Optimizarea prin iubire

 Posted by on 15 februarie 2011  Autocunoastere
Feb 152011
 

Nu mă mai aflu în preadolescenţă. Nici măcar în adolescenţă. Nu mai sunt la primele încercări de identificare a traseului profesional ce mi s-ar potrivi. Acum un an şi jumătate, când am decis înscrierea la facultatea de psihologie, au fost câteva zile în care am reflectat asupra lucrurilor care mă reprezintă. În general obişnuiesc să mă gândesc la ce nu îmi place, la ce nu sunt, la ce nu îmi provoacă bucurie, la ce nu s-a întâmplat aşa cum ar fi fost normal, la ce nu, nu, nu. Ei, când am decis înscrierea la noua facultate, timp de doua – trei zile (cât am prins şi eu liber între o analiză financiară şi un plan de afaceri) cuvântul „nu” a  dispărut din vocabularul meu. M-am concentrat asupra a ceea ce am considerat că a fost reprezentativ în viaţa mea până atunci. Şi iată ce am descoperit.

Când eram copil aveam o toleranţă deosebită faţă de oameni. Trag concluzia că ori nu îmi păsa de nimic din cele care nu mă afectau direct, ori într-adevăr eram foarte deschisă. Apatică, cu o tristeţe permanentă, în plus conştientă de acest lucru, empatizam profund cu cei respinşi, neiubiţi, neintegraţi în grup, alungaţi de ceilalţi copii sau cu o situaţie specială acasă. Deşi crescută într-o familie în care diferenţele între oameni (de orientare sexuală, vârstă, rasă, categorie socială) erau condamnate cu voce tare şi cu toate că practic mi s-au sădit aceste idei ori de câte ori a fost posibil, orice informaţie care promova inegalitatea, respingerea, blamul, mi-a trecut pe lângă ureche. Nimic nu s-a prins de mine. Am rămas, din fericire, neîndoctrinată şi am rezonat deseori cu suferinţa celorlalţi copii. Au fost numeroase situaţiile în care colegii cu o situaţie precară acasă, mai puţin îngrijiţi, timizi, abuzaţi probabil de către părinţii alcoolici au găsit alinare în braţele „mamei răniţilor” (i.e. în braţele mele). Simţeam profund că facem parte cu toţii din aceeaşi categorie (deşi teoretic nu făceam) şi că este datoria noastră să ne susţinem reciproc, să ne ajutăm, să ne oferim suport emoţional ori de câte ori este nevoie. Cu copiii romi de asemenea (locuind in cartierul Militari aveam şi colegi aparţinând acestei minorităţi). Nu făceam absolut nicio diferenţă între unii şi alţii. Puteam mânca fără probleme din aceeaşi farfurie (şi acum pot; chiar şi în prezent rareori ceilalţi oameni îmi provoacă silă), nu aveam probleme în a ne strânge mânuţele fără a ne curăţa ulterior şi cu toate astea, niciodată nu m-am îmbolnăvit din astfel de motive.

De când am aflat ce este homosexualitatea m-am arătat chiar curioasă de detaliile orientării sus numite şi mai ales de cauzele sale (în condiţiile în care cea mai bună prietenă a mea despre care am scris şi pe site-ul lui Adrian s-a călugărit recent). La orele de educaţie civică sau de religie, dacă se aducea cumva vorba, eram printre puţinii susţinători şi blamam condamnarea oamenilor „diferiţi”, deşi reiterez: mi s-a repetat în numeroase rânduri că trebuie să îmi modific gradul de toleranţă şi să „îl mai restrâng”. Degeaba. Pot concluziona într-un singur fel, deşi nu am testat cele afirmate decât prin prisma propriei experienţe de viaţă: gradul de independenţă, de răzvrătire, de libertate şi flexibilitate sunt înnăscute. Până nici mie, care am fost un copil foarte ascultător, cuminte, timid, supus, trist, depresiv, anxios, familia şi mediul nu au reuşit să îmi restrângă flexibilitatea gândirii din punctul de vedere al toleranţei faţă de oameni diverşi, situaţii felurite, faţă de lucruri necunoscute şi nemaivăzute. M-a fascinat diversitatea oamenilor, multilateralitatea, pluralitatea deciziilor, acţiunilor, gândurilor, sentimentelor acestora în situaţii în care eu sau mama sau tata am fi reacţionat sau am fi gândit diferit. Dar mai presus de toate, m-au fascinat oamenii diferiţi din naştere. Recunosc că mi-am înfrânat cu greu mânia faţă de netoleranţa celorlalţi. Îmi amintesc cum auzeam în diverse contexte: „nu te juca cu el că e ţigan” sau „dă-l încolo, bine că a păţit ce a păţit. Doar e negru.”, iar eu cu înţelepciunea mea de 10-11-12 ani spuneam: „Dar ce vină are el, mami, că s-a născut altfel decât noi?” Argumentele care mi se dădeau în sprijinul comportamentului de respingere al celor diferiţi nu au fost mulţumitoare, implicit nici nu au avut efectul scontat asupra mea.

Dimpotrivă. Pe măsură ce mi se dădeau mai multe argumente, cu atât mă răzvrăteam mai mult şi deveneam şi mai tolerantă. Toleranţa nu mi s-a diminuat cu trecerea anilor, spre disperarea părinţilor, care nici acum nu s-au lăsat păgubaşi în încercarea lor de a mă transforma întru restrângerea graniţelor proprii şi întru ridicarea unor bariere de nepătruns în faţa celorlalţi (mai ales în faţa celorlalţi diferiţi). Aiurea! Sunt din ce în ce mai deschisă şi mai relaxată din acest punct de vedere. Recunosc că nu am fost supusă la proba de foc: niciun om diferit nu mi-a făcut rău deocamdată. Dar nici mamei mele nu i-a făcut. Nici tatălui meu. Şi cu toate astea, tot sunt lipsiţi de capacitatea de acceptare a terţilor „extratereştri” diferiţi de noi.

În momentele de reflecţie la ceea ce mă reprezintă m-am văzut copilă, adolescentă sau tânără la felurite vârste de până acum înconjurată de prieteni (deşi nu sunt cea mai bună prietenă din lume, ba chiar în ultimele luni, adică de când am început procesul de autodescoperire, dau dovadă de un egoism poate puţin exagerat şi s-ar putea să mă trezesc fără prieteni cât de curând), amici, chiar şi cunoscuţi de ocazie discutând deschis despre vieţile noastre şi încurajându-ne. Mă uit cu drag la cei din jur, îmi place forfota lor, agitaţia sau liniştea lor, pasiunea sau calmul acestora, sunt tolerantă faţă de tinerii care experimentează, cu o singură excepţie: nu sunt tolerantă faţă de părinţii care prin comportamentul lor dăunează sănătăţii fizice sau psihice a copiilor (chiar şi inconştient, atunci când părinţii cred că le fac bine micuţilor lor, spre exemplu atunci când nu divorţează „din cauza copilului”, deşi menţin atmosfera otrăvitoare în casă). În rest oricine poate face orice. Orice are justificare şi orice este acceptabil atâta timp cât satisface setea de cunoaştere – autocunoaştere – experienţă a oamenilor. Sigur că tacit condamn anumite acţiuni (în sensul că eu nu le-aş pune în practică), dar atât. Nu încerc să dovedesc că eu am dreptate şi tu greşeşti, că eu sunt deşteaptă şi tu eşti mai puţin deşteaptă, că punctul meu de vedere e demonstrabil, iar al tău nu (aşa că „să faci sau să gândeşti ca mine, pentru că altminteri faci o eroare!”). Nici gând. Ai voie să gândeşti orice, să faci orice, mă voi uita cu ochii larg deschişi la tine, cu maximă curiozitate şi fascinaţie faţă de un om diferit atâta timp cât nu afectezi în mod negativ destinul unui copil.

Aşadar: sunt tolerantă şi flexibilă în gândire, maleabilă cu privire la ceilalţi şi mai ales îmi sunt dragi oamenii.

Cel puţin asta e situaţia până la proba contrarie. Nu am fost nici eu pusă în numeroase situaţii potenţial a-mi modifica radical modul de gândire. Dar până atunci, sa ne concentram pe ce suntem, nu pe ce nu suntem.

În alegerea facultăţii a mai contat ceva: vreau să îmi cresc stima de sine (iar pentru asta am nevoie de oameni : -) şi am o sete imensă de a intra în contact cu mine însămi. Desigur, pentru asta nu aveam cu orice preţ nevoie de înscrierea la facultate. Mă puteam rezuma la cursuri de dezvoltare personala, la şedinţe de psihoterapie individuală şi la cărţi.

Din punctul meu de vedere, facultatea şi-a îndeplinit deja rolul (indiferent dacă o voi termina vreodată sau nu): în cadrul ei am aflat de posibilitatea urmării cursurilor de dezvoltare personală (despre care nu aveam habar că există) + datorită obligaţiei de a învăţa pentru examene am aflat unele lucruri despre mine însămi (fie că este vorba despre modul în care reacţionez la frustrare, fie că este vorba despre modul de stabilire a priorităţilor). Facultatea (deşi sunt convinsă că nu asta a fost intenţia ei, iar curricula nu a vizat înadins acest scop) m-a introdus într-o lume fascinantă în care mă aflam deja dar nu ştiam că mă aflu. M-a introdus în lumea mea. Facultatea a fost triggerul, the starter point.

Nu regret nicio clipă pasul făcut, chiar dacă poate nu voi avea abilităţile necesare pentru a profesa (lucru foarte probabil ţinând cont de istoricul meu de viaţă care mi-a dezvoltat cu totul alte caracteristici decât cele necesare pentru un psiholog + ţinând cont de memoria foarte redusă din ultimii ani cu care nu mă laud deloc : -) + de lipsa timpului pentru aprofundarea captivantelor cărţi şi manuale din domeniu). În egală măsură cred că în această meserie nici cei erudiţi (aşa cum eu nu sunt) dar netoleranţi şi fără dragoste reală de oameni nu au ce căuta. Aşa că m-am mai liniştit.

Mi-am devenit cea mai bună prietenă. Sunt mereu la dispoziţia mea (ce bucurie! Nici măcar nu trebuie să pun mâna pe telefon ca să mă sun: sunt aici!) şi constat că pe măsură ce mă deschid faţă de mine însămi, dragostea pentru ceilalţi devine mai matură, sunt chiar şi mai flexibilă, dar într-un sens din ce în ce mai constructiv, pentru că spre deosebire de modul în care procedam până acum, îi accept pe alţii, dar încep să mă accept şi pe mine. Nu mai calc într-o atât de mare măsură peste sentimentele mele şi cred că este loc şi pentru mine în lumea celorlalţi cu care intru în contact. Nu este nevoie să renunţ la nevoile mele din dorinţa ca cei din jur să se simtă iubiţi. Ba dimpotrivă: se vor simţi si mai iubiţi pe măsură ce eu mă voi iubi mai mult pe mine. Disponibilitatea pentru ei îmi va creşte cu timpul, pe măsură ce voi petrece mai multă vreme satisfăcându-mi dorinţele. Ca o serie de cercuri concentrice (de astă dată nevicioase): din iubire se naşte şi mai multă iubire urmată de şi mai multă…şi mai multă…şi mai multă. Învăţ arta de a trăi. Devin unificată şi eliberată. Eliberată de complexe, de piedici emoţionale, de temeri. Învăţ să fiu…aşa cum sunt.

Ultima iubire se uită, ca orice repetiţie de azi-ieri şi alaltăieri. Prima iubire nu se uită pentru că a fost noutatea şi speranţa. Iar prima mea iubire am fost eu.

PS: Întrucât m-am gândit să-mi exersez şi circuitele neuronale (nu prea lucrate, într-adevăr) responsabile cu stările de bine, găsesc oportun a-mi împărtăşi nu doar momentele de tristeţe, ci şi momentele de exuberanţă şi de fericire (cu puseuri de admiraţie narcisică, enervantă şi exagerată), chiar dacă fluctuaţiile mele emoţionale şi dispoziţionale (de genul din iad direct în rai sau viceversa) mă surprind chiar şi pe mine de cele mai multe ori. Deci, iertare pentru lamentările şi victimizările sau laudele de sine ale unui om (a.k.a. myself) aflat în terapie care încearcă să atingă o stare de echilibru. Şi care, judecând după starea de astăzi, va reuşi : -)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.