spartă pe pervaz v-a obligat la reflecţia existenţei sale, vi se pare, nu-i aşa?, că vă puteţi (re)aminti sunetul ei de dinainte de-a deveni o conştientă-ploaie-căzătoare. Citeaţi şi ploaia curgea. Dacă vă (re)amintiţi de ea, înseamnă că citeaţi şi ascultaţi, iar memoria Dumneavoastră se juca cu înregistrarea unor CD-uri de care n-aveaţi habar? Unde se afla ploaia atunci, întreb? În fluxul de conştiinţă sau ba? Dacă se afla în flux, deci conştientă, de ce aţi devenit conştienţi de ea doar atunci când un paragraf neatrăgător din fluxul principal v-a pus în contact direct? Cum să devină conştient ceva ce e deja conştient? Dacă se afla în afara fluxului (adică era inconştientă), ce s-a întâmplat cu ploaia atunci când şi-a relevat existenţa? Inconştientul a pătruns în conştient sau inconştientul a devenit conştient? Câte fluxuri ale conştiinţei sunt şi de ce consistenţă? Habar n-am. Îmi pun şi eu întrebări şi n-am răspunsuri la ele. Până una-alta, nici nu aş vrea; la cât de puţine ştiu acum, ele n-ar valora nici cât o buză de iepure.

… Iepure, da.

Experimentatorii au folosit „o maşină de atins”, însă merge şi cu un creion ascuţit. Dacă veţi întinde mâna şi vă veţi uita în altă parte în timp ce creionul atinge braţul, de cinci ori la încheietură, de trei ori la cot şi de două ori în zona umărului, la intervale identice şi cu o forţă egală, veţi avea surpriza să simţiţi nu cele trei serii de atingeri în trei locuri diferite, ci un iepuraş care aleargă sprinten pe braţ. Sunt convinsă că, atâta vreme cât nu zic „şoricel” sau „păianjen”, n-aveţi nimic împotrivă, ba chiar credeţi că-i un iepuraş drăgălaş. Deloc nu-i aşa, pentru că pune întrebări şi ne dă, cutanatul, tot fluxul de conştiinţă peste cap. Cum îşi dă seama creierul, ca să creeze această senzaţie, de locul în care se vor afla următoarele atingeri, în condiţiile în care acestea încă nu s-au produs? Numai încheiată rostirea cuvântului „iepure” vă plasează în situaţia privilegiată de a vă putea da seama de ce aţi auzit. Numai încheiată mişcarea vă veţi bucura că a fost o atingere erotică, nu o ciupitură barbară. Cum de ştie creierul să ducă iepuraşul spre umăr, deşi atingerea de pe cot încă nu s-a produs? Cine privilegiaza pe cine? Iepuraşul se lasă condus? Libet are ceva de spus?

Habar n-am. (Adica am, da’ nu suficient.) Îmi pun întrebări şi n-am răspunsuri la ele. Dar adorm, câteodată, cu ele şi asta da, valorează cât o lăbuţă de iepure.

***

(Vă mărturisesc, de multe ori mă gândesc că nu vă tratez cu consideraţia pe care o meritaţi, pentru că n-am ajuns să stăpânesc ceea ce vreau să vă spun. Nu ştiu ce să studiez mai întâi, sunt în cea mai mare dilemă a vieţii mele pre-profesionale şi nici timp nu-mi pare că mai am. Mă interesează moartea – niciodată nu a încetat să mă preocupe, dar am realizat cu tristeţe că în mulţi, cei mai mulţi, nu e încă încorporabilă, nici ca dat, nici ca dispută. Mă interesează conştiinţa, sincronizarea neuronală, microscopia fascinantă a gândirii, sensul nostru fundamental, atât de multe aş vrea să ştiu încât, în final, aproape descurajată, mă aşez pe jos şi mă las durută de povara unui prea puţin timp, nu timpul zilnic, timpul total.)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.