Oct 032011
 

(acest ultim articol aşteaptă de multă vreme deschiderea anului universitar)

Mare parte dintre voi ştiu deja că atunci când m-am îndreptat spre psihologie am făcut-o pentru a deveni profesor. La 39 de ani m-am întrebat ce vreau să mă fac când o să cresc mare şi mi-am răspuns ca acum douăzeci. Bine, bine, da’ de ce? Ce să pot preda, la mijlocul vieţii, cu plăcerea începutului? Istorie? E prima dragoste a vieţii, păcat să fie din nou răvăşită, maturitatea ei pierdută prea uşor doare cam tare. Literatură? O a doua natură, nu mă pot distanţa de ea pentru a o evalua din afară şi de a o încapsula în tipare.

În plus, tocmai învăţasem, de la fiică-mea, o lecţie mare.

O aştepta bacalaureatul, era în faza hotărârilor susţinerii probelor la alegere. La colegiu de engleză, cu certificate Cambridge în buzunare, fluierând, cum ar veni, în proxima zare, mă anunţă, triumfătoare: „M-am înscris la filosofie şi literatură universală, yeeeeees!”. În pragul infarctului, aproape că am strigat, cu ceea ce credeam că-mi este ultima suflare: „Copil nătâng, orice om zdravăn la cap alege în viaţă cel mai simplu şi nedureros drum! (Nu credeam o iotă din tot ce spuneam, dar aveam, în acelaşi timp, paradoxal, revelaţia unui adevăr absolut şi a unei atitudini părinteşti de o înţelepciune supremă şi, fără tăgadă, de o eficienţă de-a dreptul modelatoare.) Câtă vreme intrarea la facultate îţi este condiţionată de medie şi dosare – vă vine să credeţi că şi de vrei să dai examen, nu poţi? – cum să alegi nişte materii atât de subiective întru evaluare?! De ce nu engleză, de ce nu franceză, de ce nu de-astea, „uşoare”?!”

„Onorabila mea mamă” – când nu-mi spune „mămuţă, înseamnă că pierd teren, şi-ncă tare -, „dintr-un simplu şi mare motiv: în faza asta nu mai prezintă nicio provocare.”

… Nu-mi amintesc dacă a venit totuşi Salvarea şi m-a luat, însă când mi-am revenit, am ştiut că am copilul care trebuie ca să mă dezvolt şi eu, în continuare.

(Într-o paranteză binevoitoare – ca să-nţelegeţi, când socotiţi că nu sunt tocmai zdravănă, de unde mi se trage -, vă povestesc ce-am mai păţit. Examenul de literatură universală. Victorioasă, îmi dă telefon: „Unul dintre subiecte a fost la liber. Ghici ce-am ales, uraaa?” Auzeam deja sirenele în depărtare, bine măcar că nu mai era nevoie s-apăs pe tasta salvatoare. Îngaim, cu ultimele puteri: „… Doar nu «Maestrul şi Margareta»…” „Ei, nu… BA DA! Cea mai bună lucrare, o să vezi, sunt tare!” Tare bună a fost… 8 şi-un pic, media generală în picaj, bye-bye facultate dorită, eu, desigur, în sevraj. „Mamino, lucrarea mea e de zece margarete, narcise, flori nemuritoare… Punem pariu că stimabilii profesori care mi-au corectat lucrarea n-au citit nici măcar un rând din Bulgakov – orice Bulgakov – şi-atunci au dat o notă bleagă, neutră, pentru ei salvatoare, care n-are nici parfum, da’ nici duhoare?” ?” Şi-a făcut prima – şi până acum singura – contestaţie din viaţa ei. Două supra-comisii. Nota finală: 9,9… şi ceva.

Atunci am hotărât să mă mă fac profesor nou şi tânăr, profesor de psihologie, să pot înţelege de ce ceva e altceva.

(Iar fiică-mea, ireverenţioasă faţă de pretenţiile prezidenţiale, a ajuns studentă la filosofie, deşi eu am vrut s-o fac coafeză, căci am un păr rebel şi cam alb şi mi-ar fi prins tare bine să-l stăpânească cineva şi să-l dea, gratis, din când în când, cu vopsea.)

Ei bine, anul trecut, la pedagogie, am avut de realizat un eseu mic-miculuţ pornind de la un citat, oarecum la alegere. Orice are în el „libertate” e-al meu. A ieşit ce-a ieşit, şi pentru că astăzi, în sfârşit, e inaugurată, oficial, Şcoala de Psihologie a lui Adrian, după extrem de scurta introducere, consider că-i potrivit să-l public, considerându-l, deşi destul de naftalinic, actual.

„Va fi mai degrabă o scrisoare deschisă, Doamnă Profesor, mă bucur să recunosc, cu riscul depunctării, însă da, m-am cam plictisit de eseuri. Eseul, ca specie literară, te fereşte, întrucâtva, de responsabilitate, oferindu-ţi pe tavă ne-pretenţia epuizării problemei şi putinţa elegantă, cu mijloacele tale nepermis de originale, de a-ţi da cu părerea şi-atât. Eseul e pură filosofare, scrisoarea – directă comunicare. O prefer pe a doua, e mai aproape de structura mea interioară.

Optsprezece cărţi am avut recomandate în bibliografia opţională. Am făcut o selecţie şi-am cumpărat zece. Este adevărat, trebuie să fii un pic idiot ca să plăteşti, cu bani reali, patru tratate de pedagogie deodată, însă cât de tare mă bucur că sunt! Altfel n-aş fi aflat adevărul niciodată. Unele dintre tratatele româneşti de pedagogie (nu multe, doar trei din patru), nu se pot citi. NU SE POT CITI. M-am suspectat, în primă fază, de imbecilitate, dar mi-am revenit rapid, ştiu câte parale patologice fac şi mai ştiu şi cât nu valorează tratarea pedagogiei, dacă ea se face aşa.

Scrisorile deschise n-au bibliografii, dar nu-mi voi permite să ratez mărturisirea că, după ce-am dat cu ceasloavele cât colo, am realizat că mă pot folosi de citirile mele din Boris Cyrulnik şi Gabriel Albu, asta doar aşa, ca să dau o oarecare greutate academică, multiculturală, atipicitatii mele de abordare.

Tratatele astea de pedagogie manifestă faţă de copil ceea ce oamenii cu ochi buni numesc „iubirea de maimuţă”, adică strângerea copilului la piept până la sufocare. Aproape c-aş putea accepta asta, dacă în vreunul din ele aş fi observat, câtuşi de puţin, că se aruncă vreo cât de mică privire înspre copil, înspre statura lui specifică şi spre sămânţa sa prezisă şi permisă pentru dezvoltare. Absolut deloc, iată de ce mi se pare că păcatul pedagogiei moderne s-a lăţit peste limita de sănătoasă acceptare: din păcate, esenţa pedagogiei se constituie în ea însăşi, nu în copil. Strângându-se la piept pe sine şi dezmierdându-şi, narcisic, remarcabila dezvoltare, pedagogia sufocă copilul – culmea, lăsat pe dinafară – aşa cum airbagul unei maşini îl poate omori, dacă stă pe scaunul din faţă, garant deplin de orizonturi mişcătoare dar deocamdată atât de interzis.

Intuiesc – nu pot decreta, sunt doar la început de drum în psihologie – că integrarea favorabilă în mediul şcolar este mai ales aceea a copiilor care au reuşit să-şi formeze în familie ataşamentul securizant (în sensul de a le fi fost oferită, chiar dacă nu pe tavă aurită, şansa încrederii existenţiale). Acesta îmi pare a fi punctul de plecare sănătos şi fructuos al pedagogiei. Cum nu-mi mai pot imagina deloc pedagogia ruptă de psihologie, nu pot accepta în ruptul capului că adevărul statistic ar putea fi altul: oricât de dezagreabil ar suna pentru marea majoritatea a bunilor părinţi care au acţionat ca la carte, acest ataşament securizant şi aprig direcţionat al propriilor copii nu prea a reuşit, chiar dacă din avionul parental pare că-i extrem de sigur, de longeviv şi de clar. Demersul pedagogic, în drumul salvator şi descătuşant spre propria libertate, e musai să înceapă de la această realitate.

De ce oare, mă-ntreb, atât părinţii cât şi pedagogii, se laudă cu posibilitatea şi putinţa, dar mai ales cu reuşita modelării copilului? Când va fi, oare, detronată, conştient şi responsabil, concepţia domnitoare cum că odrasla noastră, copilul, e un lut numai bun de modelat de şi prin noi? (Semnale cu adevărat optimiste se-aud din zona faptului că mai-marii şi supremii – părinţi, educatori, decidenţi – au început să se convingă de adevărul clasic care spune că niciun copil, nici măcar cel supradotat, nu este un adult în miniatură.) Copiii se modelează pe sine, cu şi prin sensul pe care adulţii educatori îl pun la dispoziţie, dacă se află în stare. Pedagogia, după umila mea părere (… ce spun eu „umilă”!, ba e chiar foarte demnă, chiar dacă se poate dovedi îngrămădit de proastă), trebuie să-şi reinventeze sensul şi surpriza. Profesorii noştri apreciază efortul de a memora, nu lejeritatea de a gândi. Dacă lucrurile sunt, într-adevăr, atât de grav denaturate încât această statuie de pretenţie nu se poate clinti, ce-ar fi să-şi aplece atenţia, măcar puţin, asupra funcţionalităţii reale a întipăririi mnezice? Ce-ar fi ca tocmai ei să ofere, corect şi direct, ceea ce poate fi memorat? Ce-ar fi să nu mai uite niciodată că ei se află acolo pentru sensul mental, nu atât pentru direcţia recognoscibilă? Scenariile, evenimentele, lecţiile se vor transforma în amintiri jalonatoare de identitate cognitivă doar atunci când vor fi încărcate de sens. În lipsa evenimentului nu poate exista nicidecum o reprezentare a sinelui, sper că asta îi este foarte clar oricui adult modulator (mă joc, ca de obicei, cu construcţiile, mai ales atunci când nu-mi sunt pe plac: nu i se spune „modul psihopedagogic?”) În lipsa unui act pedagogic neimbibat de sens relevant, mersul la şcoală devine un simplu act locomotor al eului. Zău că pedagogia n-ar avea de ce se lăuda cu aşa ceva. Decât eul pierzând vremea la şcoală, mai bine sinele plimbându-se la şosea.

Fără sens şi surpriză, realitatea pedagogică nu generează nimic penetrant şi notabil, nimic evident şi memorabil, conştiinţa nu reacţionează, memoria nu se mobilizează, nimicul naşte nimic. Insist pe ideea că pedagogii trebuie să cunoască, obligatoriu, minimul de funcţionalism mnezic: dacă o secvenţă de realitate nu spune nimic, atunci nici nu va rămâne nimic, nici măcar o amintire, chiar şi după acţionarea corectă de bliţ. Pedagogia se bazează, cumva, pe bunul simţ nativ, engramativ, al copilului? Mare greşeală. Chiar dacă acesta s-ar mobiliza, conştiincios, să-şi conştientizeze bătăile inimii sau trânta comună cu inerţia, ele tot nu vor deveni amintire, pentru că nu reprezintă nimic deosebit, la nivelul trăirii şi vieţuirii de zi după zi. Dacă un fapt, spune Cyrulnik (vorbind despre rezilienţă, ceea ce e taman potrivit, în faţa unei pedagogii neorientate şi defectuoase rezistenţa devine cel mai salvator fapt de dorit), nu se integrează în istoria noastră personală pentru că nu are sens, el se şterge, dispare rapid. Chiar dacă, temeinic, am scrie într-un jurnal intim tot ceea ce se petrece într-o zi, aproape nici unul nu va deveni amintire. Chiar dacă vor risipi fluvii de cerneală sau vor toci kilometri de lap-tastaturi, copiii noştri, fără sensul şi surpriza actului pedagogic, petrecut continuu şi întotdeauna extins, se vor alege cu nimic.

Pe de altă parte, copilul e atât de practic, cum de aproape niciun pedagog nu-şi dă seama de asta? El caută întotdeauna un rost evolutiv. Adică un sens, o ridicare la scară existenţială. N-ar fi minunat ca pedagogia şi psihologia, înfrăţite, să-i dea copilului posibilitatea să-şi folosească mâinile, laolaltă cu creierul, sau poate chiar mai întâi? Uităm atât de uşor (sau, şi mai rău, unii dintre profesori nu află niciodată) că inteligenţa reprezintă tocmai darul suprem în a manipula şi manevra materia? Nu ne învaţă nimeni, pe noi, viitorii dascăli, că înainte de a prezenta rezultatele creierului, ar fi indicat să-i iniţiem pe copii în metodele mâinilor? Cred că Bergson e cel ce observa (culmea, un filosof) că atunci când e vorba de şcoală, expunem mai întâi consecinţele, efectele, urmările. Dacă însă i-am iniţia pe copii, înainte de toate, în modalităţi, i-am pune în situaţia entuziasmantă de a dori să practice imediat, i-am stimula şi susţine să remarce, să observe, să experimenteze, să reaşeze, să reinventeze. Fireşte, toate arhivele rezultatelor obţinute de umanitate sunt fără de preţ, însă ţin de ştiinţa şi de organizarea logistică a cunoaşterii adultului, sunt proprietatea liberă a acestuia, iar fostul copil le va găsi imediat atunci când va avea nevoie, dacă a învăţat unde să caute. Din păcate, sensul căutării încă nu se învaţă în şcoală. Din nefericire, sensul libertăţii educaţionale este, deocamdată, captiv.

Pledez nu pentru lecţia de predare, ci pentru evenimentul educativ, pentru ceea ce rămâne în scenariul dezvoltării de viaţă. Pentru o didactică a mişcării cunoaşterii, nu pentru o staţionare teoretică în bază. Pentru o acţiune conjugată a degetelor mentale, care, la sfârşitul actului pedagogic, să zguduie platforma curriculară.

Rog pedagogia, prin această scrisoare deschisă, să-şi aducă aminte mereu de mâinile copiilor, să nu le separe de cap niciodată. Desăvârşirea sensului se face prin tactul libertăţii de gândire deplină, prin pipăirea lui până la transformarea în valoare activă. Învăţaţi copiii, vă rog, cât de liber e totul atunci când vederea devine privire, singura cale deschisă ce duce spre sinele adânc, dar atât de înalt. Învăţaţi copiii că libertatea minţii – cât de prozaic! – înseamnă iubire.”

Aşa că de astăzi, oficială-online, Şcoala de Psihologie.

Nu trişaţi cu învăţatul, pun pariul vieţii mele: autorul Şcolii ştie cine-i Bulgakov.

Maestrul a citit Margareta.

„Scopul educaţiei este să creeze entuziasm.”

Dublez pariul, am curaj: şi Bulgakov ar fi vrut să fie şcolarul lui Adrian.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.