Apr 052011
 

Am citit cu stupefacţie faptul că din ce în ce mai mulţi copii apelează la serviciul Telefonul Copilului, plângându-se de lipsa afecţiunii familiale, singurătate sau abuzuri din partea colegilor şi prietenilor şi arătându-se tot mai dornici să plece de acasă. Cei mai mulţi dintre copii (41%) s-au plâns din cauza singurătăţii, certurilor şi lipsei de comunicare în familie. Un alt procent însemnat (13%) erau traumatizaţi de plecarea părinţilor la muncă în străinătate. Reuşind să mă pun în pielea unui astfel de copil, mi se pare îngrozitor şi teribil de trist. Surpinzător este că o mare parte din aceşti părinţi nu conştientizează răul pe care îl fac copiilor, obligându-i să se confrunte cu singurătatea şi crezând (eronat) că sistemul de valori şi nevoile copilului care îi aşteaptă acasă sunt echivalente cu sistemul şi nevoile lor de adulţi. Părintele crede că cel mic poate tolera frustrarea aşa cum reuşeşte el, adultul, să o facă. Acesta este principalul motiv pentru care aş interzice conceperea unui bebeluş de către un cuplu care nu are habar cum trebuie „îngrijită” sănătatea mintală a copilului (da, ştiu, sunt într-adevăr necruţătoare când vine vorba de acest subiect; dar lipsa mea de indulgenţă nu mi se pare aşa o mare problemă atâta timp cât mulţi oameni au puncte sensibile: câţi dintre voi i-ar împuşca pe violatori sau pe criminali etc. Cunosc pe cineva care chiar ieri mi-a spus ca i-ar pune la zid pe toţi consilierii generali ai municipiului Bucureşti şi i-ar împuşca în cap. Ei bine, eu nu i-aş ucide pe violatori sau pe criminali, ci i-aş împuşca pe aceşti părinţi despre care vorbesc şi care cred că fac bine copilului când de fapt îi fac rău). Când îţi cumperi o plantă în ghiveci, respecţi instrucţiunile de păstrare în stare bună a florii respective, nu-i aşa? Nu o laşi să crească după cum bate vântul. Există riscul să moară dacă nu respecţi regulile. Aşa e şi cu un copil. L-ai făcut. Gândeşte-te ce nevoi mai profunde are în afara celor primare (mâncare, apă, somn)? Ce zici de nevoia de siguranţă, de dragoste, de afecţiune, de mângâiere, de susţinere, ce zici de nevoia de a-ţi vedea zâmbetul, de a-ţi auzi râsul, ce zici de nevoia de tine? Da, un copil cere mult. Dar asumă-ţi asta, dacă tot l-ai adus pe lume. Atenţie la confuzia frecventa dintre nevoia de afecţiune şi nevoia de bunuri materiale. Unii părinţi au deseori tendinţa de a crede că cele două sunt substituibile. Privarea copiilor de prezenţa, grija părinţilor, precum şi de comunicare reală cu aceştia este o formă de abuz.

Dificultăţile pe care copilul le va avea din pricina dorului de tine (dor ce se va înteţi pe măsură ce iubirea ta manifestată pe înţelesul lui întârzie să apară), tristeţea, depresia, anxietatea, chiar şi frica sunt internalizate. Manifestările lor nu vor fi atât de vizibile, s-ar putea să treacă 10 ani şi tu să crezi că ai un copil perfect normal. Cel mai frecvent, copiii verbalizează doar simptomele fizice care îi deranjează, iar din punct de vedere comportamental evită contactele sociale sau interacţiunea cu părinţii la nivelul profund (şi anume, la nivelul emoţiilor şi sentimentelor, mai ales daca acestea sunt negative, iar exprimarea lor nu a fost permisă de către tutori). Mă bucur pe de o parte să aud cum copiii au curaj şi sună la Telefonul Copilului pentru a-şi exprima neliniştile.

Specialiştii avertizează că singurătatea copiilor poate avea efecte care merg de la tristeţe şi depresie, până la izolare, probleme de alimentaţie sau chiar apariţia tentativei de suicid. Am ţinut ieri de mânuţă o fetiţă care deşi primise nenumărate hăinuţe şi jucării de la părinţii ei, se simţea singură. Indiferent ce primea, nimic nu suplinea lipsa manifestărilor de afectivitate. Nevoia de a comunica cu un adult care să îi fie model, de a fi călăuzită cu blândeţe, nevoia de a fi susţinută, nevoia de dragoste, de a fi îmbrăţişată, alintată, mângâiată, erau nevoi neîmplinite, deşi părinţii o iubeau. Dar îi arătau în felul lor de a-şi manifesta afecţiunea. Nu în felul în care aştepta ea. Vorbeau limbaje diferite. Fetiţa, însă, se simţea singură. Părinţii ei  aveau posibilitatea de a-şi trata singurătatea prin acţiuni de socializare. Fetiţa, în schimb, cum îşi suplinea nevoia de ei? Plângând. Tot ce putea face copilul singur era să plângă.  

Sentimentul excluderii şi neacceptării dăunează respectului de sine al copilului şi poate determina apariţia unor tulburări afective. Este surprinzător cât de mulţi părinţi încă nu îşi cunosc copiii. Viaţa interioară a copilului lor este o mare necunoscută pentru aceştia. M-am mirat teribil să aflu cum părinţii unui copil care s-a sinucis nu îşi asumă niciun fel de responsabilitate pentru gestul lui. Singurul lucru “înţelept” pe care au fost în stare să îl spună a fost: “aşa a vrut Dumnezeu. Probabil am greşit noi cu ceva încât Domnul ne-a pedepsit în felul ăsta.” I-am întrebat dacă au văzut vreun semn de depresie la copilul lor şi surprinzător: nimic. Copilul era perfect sănătos, comportament normal, avea toate nevoile primare îndeplinite. Oare (mă intreb eu)? Unii părinţi nu conştientizează asta, dar copiii niciodată nu se sinucid din cauza lipsei satisfacerii nevoilor primare (spre deosebire de adulţi, care uneori o mai fac). Aţi auzit de cazul vreunui copil care s-a sinucis de foame? În schimb, câţi copii aleg să îşi încheie socotelile cu viaţa din raţiuni afective? Iar parte din părinţii lor nici nu observă că odraslele aveau vreo problemă care îi măcina. Iată un citat dat de un părinte tânăr, flexibil şi foarte deschis: “Ce problemă poate avea un copil? Singura lui treabă e să se joace şi să înveţe.” Îmi sună cunoscut. Dar în profunzime ştiu ei, oare, ce se întâmplă? Câţi părinţi analizează în mod serios desenele copiilor lor? Câţi părinţi analizează substratul poveştilor inventate de copiii lor? Ce am auzit deseori a fost: “Bravo, scumpa mamii. Ce poveste frumoasă!” Dar e suficient? Eu cred că nu. Unde e analiza cauzei adevărate a unui basm inventat de copil, unde e feedbackul oferit de părinte? În tentativele de suicid există întotdeauna mai multe acumulări de motive care stau la baza gestului. Nu doar situaţia din momentul recurgerii la fapte îl determină pe copil să îşi ia viaţa, ci o acumulare de motive din care ultimul pare a fi fără ieşire. Copilul este pus în faţa unui eşec şi neştiind cum să îl depăşească, recurge la astfel de fapte. Neştiind să îl depăşească. Un copil se sinucide. Nimic nu mi se pare mai trist. Şi de ce nu a ştiut să îl depăşească? Pentru că nu l-a învăţat nimeni. Şi mai presus de toate, pentru că s-a simţit singur.

Rezilienţa copiilor este deseori formidabilă, adaptarea psihologică menţinându-i pe linia de plutire, însă oare merită să mizăm totul pe capacitatea lor de  a rezista şi a se modela conform unei realităţi crude?

Dacă-ţi iubeşti copiii, arată-le!

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.