Apr 242011
 

În ultima săptămână am întâlnit patru femei membre ale unor cupluri care se luptă să se dezîndrăgostească. Proastă mişcare! Se chinuie degeaba. După ce te-ai luptat să îţi evidenţiezi toate calităţile, să le exacerbezi eventual, să îţi scoţi în evidenţă picioarele minunate sau sânii sau talia sau mai ştiu eu ce (ascunzându-ţi probabil părţile mai puţin flatante), după ce ai făcut eforturi să joci rolul de femme fatale, doar-doar l-oi pescui pe bărbatul destinatar al viselor tale erotice, când în sfârşit pică în plasă (plasă în care, din nefericire, şi tu te-ai prins), te trezeşti că nu îţi mai convine, că uite ce communication skills proaste are, că uite cât de puţin te înţelege, că preferă să îşi petreacă serile cu o bere în faţă în loc să te ţină pe tine în braţe, că în weekend nu manifestă predilecţie pentru a sta alături de tine în pat privind filme romantice etc. Mă întreb uneori: nu era, oare, mai simplu ca toate aceste lucruri să fie puse pe tapet încă de la început, din faza de tatonare, de flirt, de curtare? Sigur, sunt lipsită de romantism, ştiu, dar cred că ar fi corect să spunem pe şleau încă de la debutul unei eventuale relaţii de cuplu cam ce viziune avem noi despre viaţă, ce puncte slabe / forte considerăm că avem (eu am o plăcere diabolică să îmi elaborez pe hârtie analize SWOT în toate privinţele vieţii mele; să fie o deformaţie profesională?), cum ne place să ne petrecem timpul, cum ne vedem peste 10 ani, dacă ne dorim sau nu copii etc. Categoric că sinceritatea absolută te poate scuti de o foarte dorită şi aşteptată relaţie sexuală cu respectivul, dar aşa mi se pare cinstit. Instinctul de reproducere, foarte important în rang, primează din păcate şi determină de multe ori începerea unor legături de cuplu bazate pe fundaţii inautentice. Pe scurt: „hai să mă prefac eu că în weekend îmi place să merg la pescuit cu el, în loc să îi spun fără ocolişuri că eu în general sâmbăta ador să stau în pat şi să citesc”, „hai să merg cu el în cluburi în fiecare vineri seara, deşi aş prefera ca la ora 22 să dorm deja” sau „o să am mereu o coafură impecabilă atunci când ne vedem…ce ştie el că nu am închis ochii din cauza bigudiurilor cu o noapte înainte” ş.a.m.d.

Fiind în aceeaşi relaţie de 12 ani, este posibil ca judecata mea să fie afectată de „grosimea şoriciului” (aşa cum spune soţul meu) pe care o capeţi după  mulţi ani alături de aceeaşi persoană. Cu alte cuvinte, de nivelul de „nesimţire” cu care te pricopseşti. Recunosc: reuşesc cu greu să mai înţeleg femeile sau bărbaţii care se străduiesc să pară altfel decât sunt pentru a putea să îşi păcălească potenţialul partener (şi da! păcăleala e pe faţă pentru că se petrece la nivelul conştient). Dacă acesta îţi face un compliment şi începe să îţi turuie vrute şi nevrute cum că eşti cea mai frumoasă de pe pământ (eu asta nu am priceput-o niciodată: cum poate un bărbat să mintă în halul ăsta; e suficient să deschidă o singură revistă glossy şi va găsi numai în primele pagini 10 femei mai frumoase ca tine), mi se pare corect să începi a îţi spune placa, cu riscul ca în noaptea respectivă să dormi strângând perna în braţe, şi nu altceva: „Ok, sunt frumoasă şi deşteaptă, dar ţin să îţi aduc la cunoştinţă următoarele:

–          am o grosime a taliei de 85 cm. Ştiu că nu se vede, că doar nu am înnebunit să port haine mulate, dar îţi spun ca să ştii, pentru ca atunci când mă vei vedea goală să nu te sperii. Şi pe urmă în gând: şi nu cumva după 3 ani să îmi reproşezi într-o zi: „femeie, mai pune mâna şi mai dă şi tu jos din burta aia, nu vezi cât de grasă eşti?”

–          o dată pe săptămână dorm cu moaţele (a.k.a. bigudiurile) în cap

–          sâmbăta e ziua în care mama vine pe la mine şi probabil aşa se va întâmpla şi de acum încolo – chit că am o relaţie cu un bărbat, chit că nu;

–          nu suport decât vacanţele în locuri exotice – sigur, la începuturile unei relaţii aş merge cu respectivul şi în vârf de munte la cort, dar în general, după ce trece euforia îndrăgostelii, vreau doar pe plajă în locuri unde e vară tot timpul. Şi la cinci stele ultra all inclusive, da?;

–          atunci când merg  la petreceri întotdeauna beau peste măsură – şi probabil voi face la fel şi după ce voi înceta jocul impresionării cu tine;

–          am suferit mult atunci când m-a părăsit fostul prieten şi recunosc că vreun an nu m-am gândit decât la el (no further details, că strică să detaliem prea mult);

–          sunt foarte libertină şi nu m-aş da în lături de la o relaţie extra – sigur, în prezent sunt topită după tine, însă eu acum îţi aduc la cunoştinţă cam cum am fost până azi (cine ştie…se poate să mă schimb, dar până la tine aşa am fost);

–          de obicei sunt o individualistă;

–          obişnuiam să nu suport niciun fir de praf în casă şi niciun fel de dezordine (sigur….ciorapii tăi o să îi strâng de pe jos, dar s-ar putea ca după ce trece starea de beatitudine, să te trezeşti cu ei la uşă);

–          sunt foarte repezită şi am nevoie de stimuli noi tot timpul (acum tu tot eşti un „stimul” nou şi orice se va întâmpla în viitorul nostru cuplu în următorul an sau în următorii doi va fi nou şi stimulativ, dar pe urmă fii atent că mă plictisesc îngrozitor de repede…deci sper că eşti o persoană suficient de incitantă şi de spontană şi că îţi plac surprizele);

–          până la tine obişnuiam să îmi sucesc gâtul pe stradă după bărbaţi arătoşi (deci, ca să ştii la ce te aştepţi după ce trece îndrăgosteala);

–          nu suport senzaţia de sufocare, deci după ce relaţia va căpăta ceva vechime, să nu te aştepţi să îmi fac planuri numai cu tine, voi avea nevoie de timpul meu singură, iar asta destul de des (deci dacă eşti genul „lipitoare”, sau mai bine zis „lipitor” nu ţi-ai găsit bine perechea).

–          acum sunt machiata: de-aia arăt aşa. Aşteaptă să mă vezi dimineaţa. Te vei speria.

–          dacă nu mă epilez, nu mai am pielea aşa de fină.  For info. Just to let you know.

and other stuff like these.

Sunt conştientă că orice nouă relaţie poate scoate din noi anumite lucruri despre care nici nu ştiam că există şi are profunde efecte transformatoare, însă cel puţin până la momentul întâlnirii cu persoana obiect al afecţiunii noastre, eram într-un anume fel. Iar acest fel mi se pare corect a fi adus la cunoştinţa celuilalt. Pentru ca singur, cu creierul lui de îndrăgostit să poată evalua situaţia. Este foarte probabil să treacă peste toate realităţile pe care tocmai i le-ai enunţat şi chiar şi în condiţiile astea să îşi petreacă noaptea în braţele tale (dee..ce să îi faci, instinctul de reproducere e al naibii de puternic, iar negarea…o chestiune artistică, crème de la crème a inconştientului nostru), dar măcar atunci responsabilitatea va fi a lui, iar tu nu te vei simţi vinovată. Să accepţi realitatea de la început (dacă realitatea ţi-a fost adusă la cunoştinţă), oricât de neconvenabilă ar fi ea, e mai puţin dureros decât să te lupţi cu ea ulterior. Deci, fă-o cunoscută celuilalt pentru ca el / ea să nu îşi creeze aşteptări nerealiste în privinţa ta şi a relaţiei voastre. Dacă se va dovedi că eşti altfel decât ai spus tu, că eşti aşa cum şi-a imaginat / dorit el, foarte bine. Dar dacă nu, e dreptul lui / ei să ştie asta. Chiar dacă, judecând conform principiului incertitudinii al lui Werner Heisenberg, creierele bărbaţilor şi femeilor aflaţi în prag de îndrăgosteală s-ar putea să nu poată cupla cele două aspecte: şi anume ceea ce cred ei + ce aşteaptă de la partenerul râvnit cu lucrurile mai puţin plăcute care tocmai li se aduc la cunoştinţă. Principiul incertitudinii afirmă că putem cunoaşte în acelaşi timp doar locul, poziţia unei particule, dar nu şi sensul acesteia, lucru pe care îl fac mai ales bărbaţii, părţi ale unui cuplu nou format sau pe cale să se formeze: nu pot asocia în mintea lor conceptul de femme fatale cu bigudiurile de care tocmai li s-a povestit. Nu îşi pot crede ochilor (sau urechilor sau creierelor : -)). Cele două concepte sunt din lumi diferite. Nu le pot cunoaşte pe ambele în acelaşi timp. Aşa încât preferă să se mintă în continuare. Iar cei care nu se mint, din nefericire, nu mai reuşesc să se îndrăgostească. E totuşi dificil ca deplin responsabil (deci, nu în negare!) să te îndrăgosteşti de cineva care tocmai ţi-a arătat părţile foarte neplăcute ale sale. Femeia fatală reprezintă poziţia particulei (ceea ce ştii, ceea ce vrei să vezi acum), iar bigudiurile alea dezgustătoare reprezintă sensul particulei…or cum pe ambele e anevoios să le cunoşti în acelaşi timp, desigur: alegi să ai de-a face cu femeia fatală, nu-i aşa? Altminteri îţi diminuezi şansele de reproducere. Totuşi…faptul că acest principiu al incertitudinii a fost destul de contestat îmi dă speranţe cum că nu e totul pierdut şi că te poţi îndrăgosti, având capacitatea de a accepta apetisanta femeie din faţa ta în lenjerie intimă, dar cu bigudiurile în păr.

Cu toate astea, eu pledez în continuare pentru sinceritate („da, ţi-e uşor să vorbeşti despre îndrăgosteala altora, ingrato, sub umbrela unei relaţii stabile şi călduroase”, mi-ar reproşa cineva), chiar dacă rămâi singură sau singur pentru totdeauna şi nu mai reuşeşti să fii detectat(ă) de radarul erotic al niciunui reprezentant al sexului opus. Viaţa ca o continuă încercare de a-i dovedi celuilalt că nu s-a  înşelat când te-a ales, că în continuare meriţi să fii iubit(ă), că reuşeşti să te ridici la nivelul aşteptărilor lui, poate fi un perpetuu chin. Experienţa relaţiei mele mi-a dovedit asta. Am creat o anumită impresie la începuturile legăturii noastre, partenerul meu a trăit o bună perioadă cu anumite aşteptări, dorinţe, visuri, idealuri (alimentate şi de mine, parţial, prin atitudinea de Brigitte Bardot pe care am avut-o în prezenţa lui în perioada de flirt şi în primele luni ale relaţiei). Niciodată nu am reuşit să îi satisfac aşteptările (pe care, repet: de bunăvoie i le-am alimentat) dintr-un motiv foarte simplu: destul de repede m-am plictisit a mă mai preface şi mi-am deconspirat adevărata identitate, fapt care l-a îngrozit. Nu mai eram deloc Barbie Doll sau Zâna Zânelor, ci Vrăjitoarea. Iată ce se întâmplă atunci când vrei să arăţi doar partea frumoasă a lucrurilor. Neîndoios că dacă mi-aş fi expus de la început şi partea urâtă, probabil nu am mai fi ajuns un cuplu (asta doar dacă nu s-ar fi lovit de negare). Acum, dacă aş mai lua-o de la capăt, cred că mi-aş asuma respingerea. Şi nu numai respingerea lui, ci a oricărui altui bărbat. Şi, dacă mi s-ar cere sfatul, aş îndruma orice altă persoană să îşi asume respingerea. Altminteri, mi s-ar părea o trădare a propriei fiinţe. Pentru că acum cred că fericirea este aproape independentă de circumstanţele exterioare ale vieţii. Iar jocul seducţiei şi al îndrăgostelii reprezintă o circumstanţă exterioară a existenţei. Chiar dacă este plăcut, chiar dacă uneori se transformă din dorinţă în nevoie. Poţi intra în jocul acesta cu braţele deshise. Dar intră tu! Nu imaginea ta pe care vrei să o arăţi celorlalţi. Intră tu aşa cum eşti, cu defecte şi calităţi.

Asta-i problema cu modul nostru de a înţelege iubirea: gândim despre ea la superlativ. Aşteptăm de la ea să ne traseze traiectoria vieţii, să îi dea sens, să ne umple, după care ne supărăm că nu a făcut-o. Şi cine e vinovat? În mare parte celălalt, pentru că nu mai e aşa cum era sau pentru că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor noastre (aşteptări care, bineînţeles, nu sunt exagerate, ci sunt perfect normale). Niciunul dintre parteneri nu trebuie să cadă pradă ispitei de a-l diviniza pe celălalt. Niciunul nu trebuie să vadă în celălalt ceea ce nici nu este, nici nu poate fi. Paradoxal este că dorinţa de celălalt porneşte de la dorinţa de a fi acceptaţi şi iubiţi aşa cum suntem, iar noi, de cele mai multe ori, uităm de scopul iniţial, de scopul inconştient (şi anume de a fi iubiţi noi, cu rele şi cu bune), punându-ne masca perfecţiunii, acceptând să ne păcălim unul pe altul. Din fericire (sau nu, pentru cei anxioşi) cu măşti nu se poate trăi toată viaţa, iar partenerii îşi dau seama într-un târziu că nu sunt perfecţi. Au două variante în etapa deconspirării tardive: să accepte sau să nu accepte realitatea. Ambele provoacă anxietate. Dar mai există şi etapa iniţială când sinceritatea ar putea avea rolul de a opri procesul de mitizare a partenerului şi a te forţa să îl priveşti din cap până în picioare cu ochii deschişi. Fenomenul, deşi generator de frustrare, e mai sănătos şi te ajută totodată să creşti. Prin asumarea responsabilităţii. Prin evitarea unei victimizări ulterioare (n-am ştiut, n-am făcut, n-am dres, habar n-am avut, dacă ştiam…, dacă mi-ai fi spus…, dacă ţi-aş fi spus…, de ce? etc.). Cred că merită. Doi oameni maturi. O relaţie pe baze sănătoase. Fără ascunzişuri, fără ocolişuri, plină de autenticitate, sinceră, fără aşteptări. De la început.

„Hotărât lucru, Gabriel nu mai găsea în Julie strălucirea de la început, când i se părea coborâtă de pe o altă planetă, luminoasă ca o nălucă. Ar fi vrut atât de mult ca legătura lor să nu progreseze decât urcând spre sursa ei şi să rămână credincioasă incertitudinii originilor sale! Trâind împreună, ei trădaseră, fără să vrea, această exigenţă. Julie devenise, aşadar, un element prea paşnic al geografiei lui amoroase. Era supărat pe Julie că nu-l mai emoţionează ca înainte. Trebuiau, aşadar, să se despartă; dar el dorea ca despărţirea lor să aibă melancolia anumitor piese muzicale de Scriabine sau de Satie: fără dramă sau lacrimi, o plecare plină de nobleţe. O operă de artă la fel de plină de demnitate în tonalităţile sale de adio cum fusese întâlnirea lor.” (Pascal Bruckner – „Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?”)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  5 Responses to “Măşti strălucitoare, aşteptări nerealiste şi căderi de la înălţime în cuplu”

  1. Multi intr-adevar traiesc in iluzie, insa asta nu poate dura o perioada prea indelungata. E imposibil sa porti masca toata viata si sa ceri partenerului tau sa fie asa cum ai dori tu, nu asa cum este el/ea de fapt. Iluzia e frumoasa, dar nu mai mult de o noapte : -)
    In cadrul relatiilor stabile, iluzia nu poate fi decat distructiva.

  2. Da, asa este….multi traiesc in ilusie……

  3. Esti perfecta……..

  4. Da. Imi dau seama ca nu ai cum sa spui tot viitorului partener, mai ales tinand cont de faptul ca unele lucruri s-ar putea sa iti fie necunoscute inclusiv tie, dar macar pe cele de care ai cunostinta mi se pare corect sa le transmiti celuilalt. Eeee, usor de zis, greu de facut : -)
    Multumesc pentru feedback.

  5. Si daca cuplurile ar stii asta inainte sa se casatoreasca nu s-ar mai ascunde dupa masti si nu ar mai obosii sa investeasca atata energie in ele. Felicitari pentru articole!

Sorry, the comment form is closed at this time.