Iul 102011
 

… acu’,  nu ştiu ce să zic, ca vorbele mele să nu fie, cumva, prevestitoare. (… Da’ nu, nu sunt, n-au cum să fie, în jurul meu nici strop de Gică Clooney. Da’ nu disper, să ştiţi: universul îi va arăta, într-o zi, cu multe degeţele, că nu e el făcut doar pentru top-modele.)

Îmi doresc să nu mă lovească niciodată Parkinsonul, însă, dacă zarurile sunt cumva aruncate, atunci declar că sunt de acord să mi se umble în capul cel tare şi căpos,  însă numai dacă-i vreun Libet prin preajmă şi cugetă la fel de sănătos. (Câţiva nu-i iau teoriile în serios, poate că voi ajunge să n-o mai fac nici eu, cine ştie? Da’ de zis am zis şi aşa rămâne: îmi dau acordul ferm pentru deschidere.)

Palidotomie, talamotomie, desigur că ştiţi ce înseamnă, că doar şi la neurotransplant vă pricepeţi, după ce-aţi fumat deja, cu teoretice rotocoale (ohoo-hooo, da’ de când!), procedura electrostimulării cerebrale. (Neurotransplantul se experimentează, -tomiile de care vorbeam au apus cam demult, doar ici-colo se mai practică, mai degrabă în gând.)

S-o luăm altfel, ca să-nţeleg şi eu, că tare mi-e greu. Evoluţia a avut suficientă grijă de creierul nostru, câtă vreme l-a echipat cu un scut aşa de încăpăţânat şi de tare. Nu a permis să ne plouă sau să ne ningă în creier, nici măcar flori de cais n-a lăsat să-l atingă, până şi cu ciocanul musai de ceva străduinţă. Stimuli cu impulsuri electrice în cap, pe creier la vedere? Cum spuneam, mulţumesc frumos, încă nu, unii însă au avut parte deja, vă asigur.

De când se ştie, neurochirurgia deschide capete (la modul practic, chiar luminează minţi), aşa că prin anii ’60, pentru a veni în sprijinul bolnavilor de Parkinson şi pentru a lovi în tremuratul necontrolat al acestora, a imaginat şi pus în practică metodele menţionate mai sus (anacronice acum faţă de modernul neurotransplant, căruia îi dorim viaţă lungă), adică a spart învelişul cranian (… fie, treacă de la mine, sensibiloşii să citească „a deschis”) şi a introdus în creier un dispozitiv care n-avea altă treabă decât să se-ncălzească. Când temperatura ajungea la 60 de grade, celulele nervoase avute în vedere erau distruse, diminuându-se astfel tremuratul necontrolat şi durerile cronice aferente. (Înţelegeţi, sper, că am condensat la maximum informaţiile, căci, după documentare, creierul meu, în totalitate, fără pic de electrozi în ajutor, e-n ceea ce se cheamă „vâlvătaie”.)

Bertram Feinstein, unul dintre neurochirurgii familiarizaţi cu practicarea acestui tip de intervenţie, prieten bun cu Libet, i-a dat voie acestuia să-l asiste. (… Eu zic, dacă ajungeţi cumva în vreo sală de operaţii, să deschideţi bine ochii – … mă rog… n-am găsit altă rimă… –  la cine se mai află acolo, zău dacă mai cred că în zilele noastre cercetătorii sunt la fel de angajaţi şi de morali, chiar faţă de ficaţi sau premolari.) Dar pentru că Libet (pornind, desigur, de la verificatul principiu „dă-mi un deget ca să-ţi iau tot creierul”) a vrut să afle ce şi cum ar trebui să acţioneze asupra acestuia pentru ca pacientul să poată declara:  da, pot simţi asta, a aplicat organului etalat în toată splendoarea scurte şocuri electrice. (Cutremuraţi-vă, dar o faceţi degeaba: pacienţii erau complet conştienţi  – nu doar pentru Libet, ci şi pentru operaţia parkinsoniană în sine. Să mai precizez că nu i-a durut nimic, n-au sângerat şi, s-ar părea, nici nu le-a părut rău că şi-au dat acordul, căci au făcut-o? Cortexul e cam nesimţitor, să ştiţi, aşa că orice fel de stimulare a sa este proiectată asupra corpului. ) … Bine-bine, o să ziceţi, da’ un şoarece, un crocodil, o bufniţă, nu era mai etic, principial,  mai „omenesc” pentru cercetare? Creier deschis, creier încins, om perfect conştient, zău aşa … Păi nu, a dat Libet din cap, ne-ncurcă ceva la minunatele animale, se cheamă „întrebări şi răspunsuri esenţiale”. (Cum ar veni, animăluţele, drăguţele, nu pot ajunge, nici măcar în grup solidar,  în finala lui „Vreau să fiu miliardar.”)

Creierul văzut şi dinăuntru, şi din afară. Înregistrare obiectivă şi percepere subiectivă. Faină treabă.

Despre electrostimulare am mai învăţat şi noi câte ceva şi am avut în faţă, măcar o dată, la neuropsihologie, harta fizico-cerebrală. (Wilder Penfield, alt frumos nebun, care a identificat, în urma un studiu de proporţii, ce arie a cortexului corespunde fiecărei părţi a corpului). Fiecare zonă din cortex cartează senzaţii după locurile lor de origine. Mai exact, descărcări de impulsuri nervoase arată că v-am pişcat foarte tare de nas (ei, cum să nu?), însă recunoaşterea ca atare (validarea acţiunii mele îngrozitoare) se face atunci când ele ajung în regiunea cortexului somato-senzorial responsabilă de nas. Inversul este la fel de valabil: atunci când zona responsabilă cu nasul este stimulată direct din cortex (deşi mă aflu permanent în capul Dumneavoastră, jur că acţiuni directe nu am prestat!), senzaţia resimţită este, cum altfel?, o pişcăturică pe nas. Aşadar, fie că năvăleşte peste ele o experienţă senzorială, fie că vine o stimulare electrică, activitatea  celulelor nervoase din cortex este aceeaşi, creierul neputând să facă diferenţa între înţepătura din deget şi un curent electric aplicat lui însuşi (dacă, desigur, stimularea electrică se face exact în centrul care este responsabil de intepaturile pielii). … Ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam tont.”

… Pân-aici clar, nu-i aşa? Câtă vreme chiar şi lui Libet i-a fost, zic să continuăm. Liber deci, a spus cercetătorul, să punem faţă în faţă conştienţa pacientului în cazul unei atingeri fizice reale cu conştienţa aferentă stimulării zonei corespunzătoare din creier.

Până să intrăm în detalii, vă las să vă imaginaţi, întru o binemeritată relaxare (pacienţii, nu uitaţi, erau pe deplin conştienţi):

Benjamin Libet: „Bună ziua, stimabilul meu domn.”

Pacientul: „Vă salut tremurând profund neuronal, Maestre.”

Benjamin Libet: „Aveţi un creier foarte frumos.”

Pacientul:„… Vaaaai, Maestre, mulţumesc tare… (… Nu-nu, lăsaţi, nu vă deranjaţi, nu doresc o oglindă, nici măcar o oglinjoară.)  Da’ ce mi-ar fi plăcut să-l văd şi eu pe-al Dumneavoastră!… Creier de cercetător, eheeei, altă scoarţă!… Inteligenţă creatoare… Poate data viitoare?!…”

(… chiar n-aş avea de ce să nu-i cred pe cei care povestesc că atunci când Libet a fost întrebat dacă nu i se pare că maniera asta de a practica ştiinţa e suficient de lugubră – dacă nu cea mai cea dintre toate -, acesta a răspuns că dimpotrivă, pacienţii au fost de-a dreptul încântaţi că au parte de puţin divertisment în timpul tratamentului. Personal, voi încerca să abordez la fel situaţia la următorul consult ginecologic, în poziţia preferată, recomand bărbaţilor exact acelaşi lucru – nu pe dos – , în condiţiile drăgălaşului şi reconfortantului tuşeu de prostată.)

Aşadar, prima fază: o mână atinsă,  apoi o atingere electrodică în zona din cortex responsabilă cu semnalarea atingerii. În ambele cazuri, o întârziere de jumătate de secundă înainte ca pacientul să fie conştient de senzaţie.  Cu adevărat importantă a fost întârzierea (despre care Libet ştia deja, de câţiva ani), dar am putea preciza (mai ales pentru a nuanţa adevărul istorico-fizic prezentat, oarecum jucăuş, într-un paragraf de mai sus) că senzaţiile au fost, întrucâtva, diferite: cortexul stimulat a produs o senzaţie nu foarte precis localizată, de o calitate (să-i zicem) mai slabă, care nu apărea şi nici nu dispărea la fel de brusc, comparativ cu cea reală. (Deci da, dacă vreţi senzaţii cu adevărat tari şi credeţi că vă pot ajuta, oferiţi-mi nasul Dumneavoastră, nu cortexul.)

A două fază: Libet a atins creierul în locul responsabil de senzaţiile mâinii dreapte, a lăsat să treacă 200 de milisecunde şi apoi a atins mâna stângă (chiar mâna stângă). Ce mână a fost atinsă prima? Ce zice pacientul? Nu-i aşa că nu poate fi păcălit, că avansul de 200 de milisecunde îi este suficient cortexului ca să declare, sus şi tare, că a devenit conştient în primul rând de atingerea mâinii drepte, că doar a fost  prima, chiar dacă via cortex? Ba bine că nu. Pe deplin responsabili, pacienţii au susţinut, deloc mai jos sau mai moale, că prima oară le-a fost atinsă mână stângă, cea cu atingerea „reală”.

Adică senzaţia mâinii stângi, a doua la start, a câştigat cursa spre conştienţă, cum pălăria cortexului meu să se-ntample aşa ceva?! Păi n-am stabilit că cele două tipuri de stimulări au aceeaşi valoare a timpului de conştientizare? Cum să suprimi, dacă nu mişeleşte, secundele clare de activitate neuronală ale celeilalte senzaţii, ca să ajungi tu prima? Eşti, tu, senzaţie-mână-stânga, atât de tare? A dat-o-n bară experimentatorul? Nicidecum. Procedural, Libet n-a ratat nicio secvenţă de tehnică, întârzierea de jumătate de secundă era deja o evidenţă, experimentul fusese adaptat ca la carte, cum să explici, totuşi, astfel de rezultate? În fond, chiar şi Libet se aştepta să demonstreze că acea întârziere de jumătate de secundă era o realitate (aceeaşi realitate)  înainte ca orice fel de stimulare să fie conştientizată, indiferent de unde ar proveni: din atingere reală sau din stimulare „nenaturală”, cortex-electrodică. Na belea. Să-şi modifice Libet teoria? Avea în spate ani de experimente şi rezultate. Avea timpul de partea lui, avea bucata lui de secundă. Să-şi lărgească teoria? Bine că da.

(Ştiţi, despre Libet se zice că-i enervant de-a dreptul pentru că, deşi intens controversată, explicaţia lui a rămas, până astăzi, în picioare.) Pentru a da sens acestui experiment, Libet ne îndrumă să presupunem că atingerea mâinii stângi a părut doar că a câştigat cursa, deşi a rămas tot timpul în urma poziţiei atingerii electrodice a  creierului, doar ca acesta – creierul –  a devansat senzaţia, adică a şters întârzierea de o jumătate de secundă aferentă atingerii reale. … Ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam nărod şi, pe deasupra, mai e şi mişel.”

Da’ ce de ce? Pentru că n-a şters jumătatea de secundă şi în cazul stimulării prin el? Mda, ar trebui să fii, într-adevăr, cam netot încât să ceri ca ceva atât de nenatural ca o stimulare electrodică a cortexului  să aibă parte, pe picior de egalitate cu naturalul, de o asemenea editare metodică. Creierul ăsta, care nu-i prost degeaba, a decretat, iacătă, plin de bun simţ (re)constructiv: numai o stimulare reală a simţurilor este manipulată în timpul subiectiv.

… Da, ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam deştept.”

Cum şi de ce? Hai să vedem.

Recapitulând un pic (ştiu că voi aţi înţeles, eu sunt cea care are nevoie): orice stimul trebuie să dureze îndeajuns pentru a se înregistra în conştiinţă. Prea scurt, nici nu ştim că există. (Ar merita să discutăm, într-o altă întâlnire, despre percepţia subliminală.) Lung (adică suficient): belea cu jumătatea de secundă. Conştiinţa, zic experimentele, rămâne în urma realului. Da’ noi de ce nu ne putem da seama de asta, de ce-am avut nevoie să se nască Libet, de ce nu ne-am fost suficienţi prin însăşi naşterea noastră? De ce, la nivelul conştiintei, nu simţim nicio întârziere? De ce suntem atât de siguri că totul se-ntâmplă acum, atât pişcătura cât şi validarea existenţei sale? Pentru că ne ajută creierul, de-aia, da-da, creierul ăla tont-nărod-mişel-deştept şi, pe deasupra, bun ceasornicar. Creierul face o antedatare subiectivă, pentru a oferi senzaţia de conştienţă imediată. Creierul, dragul de el, ne dă timp să percepem. (Peste tot, în jur, în viaţa reală, numai hoţi şi criminali de timp. Creierul ni-l oferă pe tavă.) Este adevărat, durează ceva până aducem înăuntru ce e în afară, însă creierul reaşează experienţa, astfel încât să percepem lumea – atingere şi strigăt – la timpul potrivit. Da’ cum de ştie creierul unde în spatele timpului să plaseze senzaţia? E-atât de uşor s-o dea în bălării de adecvare conştiento-neuronală! Dacă ar face-o prea puţin, am simţi atingerile înainte ca ele să se întâmple. Dacă ar face-o prea mult, le-am simţi mult după ce-ar fi fost produse.

Reaşezarea corectă se face prin folosirea potenţialelor evocate. Atunci când apare stimulul, la nivelul creierului se produce un efect imediat,  acest potenţial evocat (vizibil clar pe encefalogramă), care este folosit drept punct până la care ceasul conştiinţei este dat înapoi. Mai sus, am spus cam aşa:  „numai o stimulare reală a simţurilor este manipulată în timpul subiectiv”. Nu băteam câmpii, pentru că doar în acest caz, doar pentru că există potenţial evocat, reuşeşte scamatoria. Când creierul este atins cu un electrod nu se crează niciun potenţial evocat, iată de ce, în „cazul” prezentat, senzaţie mână dreaptă versus senzaţie mână stângă, nu a existat decât un singur timp de devansat, acela al mâinii stângi, adică al atingerii reale. De ce e aşa? Nu ştiu dacă veţi accepta, însă eu cred că în lumea asta, fie ea neuronală, există, liberă dar îngrădită, o zonă de decenţă trans-existenţială. Nu există potenţial evocat, deci nu există devansare, pentru că atingerea creierului cu electrozi nu face parte deloc din normalul existenţei noastre cerebral-planetare.

***

Scrisul disciplinează mintea, spune un site căruia nu i s-a făcut niciun fel de publicitate şi nici nu a fost încă lansat. Să nu-ndrăzniţi cumva să ziceţi că nu am încercat.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.