Iul 092011
 

„Young people don’t know what age is, and old people forget what youth was.”

Mă aflu în plin proces creator de naştere a unui site pentru adolescenţi. Am trecut în numai două săptămâni de la stadiul de gând răzleţ cu care cochetam, la stadiul de dorinţă profundă însoţită de o frustare la fel de profundă pe măsură ce zilele trec, iar timpul rezervat acestui proiect pare că scade. Este o schimbare a ierarhiei nevoilor mele atât de bruscă încât realitatea prezentă nu poate ţine pasul cu tensiunea din mine şi cu trebuinţa imensă pe care o resimt. Fiind adult (…presupun…) : -) şi având capacitatea de a îmi înfrâna impulsurile (creatoare, de data asta), nu pot da cu piciorul realităţii în care mă scald (nu aş putea să mă duc la locul de muncă şi să solicit program redus : -) până când îmi concretizez planurile), mă lupt cu frustrarea (nu, n-o accept! nu am învăţat încă să o accept) şi încerc (cu maximă lentoare, din păcate) să avansez cu câte un pas (de pitic sau de uriaş, depinde de zi) către îndeplinirea obiectivului. Obiectivul e încă foarte departe, însă în seara aceasta am înaintat puţin mai mult (îmi place alăturarea asta de cuvinte: „puţin – mult”: puţin mai mult sau mult mai puţin : -)), scriind un prim articol despre câteva schimbări corporale din perioada pubertară şi post-pubertară. Articolul de mai jos nu este în forma finală, va mai suferi adaptări, şi în plus vor urma multe altele: pentru început, fiindcă sunt nestăvilită în această arie, şi fiindcă nu am reuşit cu niciun chip să mă opresc la mai puţin de 12 teme, pesemne că vor urma minimum 11-12 articole. Asta, desigur, dacă între timp realitatea nu mă va izbi cu capul de toţi pereţii şi nu mă va face să îmi abandonez planurile…lucru posibil, de altfel.

Deocamdată, visez. Şi îmi place să visez. Iată o bucată din visul meu:

În adolescenţă, dar mai ales în perioada anterioară, şi anume: preadolescenţa (10-14 ani), corpul tânărului suferă schimbări colosale pe care de cele mai multe ori acesta le integrează cu mare greutate şi cu foarte puţină acceptare şi înţelegere. Din experienţa mea, am observat că schimbările bruşte şi totodată substanţiale ale corpului sunt aşteptate cu o nerăbdare aparte, însă când apar, aproape mereu îl iau prin surprindere pe cel în cauză. Schimbările fizice sunt însoţite şi de schimbări psihologice fulgerătoare.

Comportamentele tinerilor legate de „pierderea” corpului de copil şi „câştigarea” corpului adult sunt printre cele mai diverse. Există numeroşi puberi cu tendinţe spre conservatorism căpătate şi dezvoltate în familie (mai ales din pricina părinţilor, care se comportă ca şi cum ar dori să oprească timpul în loc, să îşi strângă pruncii în braţe şi să nu îi lase să crească – asta întâmplându-se din cauza fricii lor considerabile faţă de fenomenul îmbătrânirii în particular şi faţă de moarte în general). În ceea ce-i priveşte pe aceşti puberi, fenomenul creşterii şi dezvoltării poate fi însoţit de neglijenţă faţă de corpul propriu. Ei se prefac că nu observă schimbările esenţiale prin care trec, îşi ignoră corpul, iar de multe ori refuză să respecte regulile de igienă. Se răscoală şi sunt indignaţi de nevoile crescânde pe care corpul lor le solicită. Nu-i uşor să constaţi că dintr-o dată nu te mai poţi ridica din pat şi nu mai poţi fugi pe uşă spre şcoală sau spre locul de joacă fără să utilizezi deodorant, fără să utilizezi instrumente pentru îndepărtarea părului de pe gambe sau fără să  porţi sutien sau bustieră. Aşadar, există un număr însemnat de tineri care preferă să ignore aceste semne, comportându-se la fel ca în anii anteriori. Cred că adolescenţa mea este tipică pentru diversele tipuri de conduite care ar putea fi adoptate (desigur, inconştient), lucru care mă bucură pentru că îmi permite ca tot ce afirm să fie probat / experimentat, deci nu imaginaţie / fantezie, şi în niciun caz „din cărţi”. Am trecut printr-o perioadă (scurtă, ce-i drept) în care nu îmi plăcea să fiu curată, doream să îmi simt mirosul de copil impregnat în ţesătura hainelor (motiv pentru care nu mă dădeam în vânt după schimbatul lor prea des), fiindu-mi greu să accept ideea că mă transform. Mă uitam deseori în oglindă şi nu îmi venea să cred că sunt eu. Mă percepeam ca fiind străină, necunoscută, eram stingheră cu mine însămi. Simţeam nevoia să mă opresc. Să rămân acolo unde eram în momentul acela. Sunt în continuare surprinsă de intensitatea trăirilor pe care le-am experimentat pe tot parcursul copilăriei şi adolescenţei mele. Îmi amintesc cu atâta claritate emoţii, mirosuri, senzaţii, atingeri, priviri, sentimente, acţiuni, gânduri, încât mă întreb deseori dacă între timp am crescut sau nu. Toate îmi par a fi foarte aproape. Parcă acum cinci minute le-am trăit. Acest lucru îmi provoacă bucurie şi mă las îmbătată de parfumul lor ori de câte ori lumea adulţilor îmi pare a fi prea rece. Preadolescenţa şi adolescenţa, probabil, reprezintă „bijuteriile” vieţii multor oameni şi izvorul de unde ne tragem seva atunci când simţim că ne îndepărtăm de noi înşine.

Imaginea pe care o avem despre corpul nostru este înscrisă în creier la nivel anatomic şi la nivel simbolic. La nivel anatomic, vorbim despre „schema corporală”. Corpul uman este desenat în creier graţie nervilor interni şi externi ai sensibilităţii. Această schemă se situează într-o parte foarte precisă din creier, şi anume în lobul parietal. Lobul parietal joacă un rol important în integrarea informaţiei senzoriale provenind din diferite zone ale corpului, dar şi în înţelegerea hărţilor şi a relaţiilor spaţiale. Modificările corporale bruşte (aşa cum se întâmplă în adolescenţă şi preadolescenţă) perturbează sever această schemă. La nicio altă vârstă schimbările fizice nu sunt atât de evidente şi de rapide, dar mai ales imprevizibile, în sensul că rezultatul final nu este cunoscut. În lumina acestei realităţi, părinţii mai puţin toleranţi ai tinerilor ar putea manifesta înţelegere cu privire la metamorfozarea adolescentului, însoţită, evident, de schimbările comportamentale aferente. Cum i-ar fi părintelui (adultului) să se trezească într-o singură vară cu 10 cm mai înalt? Cum i-ar fi să se trezească peste noapte cu sânii de trei ori mai mari? Cum ar fi să constate, surprins, că într-o bună zi, ritualul igienic de dimineaţă trebuie prelungit cu încă o jumătate de oră (şi nu pe perioadă determinată, ci pentru toată viaţa) din diferite motive pe care nu le poate înţelege şi integra pe deplin? Rapiditatea transformării fizice este aşa de mare încât reprezentarea psihică internă nu poate ţine pasul cu ea într-o primă etapă, fiind decalată în timp. În perioada de creştere, aşadar, există un hiatus între realitatea externă a corpului şi reprezentarea sa psihică, adică imaginea corpului. Adolescentul şi preadolescentul (mai ales acesta din urmă) se vede nevoit să îşi tolereze în plan psihic propriul corp, care nu îi mai este familiar. Este un şoc puternic să constaţi că nu mai eşti cel cu care erai obişnuit, că eşti diferit faţă de cel pe care-l ştiai. Regula se aplică la toate vârstele. Eu, spre exemplu, am decis să port aparat ortodontic la vârsta de 30 de ani (deci adult fiind), fapt ce mi-a produs o oarecare destabilizare în plan psihic până când am reuşit să îl integrez în schema corporală. În primele două săptămâni m-am abţinut din a zâmbi, aproape că nu m-am privit în oglindă, am avut o dispoziţie semi-depresivă, am fost cuprinsă de groază şi de deznădejde la ideea că voi fi nevoită să trăiesc cu aceste stări încă un an şi jumătate. Totodată m-am gândit în permanenţă la modalităţi de a scăpa de el fără să provoc agitaţie în jurul meu (de genul „a costat o grămadă de bani…cum poţi să renunţi după numai o săptămână?”). Impactul produs asupra mea de un element minor (nu e ca şi cum m-aş fi trezit cu 10 kg mai slabă sau mai grasă sau cu 10 cm mai înaltă etc., ci e vorba de un simplu aparat ortodontic) a fost, zic eu, semnificativ. Aproape că m-a scos din uz pentru o scurtă perioadă (în sensul că nu m-am putut bucura de nimic, gândurile mele s-au îndreptat aproape în totalitate către noul instrument ce îmi „împodobea” dantura, am avut mici dificultăţi de concentrare la serviciu, mi-am anulat planurile de weekend etc.). În cele din urmă, desigur, l-am integrat în schema corporală cu succes, dar totuşi nu fără efort şi nu imediat. În prezent am ajuns la performanţa de a râde cu gura până la urechi, în aşa fel încât brackets-ii mei au putut fi admiraţi de jumătate de oraş. Acum este parte din mine şi mă gândesc cu îngrijorare la momentul în care voi fi nevoită să renunţ la aparatul dentar fiind pusă în situaţia de a integra noua schemă corporală care nu îl va mai include şi pe acesta. Am discutat cu foşti purtători de aparat ortodontic şi după clipa renunţării la el, au trecut exact prin aceeaşi etapă ca la început, ca atunci când l-au purtat prima dată. În concluzie, oare cum trebuie să se simtă un adolescent al cărui corp se schimbă cu atâta rapiditate? Oare nu trece prin momente de deznădejde, de groază, de îngrijorare, de alarmare, de frământări, de depresii, nelinişti şi tulburări? Oare nu are aceeaşi senzaţie de „străin” faţă de el însuşi, senzaţie în faţa căreia se simte neputincios şi neajutorat, dat fiind că nu o poate controla, nedepinzând de el?

Creşterea corpului se realizează în puseuri. Din cauza schimbărilor atât de pregnante, sunt alternante momentele de oboseală, agitaţie, vioiciune maximă, conduite infantile exuberante, indispoziţie, apatie. Ritmul ridicat de creştere (mai ales al fetelor) poate duce către tendinţa de reverie, distragere, lipsă de concentrare. E dificil să te trezeşti la începutul anului şcolar că eşti printre cele mai înalte din clasă sau că sânii ţi-au crescut atât de mult încât atragi atenţia întregii populaţii de băieţi + că eşti tachinată de toţi cei pe care îi întâlneşti cu privire la acest aspect (sensibil, de altfel, şi pe care nu ai apucat încă să îl integrezi în schema ta corporală), nu? Una dintre fostele mele profesoare îmi povestea că timp de un an de zile, în perioada respectivă, a purtat hainele fratelui ei mai mare pentru a-şi masca considerabilele schimbări ale trupului cu care se confrunta şi pe care îi era greu să le accepte.

Sincronizarea poate prezenta riscuri prin  faptul că cei care parcurg pubertatea mai devreme sau mai târziu decât congenerii lor se pot simţi mai conştienţi de dezvoltarea prin care trec sau nu se simt sincronizaţi cu ceilalţi. Persoanele care se maturizează mai repede resimt un anumit risc, întrucât astfel de persoane au de-a face cu pubertatea mai devreme decât toţi ceilalţi din grup şi în consecinţă nu au nicio referinţă socială pentru aceasta experienţă. E ca şi cum ai fi primul care intră într-un tunel al cărui capăt nu îl vezi, iar pe lângă asta, nu e nimeni lângă tine să te însoţească pe parcursul drumului pe care îl ai de străbătut. Ba mai mult, drumul e fără întoarcere.

Schimbările corporale nu sunt numai externe, ci şi interne. Părinţii ar trebui (deşi urăsc verbul „a trebui”, în acest context mi se pare perfect justificabil) să aibă cunoştinţă de ele şi,  cu toate că nu sunt vizibile într-o manieră pregnantă, să ţină cont de acestea în relaţia cu adolescentul lor. Dacă nu se văd, nu înseamnă că nu există. Cu precădere în perioada preadolescenţei, dar şi în perioada adolescenţei, cortexul frontal (regiunea cerebrală care se dezvoltă cel mai târziu în creierul uman) îşi continuă procesul de evoluţie. Acesta este responsabil cu funcţiile executive, cum ar fi capacitatea de a inhiba comportamentul inadecvat, de a planifica, de a selecta acţiunile, de a stoca informaţii în minte şi de a face două lucruri în acelaşi timp. Deşi volumul ţesutului cerebral rămâne stabil, există o creştere a substanţei albe din cortexul frontal după pubertate, faţă de cea de dinainte. Pe măsură ce neuronii se dezvoltă, ei construiesc un strat de mielină în jurul propriului axon. Mielina acţionează ca un izolator şi creşte viteza transmiterii impulsurilor  de la un neuron la altul. Deci, viteza de transmitere a neuronilor în cortexul frontal poate fi mai rapidă la pubertate (întrucât substanţa albă pe care tocmai am menţionat-o este direct responsabilă cu transmisia informaţiei). În cursul acestei perioade minunate, se petrece o reorganizare cerebrală spectaculoasă. Educatorii / profesorii / tutorii / părinţii, în atitudinile acestora faţă de tinerii aflaţi în perioada de vârstă respectivă, este necesar să ţină cont de aceste schimbări. A cere unui puber de 11-12 ani să îşi inhibe comportamentul aşa cum reuşeşte el, adultul, să o facă, este cel puţin nerealist. Cu siguranţă sunt tineri care se pot controla mai puţin şi tineri care se pot controla mai mult, însă indiferent de tipul de adolescent cu care avem de-a face, trebuie să luăm în seamă modificările cerebrale evidente.

Seria de scrieri despre schimbările corporale în perioada preadolescenţei şi adolescenţei continuă (sper eu : -)), însă pentru că îmi era dor de Interconexiuni, nu mi-am putut înfrânge impulsul de a publica şi aici o parte din ceea ce am produs astăzi.

În munca de documentare pe care am depus-o în ultimele două săptămâni, accesând zeci sau sute de site-uri şi bloguri create de adolescenţi pentru ei, am descoperit că şi tinerii de astăzi au aceleaşi frământări, temeri, îngrijorări, supărări, mâhniri. Ele nu s-au schimbat în esenţă.

Mi-a atras atenţia o poezie scrisă de o adolescentă cvasi-anonimă (nu îi ştiu decât prenumele şi iniţiala numelui: Megan H.) care reflectă întocmai sentimentul de neacceptare, de nerecunoaştere a propriei fiinţe, de pendulare între două lumi, de străin în propria viaţă. Semnificativ îmi pare a fi şi semnul întrebării folosit în titlu, exprimând parcă alienarea faţă de sine însăşi. Is it me? Or is it someone else?

Me?

I look in the mirror and I see,

A person who never stops crying

A person that is not me

A person that hurts

A person in pain

A person who lost it

A person who is insane

A person that worries

All day and all night

A person who is scared

A person in fright

A person I don’t like

A person I don’t want to be

A person who knows –

You will never love me.”

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  2 Responses to “Mixed Emotions”

  1. My body is a cage that keeps me from dancing with the one I love / I’m living in an age whose name I don’t know / Though the fear keeps me moving / Still my heart beats so slow.
    My body is a temple that I use to dream, that I use to love, that I use to touch. Does it really matter (for me) how the bars become columns? Does it really matter how I grow up? Does it really matter how I begin to bloom?

  2. my body was, is and (till i die) will be the cage i live in … and, looking inside out, does it really matter (for me) how the bars are painted on the outside?

Sorry, the comment form is closed at this time.