Sep 052011
 

Daca stai si reflectezi la moarte, oare nu-ti vine in minte nimicul? Nu neaparat, intrucat depinde de convingerile fiecaruia. Daca cineva crede in viata de apoi, atunci moartea pentru el reprezinta o poarta prin care sufletul trece dincolo, intr-o alta lume. Nu exista dovezi in acest sens in afara marturiilor subiective ale celor care au trait experiente in apropierea mortii sau near death experiences. Astfel de experiente au cateva caracteristici comune: tunelul de lumina, persoanele dragi, stralucirea puternica de la capatul tunelului, uneori o fiinta divina cu rol de indrumator, alteori starea de decorporalizare (cand corpul e perceput din exterior) si un sentiment intens de pace si liniste.

Dupa moarte e nimic, pentru ca ce altceva mai poate fi din momentul in care constiinta se stinge la momentul mortii complete (pentru a diferentia de experienta mortii clinice)?

Nimicul ori viata de apoi? Te poti impaca cu nimicul sau sa-I spunem nonexistenta? Sa fi aparut Universul din nimic? Conform stiintei nimicul reprezinta fundamental realitatea (pe nivelul cuantic).

Nimicul genereaza neliniste si poate un pic de fascinatie pentru unii mai curiosi si mai curajosi. Raportata la nelinistea nimicului continuarea vietii dupa moarte e linistitoare, pentru ca de fapt nu exista decat o moarte a corpului fizic ceea ce seamana cu renuntarea la haine, urmand sa iti iei altele.

Nimic ori viata de dincolo sunt versiuni ale reprezentarii mortii in functie de convingerile personale: esti in tabara dualista in care crezi intr-o esenta (suflet, spirit, corp astral) care se desprinde de corp sau faci parte din tabara materialist-emergenta, in care mintea si constiinta sunt proprietati emergente din complexitatea neurofunctionala.

Gasesc o analogie intre reprezentarile asupra mortii si tiparul somn-veghe. Asa cum ne fura somnul ne fura si moartea. Doar ca din somn, suntem convinsi ca urmeaza sa ne trezim. Poti fi sigur de asta? Se poate intampla sa nu te mai trezesti. Cu toate astea, mai nimeni nu se culca cu astfel de gand in minte. Ma culc si sunt sigur ca maine ma trezesc, adica nu voi muri in timpul somnului. In realitate, certitudinea trezirii nu e o certitudine, ci doar o posibilitate cu sanse mari de realizare. Dar fiind un tipar verificat, a devenit pentru mintile noastre o certitudine. Sa fi contribuit oare acest tipar la conceptia vietii de dupa moarte? Viata ca stare de veghe si moartea ca somn din care te trezesti doar ca intr-o alta lume? Poate ca oamenii, observand tiparul somn-veghe verificat si de la natura dat, le-a parut plauzibil si de la sine inteles ca asa se intampla si in cazul vietii si mortii. Cand mori e ca si cum te culci, urmand sa te trezesti, adica sa ramai in viata, doar ca intr-o alta forma, cea spirituala.

Cand ne asezam in pat ca sa adormim e ca si cum urmeaza sa murim. Eul urmeaza sa dispara odata cu trecerea din starea de veghe la cea de somn. In timpul somnului profund toate activitatile corpului sunt incetinite, iar simtul sinelui nu exista. Desi, daca cineva te trezeste, tu iti reamintesti de tine. Intr-un fel, trezirea din somn este o reinviere a eului. Cand dormi dispari, iar cand te trezesti apari. Se mai intampla in vis sa iti reamintesti de tine, doar ca aici joci in filme. Esti mai degraba ca un actor, iar cateodata filmul (din vis) pare extrem de real. De asemenea, filmul (din starea de veghe) este extrem de real nu doar pentru noi doi, tu care citesti si eu care scriu, ci pentru toti, pentru ca noi toti impartasim aceleasi “decoruri”. Aceleasi tipare si conventii exista pentru toti. Filmul este colectiv. Apar doar unele diferente in interpretarea unor scene particulare din derularea filmului cum ar fi in exemplul urmator: ea se plimba prin parc si are lacrimi in ochi. Tu crezi ca tocmai s-a despartit de iubitul ei, insa ea plange, pentru ca picat un examen.

Acolo unde exista moartea nu exista un eu care sa evalueze experienta mortii proprii la fel cum atunci cand adormi nu exista un Eu care sa constate starea de somn. Eul este inspaimantat de moarte, pe de-o parte pentru ca nu o intelege si nu o accepta ca final din ritmul vietii si pe de alta parte, pentru ca e amagit de iluzia propriei continuitati: sunt azi, voi fi maine, saptamana viitoare, dar si in viitorul indepartat, iar cand voi muri o parte din mine va continua sa existe sub alta forma, cea imateriala.

Nu cred ca cineva poate avea o intelegere profunda asupra vietii daca nu mediteaza asupra mortii. Nicio alta fiinta de pe aceasta planeta nu isi face griji si nici nu e infricosata de moarte. Nicio alta specie nu problematizeaza sin u reflecteaza la propria conditie de existenta. Nu dispun de minti capabile de intelegere si reflectie. Orice alta fiinta mai putin omul traieste in prezent. Partea de umbra a aparitiei constiintei de sine consta in iesirea din momentul aici si acum, in separarea de experienta prezentului. Eul moare in momentul prezent si la fel se intampla atunci cand o activitate ne captizeaza. Ne contopim cu experienta in derulare si aproape ca simtul sinelui (eul) dispare. Curgerea prezentului experiential anuleaza existenta unui eu. Intr-un fel e ca si cum esti “furat” de experienta din aici si acum.

Unde este Eu este frica de moarte constientizata sau nu. Motiv pentru care orice om se teme mai mult sau mai putin de moarte. Intrebarea care se naste de aici este cum te confrunti cu anxietatea mortii?

Daca esti o persoana care crede intr-o fiinta divina (ori energii divine) te-ai scos! I-ai pasat problema acestei fiinte divine care va avea grija sa te fereasca de necazuri si sa te treaca pragul dincolo asta daca nu-si baga coada incornoratul. Din aceasta perspective puterea suprema a lui Dumnezeu devine limitata ori Dumnezeu face dovada de sadism, oferind prin neinterventie libertate de actiune Satanei. Te poti gandi cu usurinta ca cei doi sunt parteneri intr-o conspiratie cosmica a suferintei umane. Astfel, grija divina devine iluzorie si amagitoare. Dar, incurcate-s caile Domnului si de neinteles pentru o minte rationala.

Dar daca esti o persoana care crede in finitudinea vietii si nimicul mortii? Cum iti poti  reprezenta nimicul? Cu ce anume il asociezi? Personal, asociez nimicul cu o liniste absoluta. Cred ca este linistea unei minti fara ganduri odata ce eul a disparut. Se poate intampla atunci cand contempli frumusetea ori cand meditezi spre exemplu, asupra mortii . In astfel de momente poti deveni nimeni pentru ca tot ce a mai ramas este nimicul. Fara Eu esti nimeni/nimicul sau totul! Meditatia asupra mortii poate fi o metoda de coping cu anxietatea mortii. Desi poate nu ma vei crede, este o metoda accesibila oricui care isi da voie sa intre in contact constient cu moartea. Moartea e peste tot, la tot pasul si chiar sub ochii tai viata inceteaza si in acelasi timp isi continua curgerea. Sosirea toamnei e un prilej nimerit pentru o astfel de contemplare. Poti observa caderea frunzelor. Daca iti pare ca nu are nimic de-a face cu moartea atunci te invit sa iti observi o batatura, un loc evident in care celulele epiteliale mor. Poate nu e suficient asa ca trecem la nivelul urmator, cel psihologic: o persoana draga care a disparut din viata ta, fie a plecat, fie a murit. O astfel de persoana a ocupat un loc in viata ta, iar acum a ramas doar un gol asociat durerii despartirii. Cineva a fost prezent in viata ta, iar acum nu mai este. E doar nimic, un nimic dureros. El sau ea acum nu mai exista. Locul ocupat (in plan mental) a devenit gol. In planul fizic nu mai este. E doar nimic. Nu e usor de acceptat, dar nici imposibil. E naturala o perioada de doliu in care te separi de o imagine si accepti nimicul ramas. E ca o moarte. Renunti la o imagine (e de dorit, altfel riscam si alte necazuri), pentru ca ea, persoana draga, nu mai exista in realitatea fizica. Astfel, cauti sa accepti moartea ei din spatiul mental personal ceea ce e totuna cu a afirma ca o parte din tine moare. Ce ramane? Nimic. Acest nimic va fi umplut cu o amintire. O amintire care acum nu-ti mai tulbura viata. Asa cred ca stau lucrurile in aceasta privinta. Mai intai, e acceptarea nimicului acolo unde a fost cineva, apoi urmeaza amintirile (ce nu-ti mai dezechilibreaza viata) care umplu acest nimic. Acesta imi pare a fi un travaliu de doliu finalizat. Uneori se intampla de la sine, alteori e necesara asistenta psihologica; o persoana care sa fie prezenta cu tine si disponibila sa te insoteasca in acest travaliu.

Nimicul ne este tovaras de drum. Dar nu nimicul este moartea. Experienta mortii face loc nimicului ( il face “vizibil” constiintei) care a fost dintotdeauna prezent tot asa cum zeroul e prezent oriunde avem un numar.  Daca tot am ajuns la aritmetica as asocia moartea cu operatia scaderii – ceva ori cineva iti e luat din ecuatia vietii, dar nu de catre cineva atotputernic, ci de intamplarea care guverneaza nivelul cuantic al realitatii. Ceea ce ramane este zeroul sau nimicul, care odata facuta scaderea devine perceptibil constiintei. Iar operatia scaderii e dureroasa datorita legaturii de atasament cu acel ceva sau cu acel cineva. Dar unde este plus este si minus mai devreme ori mai tarziu. Ceva se naste din nimic, ceva dispare in nimic. Nimicul este prezentul.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.