Mai 072011
 

Astăzi se împlinesc câţiva ani, vreo patru, de când a murit Octavian Paler. L-am iubit şi ştiu că şi el a făcut-o, printre molii, cărţi şi mulţi oţetari.

În Piaţa Constituţiei cântă Shakira.

Am scris un text pe care nu sunt în stare să-l public, dar nu pot lăsa ziua să treacă aşa.

Altfel cântă, în continuare, Shakira.

Nu m-agăţ de Octavian Paler. Nu, pentru că replica mea preferată, din cele câteva filme pe care, totuşi, le-am văzut, e cea a lui Harrison Ford, din “Strada Hanovra”: “te iubesc atât de mult încât sunt în stare să renunţ la tine.” Eu aşa trăiesc. Mă străduiesc să şi mor.

Când am hotărât să nu public textul, am ştiut imediat ce voi pune în loc. La locul lui, adică. E poemul meu preferat, cel care mă leagă cel mai mult de Gibran. Dar eu nu m-agăţ de nimic, nu, niciodată.

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,

această lumină care nu mă cruţă,

care mă obligă să-mi aduc totul aminte

şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

cerul ca un obraz de copil.

Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.

Am fost poate naivi când ne-am suit pe corăbii,

am crezut tot ce ni s-a spus,

marea fierbea ca sângele nostru

şi când tăceau valurile

nu se auzeau decât vorbele noastre trufaşe

atât eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvânt găunos.

Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina

era un fel de amintire ciudată

şi printre păsări albe care zburau

între noi şi greşelile noastre

nu ne mai separa de zei decât moartea.

De ce trebuia să fiu vinovat

când eu n-am vrut decât să rămân credincios?

Uneori vântul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,

când eram stânjeniţi amândoi

şi nu mai ştiam ce să spunem,

dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,

iar păsările albe care zburau

pe mare între umbrele noastre şi zei

îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,

aceştia suntem şi nu alţii,

noi care-am fost împreună

şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atâtea mări şi greşeli

încât mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?

De ce ne trebuiau remuşcările pentru a învăţa să iubim?

De ce trebuiau toate acestea, de ce?

Da, trebuiau.

Trebuiau, poate.

Trebuia poate mai întâi să fim vinovaţi

pentru a învăţa să iubim.

Trebuia să greşim

pentru a cunoaşte sfârşitul greşelii

şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună

că ştiu totul despre iubire şi ţărm.

Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi

ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni

n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că

nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decât noi

cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că

nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii

luminându-ne mâinile

în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte

mai bine.

Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,

şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.

De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot

răscumpăra

decât iubind şi mai mult ţărmul

pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?

Şi, mai ales, de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au

fost?

Când eu n-am vrut decât să rămân credincios.

Când noi n-am vrut decât să fim asemenea păsărilor

cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există

şi există şi ţărmul,

există în zori plaja goală

şi există urmele care ne fac vinovaţi,

există corăbiile care ne-au dus la Troia

şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,

există amintirile

şi există pescăruşii ţipând,

există nisipul de care mă lipeam gol la amiază

şi există locul gol de lângă mine,

există toate, numai tinereţea s-a dus

în acest prea lung asediu al Troiei,

în această eroare spre care ne-am dus liniştiţi.

O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările

şi când ne-am întors ne-am dat seama

cât de puţin ne îndepărtasem de ţărm.

De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.

Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri

numai că eram mai bătrâni

şi ne venea greu să surâdem.

Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde uşor.

Şi iubim altfel, mai trist.

În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,

iubim…

V

Suntem obosiţi

şi nu ne mai separă de zei decât moartea.

Am văzut cum se goleşte clepsidra

şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,

nu numai cei care-au coborât să le umple, şi poate aşa trebuie,

altfel mormintele ar cuceri toată lumea.

Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.

Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine

lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.

Această dragoste,

această lumină şi vântul care nu ne cruţă,

care ne obligă să ne-aducem totul aminte….

Octavian Paler, “Scrisori imaginare”, Editura HISTORIA, Bucureşti, 2007, pag. 241

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.