Apr 302011
 

(nevinovat plagiat, care este)

“Limba a fost inventată pentru ca oamenii să-şi ascundă gândurile.” (… Dacă Daniel Dennett îşi prefaţează capitolele cu câte un citat, eu de ce n-aş face-o, în obrăznicia mea? Şi dacă tot s-a mobilizat, de ce m-aş mai strădui eu?! Via Domnia Sa, Charles Maurice de Talleyrand.)

Acuma, ciorba limbii fiind încălzită, aş îndrăzni să vă rog, după ce vă terminaţi masa, să vă gândiţi de ce au fost inventaţi ochelarii.

Într-o lume mult iubită de tendinţe schizofrenice ca la carte, cel care reuşeşte să-şi dea jos înaintaşii, fie ei roz bonbon sau galben corai, se alege, în faţa ochilor, fără îndoială, cu altceva. (… Înaintaşii?! Adică paşi înspre realitate?! De acord, faină metafora şchioapă, însă dacă sunt tocmai paşii greşiţi, înainte? C-aşa e-n tenis, vă spuneam. Ăl de păşeşte e tot acela ce se prăbuşeşte.)

Cu preţul a ce să văd ceea ce nu vedeam înainte (şi să prestez, poate, şi-un stop cardiac), întreb, în prostia mea? (Sau în magnificul simţ economic, absolut esenţial.) Cu preţul ochelarilor?  Nope,  nu  merge,  aşa  n-am  făcut nimic  –   da’ promoţia,  unde-i  promoţia?     (… Moş Crăciune, Moş Craciune, ce vrei tu să-mi faci, bătrâne?….)

În handicaparea de orice fel (să mă ierte purtătorii de ochelari, n-o luaţi şi voi ad litteram, şi să mă iert şi eu, care stau, iresponsabilă, cu reţeta în buzunar, preferând să văd musculiţe, nici măcar de oţet, în loc de-un ditamai şi-un mult mai rezonabil viespar), dar mai ales în convenabila auto-handicapare a protejării de realitate, creierul nostru se asigură în permanenţă că are o scuză rezonabilă şi convenabilă pentru eşecul viziunii de orice fel, pentru ratarea iluziei potrivite. E mult mai confortabil să te cunosc pe tine (dar mai ales e al naibii de bine să mă “descopăr” pe mine) prin prisma distorsionată a creierului “vizual”, aşa cum îmi convine, cum mi se potriveşte mai bine. Am de apărat în orice moment o stimă de sine de o mimozeală din ce în ce mai accentuată, plus o ditamai firma de ochelari cu tradiţie îndelungată (în general, moştenire de rang parental). Poate să primesc ceva ca să prind curaj? (Căci, orice-aţi spune voi, ochelarii dau o extraordinară notă de intelectualitate.) Asta ar fi o soluţie. (… Zău? O vedeţi voi, prin ochelari?)

Într-o zi minunată, într-o grădiniţă din sectorul 6, pe linia lui 336, nişte cercetători enervant de plictisitori au stricat programul de învăţat cântecelul despre broască al unor bieţi copilaşi, punându-le la ochi nişte ochelari fistichii (urechile fiind foarte ocupate), cu lentile diverse, colorate, cu forme care mai de care mai interesante (Bugs Bunny, Barbie şi alte senzuale care, se pare, fără glumă, că-s prinse în curricula de dezvoltare preşcolară, altfel nu-mi explic ulterioara orientare generaţională), prin care i-au rugat să se uite împrejur şi mai apoi să deseneze ce-au văzut (un fel de ”temă pentru aici” – vă imaginaţi, chin pentru orice copilaş, mai ales când în sfârşit e soare afară), promiţându-le celor care vor îndeplini sarcina o stea strălucitoare şi o minge minunată, năucitoare.  Cred că nu m-am exprimat clar:  erau nişte ochelari fermecaţi, care nu doar colorau, ci chiar mistificau realitatea.

Altora, băgându-le pe gât aceeaşi sarcină, nu le-au promis nimic.

Solemni, la sfârşitul experimentului, cercetătorii au înmânat stele şi mingi celor cuminţi şi demni, ochelariştilor, adică.

După ceva vreme (nu, nu anotimpuri – zile), cercetătorii s-au întors şi au lăsat ochelarii pe masă, nedând nimănui nicio sarcină, ci urmărind doar care dintre copii sunt atraşi din nou de experienţa iluzoriu-ochioasă. (N-au uitat să le precizeze că îi pot pune la ochi oricând şi oricât.) … Ei, ce ziceţi? (Mai ales voi, părinţilor. Şi mai ales voi, psihologilor. Vă conjur să salvaţi onoarea dublu ştirbită, eu am dat un chix epocal.)  Ce categorie de copilaşi a fost atrasă de ochelari: cea care a fost răsplătită cu câteva zile înainte, sau cealaltă, liberă de mituială?

Exact, voi sunteţi deştepţi: copiii nerăsplătiţi au fost cei care şi-au pus din nou, cu sârg, ochelarii.

Ştiţi explicaţia, conform teoriei autopercepţiei: când au fost puse în situaţia de a avea, din nou, ocazia jocului deformator, creierele lor, înaintea hotărârii finale, au fost nevoite să-şi pună întrebarea: “Chiar mi-ar plăcea să mai privesc  prin ochelarii aceia?”

Creierele copiilor nerăsplătiţi au răspuns aşa:  “Nu-i aşa că am văzut nişte chestii interesante data trecută, ar strica oare s-o fac din nou? … Ba chiar cred că de data asta aş reuşi să desenez mai frumos. Poate primesc totuşi o stea strălucitoare şi-o minge colorată. Poate. Ia daţi-i încoace. Mai repejor, mocăiţilor, mai repejor.

Creierele copiilor posesori deja de minge şi stea au zis cam aşa: “… A naibii treabă… Mi-am pus ochelarii ăştia şi săptămâna trecută, am văzut scaunul cu două picioare şi cuburile cu margini rotunjite. Acuma iară s-o văd pe Doamna cu faţă de capră? Şi pe cercetătoru’ lu’ peşte cu capul pătrat?! … De ce-am picat eu în plasă data trecută, în timp ce alţii se jucau pe-afară?! Pentru o stea lucitoare şi-o minge colorată?! … Phuaaaiii, ia mai dă-i încolo de ochelari, mai bine mă duc la nisip, la aer. Mi-o intra ăla în ochi, da’ măcar nu sunt fraier. Plus că afară se joacă şi fata aia drăguţă, de la grupa cealaltă.”

Ochelarii şi alegerea lor n-au nimic de-a face cu adevărul, cel mult cu răsplata de sine.

Stelele nu pot fi găsite în nisip niciodată.

Realitatea începe-ntotdeauna cu o fată cât de mică, nu cu o iluzie mare şi deformată.

***

… Montaigne, Maestre, unde eşti?, am nevoie de ajutor.  … Mă gândesc să vă dezbrăcaţi voi, înainte să-mi scot eu ochelarii?!

… Aşa cum vă spuneam, într-o lume mult iubită de tendinţe schizofrenice ca la carte, cel care reuşeşte să-şi dea jos ochelarii, se alege, fără îndoială, cu ceva.

… Cum, cu ce?

Cu un împărat gol jucându-se în nisip, nu vă era clar?

(Plăcerea realităţii vine mai apoi. Când întârzie, nu disperaţi. E la macaz, în tunel. Din păcate, asta ia ceva timp: dispozitivul se acţionează-ntotdeauna manual.)

*

În final, bag mâna-n foc pentru asta, fără niciun experiment la pachet sau borcan: când nu ne mai vedem chipul (chiar şi cu lentile de contact) în oglinda realităţii, înseamnă că ne-am întâlnit chiar noi cu tunelul. (… Ups, s-a-ntamplat ceva. Simt ceva mortal, aici, în regiunea vederii mele. Cred c-am călcat pe roată o locomotivă, scuzaţi.)

Sunt pentru dat jos ochelarii, fără doar şi poate. … Însă, vai!… şi fără benoacle, şi fără rotofeiul Moş Crăciun?! Cam trist. Bine că mă pregătesc de cutremur şi-am adunat vreo trei seturi de markere colorate. De mâine m-apuc de-nveselit realitatea. Prin  târg  umblă  vorba  că  doar  cu  ea roz-bonbon  te  lasă  să  intri  în  tunelul  cel  bun.  … Cum, cine-i răspândacu’?  Ochelaristu’ ăla roşu, Moş Crăciun.

P.S. Experimentul după care m-am inspirat  întru imaginarea celui de mai sus (pentru a vă manipula cum că ochelarii văzători de iluzii sunt câh, nu merită efortul, lasă chiar şi urme pe nas), e cu totul altul, însă am păstrat raţionamentul. Am neobrăzarea să cred că cercetările se fac şi doar cu ochii minţii. Chiar şi alea proaste.

(Pentru conformitate, acolo fiind vorba de pixuri, stele şi panglici, Lepper, Greene si Nisbett, 1973: Undermining children’s instrinsic interest with extrinsic reward: A test of the overjustification hypothesis, Journal of Personality & Social Psychology 28: 129 – 137.)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.