Limitless

 Posted by on 18 iulie 2012  Autocunoastere, Experiente
Iul 182012
 

“Fight like hell, just like I did.” – Lance Armstrong

  

Am primit de la colegul meu, Emilian Croitoru, un articol care exprima intr-o maniera foarte detaliata, coerenta si lucida trairile, emotiile, experientele lui din timpul participarii la triatlonul din St Polten – Austria. Nu m-am putut abtine : -) (lipsa de autocontrol?) si l-am rugat sa imi acorde permisiunea de a-l publica. M-a frapat modul in care si-a formulat obiectivul, dar mai ales planul de actiune pentru atingerea obiectivului indraznet, de altfel, pe care si l-a stabilit. Izbitor este ca, desi crescut (probabil), ca noi toti, intr-o societate care incurajeaza competitia, a participat la triatlon nu pentru a castiga in fata altora, ci pentru a face fata siesi, pentru a isi depasi recordul personal, pentru a fi mai bun ca Emilian cel de ieri. Fara comparatii cu ceilalti participanti. Doar comparandu-se cu el insusi.

 

Limite? Norme? Reguli? Constrangeri? In numeroase cazuri, acestea nu exista per se. Sunt create doar de mintile noastre  care aleg deseori sa ramana inchise, punand bariere unei vaste game de posibilitati pe care optam sa le lasam neexplorate. Nu pledez pentru depasirea limitelor fara a ne lua in considerare aptitudinile, competentele, realitatea. Insa atentie la diferenta dintre realitatea obiectiva si cea subiectiva (care in fapt nici macar nu este o realitate, ci este o perceptie subiectiva a realitatii). Consider inoportun ca o persoana suferind de glaucom, de pilda, sa isi stabileasca un obiectiv de tipul: in doua saptamani de acum incolo sa particip la concursul de tir cu arcul, chiar daca motivatia este enorma. In aceste cazuri, dorinta nu este suficienta pentru a compensa lipsa posibilitatilor reale de indeplinire a scopului. Dar…din momentul in care scopul a fost fixat tinand cont de toate aspectele obiective pe care le poti lua in considerare…sky is the limit.

   
 

„A ship is safe in harbour

 

A ship is safe in harbour, but that is not what ships are built for… Un vapor este in conditii de siguranta in port, dar nu pentru asta sunt construite vapoarele…

 

In noiembrie 2011, eram la o clasa de spinning, iar instructorul purta un tricou de finisher Ironman Kartner, Austria. L-am intrebat cum e un Ironman? Stiam doar ca e un triatlon superspecial: inot 3.8 km, bicicleta 180 km, alergare un maraton 42,2 km. Toate una dupa alta, in aceasta ordine, in maxim 17 ore, de la 7am la miezul noptii.

 

M-a intrebat la ce tipuri de concursuri am participat. Doua maratoane, ii raspund. Ironman e de zece ori mai intens si recompensator decat un maraton, veni raspunsul. Atmosfera, sentimentele din timpul si finalul cursei. Uau! Cat de multe simti la un maraton! Cum ar putea fi de zece ori mai mult, metaforic vorbind? Tot Vlad, instructorul ma sfatuieste sa trec intai prin jumatate de Ironman, apoi sa fac unul intreg. Si imi recomanda cursa de la St Polten, langa Viena, in 20 mai, apoi, peste un an, Karten, full Ironman in sudul Austriei.

 

De alergat, alergam. Ma gandeam ca pedalatul nu e atat de complicat. Stiam ca e greu, mai ales pe deal, unde iti vine sa lasi bicicleta si sa alergi, dar nu parea complicat. Inotul insa imi era strain. Aveam o mare temere pentru apa. In adolescenta am facut otita de trei ori consecutiv, in fiecare vara, si am renuntat la inot. Nu stiam niciun fel de tehnica.

 

Am inceput “sa google” si am vazut pe de o parte traseul de la St Polten, dar si faptul ca alte triatloane au distante mai scurte.

 

Mi-am spus ca un prim pas ar fi sa vad daca ma pot reimprieteni cu apa. Am programat o ora de inot cu un instructor. Mi-am cumparat dopuri de protectie pentru urechi si ochelari pentru apa.

 

Am cunoscut-o pe Andreea, instructoarea mea, o inotatoare de performanta. Mi-a cerut sa inot un bazin crowl si unul bras. Nu am fost in stare sa inot 50 m crowl. Brasul era ca o broasca, cu capul in afara apei.

 

Apoi mi-a explicat primele notiuni, mi-a aratat cum ar trebui facut, apoi am inceput eu. Crowl era greu, greu. Nu puteam sa respir, iar fara respiratie nu putem trimite oxigen muschilor, nu puteam sa ma concentrez la tehnica si ma opream. In timpul acelei ore am inghitit apa cat nu am inghitit in viata mea. Am iesit ametit din piscina.

Cu senzatia asta am plecat spre casa. Imi era clar ca am doua variante: fie imi stabilesc un obiectiv, unul clar si indraznet, fie renunt.

 

In aceeasi seara, eram inscris la Ironman 70.3 St Polten: 1.9 km inot, 90 km bicicleta si un semimaraton 21 km. Nu stiam sa inot, nu avem bicicleta, nu aveam echipament, dar avem 6 luni pana la 20 mai 2012 si multa dorinta sa reusesc.

 

Odata stabilit obiectivul am planificat trei lucruri: un program de antrenament, in special inot, dar si bicicleta, un check list cu echipamentul necesar si discutii cu oameni care au concurat in acest tip de concursuri.

 

Ma intalneam cu instructorul de inot o data pe saptamana. Incercam sa corectez greselile si sa capat anduranta. Apoi singur repetam, repetam, repetam. Perioada in care inotam crowl crestea, dar nu mai mult de cateva sute de metri. Apoi am incercat stilul bras. Am observat ca rezistam mult mai mult, chiar intreaga distanta, insa mult mai lent decat crowl. Nu reuseam sub o ora si cinsprezece minute. Iar cut off time-ul din concurs este de o ora si zece. Am cautat sa cumpar sau sa inchiriez un costum de inot, absolut obligatoriu in ape reci. Am gasit unul de inchiriat la Viena, iar probarea lui a fost un element de totala noutate pentru mine: se intoarce pe dos, apoi se ruleaza incet pe picioare, apoi pe trunchi si brate. Trebuie sa fie strans pe corp, suficient de strans dar sa permita inotul.

 

Pe langa spinning, odata cu venirea primaverii am inceput si turele cu bicicleta reala. In Romania ele sunt destul de periculoase, pentru ca trebuie sa folosesti soselele publice, gen Bucuresti-Ploiesti sau Bucuresti-Giurgiu. Am avut norocul sa exersez pe Donau Insel, in Viena, unde este un paradis al sporturilor. La ultimul antrenament am reusit sa pedalez 4 ore (timpul maxim al probei este 4.10 ore). Viteza depinde enorm de directia vantului. Cu vantul din fata e parca alt sport. Am parcurs 90 de km, insa complet plat. La St Polten aveam sa trec peste trei dealuri, al doilea fiind infiorator: aproximativ 9 km de urcare continua.

 

Aveam deci doua probe din trei, primele doua, la care timpii reusiti in antrenamente erau peste timpii limita impusi de organizatori. Alergatul, desi confortabil mental, parea a fi foarte dificil dupa cinci ore de efort intens. Spre exemplu, am alergat 40 de minute dupa 3 ore de bicicleta si aveam impresia ca am doua picioare “stangi”.

 

Pe masura ce ziua concursului se apropia si nu mai puteam imbunatati timpii, singura speranta ramasa erau acele rezerve ascunse generate de atmosfera din concurs, rezerve pe care le avem fiecare dintre noi, dar pe care le scoatem la iveala doar in momente speciale.

 

In ziua dinaintea concursului aveam 3 momente pe care trebuia obligatoriu sa le parcurg. Pana la ora 2pm trebuia sa ma inregistrez si sa-mi iau kitul de concurs. Acolo, printre altele am primit cei trei saci: in primul trebuia sa am pregatite lucrurile pentru inot si trebuia sa-l am la mine a doua zi dimineata. Dupa echipare, lasam in sac hainele in care am venit, hainele de strada si il lasam la start. Al doilea si al treilea trebuia sa le las in anumite locuri din zona de tranzit si trebuia sa contina echipamentul pentru bicicleta si alergare. Apoi la ora 3pm era sedinta tehnica, iar eu, novice, am fost atent la fiecare cuvant. Intre orele 4 si 7 pm am predat bicicleta, care este un adevarat ritual: fiecare participant isi aduce bijuteria si cei doi saci, este pozat la intrare, iar codul personal este atasat bicicletei, astfel incat organizatorii se asigura ca nu iesi cu bicicleta altuia. Spre final, te apucau emotiile: zona de tranzit avea toate cele 2.400 de biciclete gata de start. Absolut impresionant. Acum totul era pregatit pentru marea zi. Putea incepe. Oare voi reusi?

 

Orice Ironman incepe la 7am, inclusiv halfurile. M-am trezit la 4.30am (am dormit in Viena), iar la 5.45am eram deja in St Polten. Aveam timp pana la 6.30 sa reverific bicicleta si sacii. Profesionistii lasau rotile moi in seara dinainte, ca sa nu aiba surprize cu explozii de cauciuc din cauza caldurii din seara anterioara, iar acum le umflau la presiunea dorita.

 

Pana la ora 7.00 eram deja schimbat si am folosit cateva minute pentru a incerca apa. Nu era deloc rece: 19 grade. Costumul de inot, alaturi de protectia termica, ofera si un grad mic de flotabilitate, ceea ce ajuta la inot.

 

Primii la start erau profesionistii. La triatlon, asemeni maratonului, concurezi alaturi de campionii europeni si mondiali. Daca la fotbal nu poti nicicum sa joci cu Messi, la aceste sporturi poti sa calci pe urmele profesionistilor. Atmosfera era superba: atleti gata sa inceapa proba de inot se incalzeau, insotitorii lor ii incurajau. MCul anunta periodic timpul ramas pana la start: six more minutes to go, one minute to go cu o voce care iti facea pielea de gaina. Eram pregatit si emotionat. Incepeam sa intru in starea de disconfort. Sau mai bine spus, sa ies din cea de confort. Nu vreau acum sa fac teoria iesirii din starea de confort, dar este o senzatie care pe mine ma fascineaza. Sunt momente in care corpul are parte de schimbari chimice si la nivel mental, schimbari care transforma, schimbari care dau drumul rezervelor ascunse, schimbari care fac posibile performante ce in conditii normale sunt imposibile. Eram imbracat cu costumul de inot, ochelarii, iar pe cap aveam casca de culoare mov. Eram in valul Milka (in functie de varsta eram impartiti pe valuri, pentru a avea o organizare la start). Fiecare val pleca la intervale de 15 minute, pentru a evita aglomeratia la start. Cu 5 minute inainte, ni s-a permis sa intram in apa, doar sa nu trecem linia de start. M-am pozitionat strategic, in lateral spate, ca sa evit loviturile inerente in aglomeratie. Kitul care masoara timpul era prins la glezna. Imediat dupa start am ramas printre ultimii, inotatorii buni fiind adevarate ‘moristi’. Dupa primele minute de zapaceala, am inceput sa-mi intru in ritm accentuand expiratia. Imi impartisem distantele in subdiviziuni si planuisem un timp pentru fiecare. Primele doua marcaje galbene au trecut relativ repede, apoi am intrat in linie dreapta, o linie de mai mult de jumatate de kilometru. Vedeam departe marcajul si incercam sa inot cat mai direct, ca sa nu pierd timp cu distante suplimentare. Imi auzeam respiratia si miscarea apei, iar pe fundal MCul care pregatea la apa urmatorul val de concurenti. Totul era relativ calm, dar marcajul parea ca pe masura ce inot, el se departeaza. Cu mari eforturi reusesc sa ma apropii, apoi in dreapta vad malul. Sunt aproape sa termin primul kilometru. La iesire, eram atat de ametit, ca am urcat cu greu panta naturala a lacului. Ma uit la ceas si nu-mi vine sa cred: 29 minute, fata de 35 cat planuisem!!! Gata. Moralul era excelent, aveam un moment de respiro in timpul pasajului de 200 m pana la al doilea lac. Pe margine spectatorii cantau si aplaudau. Ceilalti concurenti alergau, eu imi permiteam un minut de odihna. Timpul nu mai era o problema, important era sa am energie si sa nu cedez in ultimii 900 m. La un moment dat se intampla ce ma asteptam. Aud din spatele meu: achtung! achtung! Atentie! Era primul concurent din valul urmator mie, care inotase cu 15 minute mai repede decat mine. M-a depasit pe uscat, dar dupa ce am intrat in apa a inceput calvarul: inchipuiti-va ca inotati in masina de spalat. Rand pe rand au inceput sa ma depaseasca si sa ma loveasca din toate directiile ceilalti concurenti care inotau mai repede decat mine. Apa era plina de bule si era in permanenta miscare. Nu mai puteam sa inot ordonat si sa inspir aproape de nivelul apei, pentru ca pur si simplu apa nu avea un nivel. Inotul in al doilea lac era intr-o agitatie de nedescris. Cel mai greu a fost pana la semnul galben, pentru ca inapoi vedeam mereu malul unde era finalul. Finalul probei de inot, pentru ca eu trebuia sa fiu pregatit de inca aproximativ sapte ore de efort.

 

Cand ies din lac arunc o privire spre ceas si constat imposibilul: 56 minute!!! Reusisem inotul intr-un timp pe care nu mi-l inchipuiam nici in cele mai frumoase vise! Stiu ca pentru inotatori este o bagatela, dar eu imi imbunatatisem recordul personal enorm si intram cu un mare plus mental in concurs.

 

Am gasit cu usurinta sacul meu cu echipamentul de bicicleta l-am rasturnat langa mine si am inceput sa-mi scot echipamentul de inot, accentuand respiratia. Am imbracat pantalonii si pantofii speciali (care au un dispozitiv de prindere la pedala si fac posibila pedalarea si prin tragere, nu doar prin impingere), apoi tricoul, casca si ochelarii, care sunt obligatorii la bicicleta, fara ei ochii lacrimeaza, in special la vitezele mari de la coborare, plus exista pericolul sa intre o insecta ce poate crea un mare disconfort. Am plecat apoi spre bicicleta, pe care am impins-o pana la iesirea din zona de tranzit. Abia dupa ce am trecut linia de start am avut voie sa ma urc in sa. Traseul a fost superb! Am intrat repede pe autostrada, care era inchisa special pentru noi pe 12 km. Eram mereu cu ochii pe ceas: imi propusesem ca pe drum drept sa nu scad sub 30 km/ora, ba chiar sa cresc cat pot peste. Aveam un timp limita de 4h si 10 min, nu stiam daca timpul castigat la inot s-ar fi adaugat sau nu (de fapt nu imi pusesem problema asta inainte de start ca sa intreb, pentru ca nu-mi inchipuiam ca e posibil) asa ca trebuia sa ma incadrez in 4h ca sa am o mica rezerva. Doream sa parcurg cat mai repede bucata dreapta, ca sa am rezerva pentru cele trei dealuri chinuitoare unde nu puteam aproxima viteza. In acelasi timp, trebuia sa-mi dramuiesc energia pentru toate cele patru ore care vor urma.

 

Dupa maxim 5 km vad prima pana la o concurenta, care era cu prietenul ei, ce o ajuta. Eu aveam la mine o pompa si o camera de rezerva, dar ma rugam mereu la Dumnezeu sa ma fereasca, pentru ca nu eram sigur ca pot sa o repar in timpul unui efort asa intens si sigur n-as fi avut rezerva de timp. Asta pentru ca nu conta doar timpul total, aveam si subtimpi pe fiecare varf de deal. Daca nu-l respectai, erai descalificat. La un moment dat am iesit de pe autostrada, stang spre prima urcare. Era foarte frumos: prin sate cu case colorate si biserici catolice, pe dealuri cu vita de vie. Era cald, dar datorita vitezei nu simteai caldura. A urmat o binemeritata coborare si o bucata de 20 km pe malul Dunarii care a fost superba. O urcare lina, in amonte de Dunare, totul verde, sate si castele medievale in jur. Ma bucuram de ce era in jurul meu, incercand sa ma relaxez si sa mentin viteza la peste 30. A urmat inevitabilul: din nou stanga spre ce urma sa fie cel mai dur urcus din viata mea. 9 km de urcus continuu. La inceput urcus domol. Nici nu erau inclusi in cei 9 km. Stiam ca urcarea incepe dupa km 60, asa ca am facut o scurta pauza de revenire. Ma gandeam sa nu fiu in panta si sa risc sa nu pot porni : -). Partea din mijloc a corpului era complet amortita. Cred ca puteai sa ma operezi liber si nu simteam mare lucru. Urmau inca aproape 2 ore de pedalat si vreo 3 de alergare. Am luat un gel energizant cu apa. Am rontatit un baton si din nou in sa, ca nu aveam timp de pierdut. In tot traseul de bicla am avut doar doua puncte de revitalizare, care mi s-au parut insuficiente. Nu am oprit la nici unul de teama minutelor pierdute, am luat doar din mers cate o banana sau sticla de apa. In timpul urcusului greu inaintam cu 5, max 8 km/h. Am vazut unii concurenti care au coborat si impingeau bicicleta. Asta imi doream sa nu mi se intample: sa nu imping bicicleta si sa nu merg la alergare. Apoi am vazut un concurent pe targa unei masini de salvare. Infiorator! Cu multa cazna am ajuns in varf unde era un punct de control si revitalizare. Spectatorii faceau o galagie infernala cu vocea si diverse instrumente. Strigau numele meu, care era scris pe numarul de concurs sau Romania, Romania! A urmat coborarea, privelistile erau superbe de sus, apoi ultima urcare, mai usoara decat precedenta, dar si corpul meu depasise deja limita de efort de 4 ore, pe care o mai facusem anterior in cele trei maratoane. Vrand nevrand, trebuia sa trag de mine, mai avem sub o ora si inca 22 de km. Nu doream nicicum sa esuez la bicla, dupa ce am reusit la inot. Au fost zeci de minute in care am fost cu un ochi pe ceas si cu altul pe teren. Imparteam mereu distanta la timpul ramase si imi impuneam sa am o viteza mai mare, pentru a ma incadra in timp. Am intrat in oras, mai aveam max 5 km pana la finish. Mai aveam cateva minute. Simteam freamatul! Imi tot spuneam: hai, Emilian! Hai ca poti! Haideti fibrelor musculare! Haideti cu mine acum! Sigur ma auzeau.

 

Pedalam cu 40 km/h, dupa un efort de 5 h. In apropiere de finish m-am intersectat cu alergatorii. Imi doream sa incep si eu sa alerg. Sa schimb muschii de actiune. Am ajuns aproape de finish, insa traseul ne-a mai chinuit cu inca 500 m ocoliti dupa un sens giratoriu. In sfarsit trec linia, un om de la organizare imi spune sa cobor de pe bicicleta. Ma uit la ceas: 4:01. Am reusit. Acum chiar depindea doar de mine. Nu avem riscul unei defectiuni de bicicleta sau a unei pene. Nici oboseala apei. Dar eram dupa 5 ore de efort continuu, la intensitate maxiiiiima! Nu stiam ce imi poate rezerva asta. Dar macar depindeam suta la suta de mine. Am petrecut 5 minute in tranzit, schimband echipamentul. La precedentul tranzit petrecusem 9 minute. Am inceput sa alerg dar ma impleticeam mereu. Parca aveam doua picioare ‘stangi’. Am oprit la primul punct de alimentare: imi era foame. Ceasul arata ora unu (valul meu plecase la 7:55) iar eu traisem in acea zi cu niste fulgi cu iaurt dimineata, cateva fructe si batoane pe parcursul cursei. Nu-mi pasa ca pierd cateva minute. Nu va inchipuiti ce gust poate avea banana sau portocala in acele momente! Traseul de alergare avea doua ture de cate zece km de-a lungul raului si una scurta in interiorul stadionului. Foarte inteligent, te duceau de trei ori pe la finish pana sa termini, in trei momente diferite, dar pe un alt culoar. Doar cat sa ‘mirosi’ atmosfera. Plin de spectatori, concurentii fericiti, muzica foarte ritmata, MCul comenta mereu si rostea numele fiecarui finisher, pentru ca fiecare era un invingator. Dupa primul km am inceput sa ma simt bine. Chiar depaseam concurenti care erau istoviti. Fie se opreau, fie abia se tarau, fie aveau crampe groaznice la muschi. Eram curios cum voi reactiona eu. Totul a decurs bine. Primii zece km intr-o ora si zece, timp excelent in acele conditii. Ma hraneam cu fructe si ma hidratam la fiecare loc. Din fericire, comparativ cu bicicleta, acum erau din abundenta. Dupa cele doua ture mari, am intrebat pe toti din jurul meu cate ture mici trebuie sa alerg. Aveam timp (3:15 era maximul la semimaraton iar eu eram la 2:20) avem inca energie, incredibil, nu?!? Ar fi fost pacat sa fiu descalificat pentru ca nu am mai alergat jumatate de km. Regulile sunt foarte stricte la concursurile acestea. Toti imi spuneau ca doar o tura mica trebuie alergata, dar cu siguranta ca toti eram monitorizati, pentru ca la un moment dat a aparut un om care mi-a aratat sa urmez culoarul spre finish. Inaintea ultimilor 50m a aparut un altul cu o pancarda pe care scria You are an Ironman! M-a apucat rasul pur si simplu.

 

Emotionant finalul si foarte plin de recompense: MCul a rostit numele si tara de unde provin (apropos, au fost multi romani la acest concurs!), am primit medalia, apoi pozele cu zambetul invingator.

 

Puteam in sfarsit sa ma plimb, dupa 7h 41 de efort continuu si la maxima intensitate!!! Reusisem!!! Alergarea a fost in 2:28, un timp excelent, cu doar 30 de minute peste recordul meu personal la semimaraton!

 

Am mers spre ultima cura de fructe din ziua aceea, acolo puteai manca si pizza sau clatite cu dulceata, alimente ‘interzise’ inainte de concurs. Mi-am luat tricoul de finisher, unul superb, verde crud, cu insemnele acestui Ironman.

 

Apoi mi-am luat sacii si am plecat spre locul bicicletei, unde surpriza, nu vedeam niciuna. Imi spusesem ca cineva o luase din greseala. Ca doar nu o furase, cand erau atatea altele mai aratoase in jur. Dupa un moment de surpindere, ma uit in jur si imi vad mandretea in alta parte. Era clar acum: in ameteala finalului de bicla am fost atat de ametit, incat o lasasem in cu totul alt loc :  -) la iesire fiecare eram verificati, in asa fel incat sa nu gresim si sa iesim cu alta bicicleta. Organizare perfecta!

 

La final, sa va spun cu ce am plecat acasa. Premierele pentru mine au fost: prima data inot in lac, prima data cu costum de neopren la inot, prima data intr-un concurs cu trei probe, prima data cu presiunea timpului evidenta in mintea mea, prima alergare dupa cinci ore de efort intens, prima data organizat cu trei saci de concurs, prima data cu reguli atat de stricte (imi amintesc ca inainte de concurs mi-am tiparit regulamentul si l-am citit in fiecare zi, sa il invat).

 

Dar lait motivul acestei curse este cel dintr-un filmulet motivational despre Ironman:

 

Limits? What limits?!? Limite? Ce limite? Ce sunt acelea limite? Mi-am dovedit inca o data, ca avem rezerve ascunse accesibile, si ca omul este capabil de orice. Da. De orice. Este capabil de orice. Cu modestie, echilibru si perseverenta! Iar limitele sunt doar acelea pe care, uneori, ni le trasam noi in mintea noastra!”

 

 

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.