Feb 252011
 

Am aflat răsfoind niscai cărţi şi Internetul că nu sunt tocmai nebună. Se pare că atunci când ţi-ai creat o anumită impresie despre tine însuţi, chiar dacă impresia este rezultanta unei glume, erori, greşeli, neînţelegeri, aceasta din păcate nu mai dispare decât cu eforturi extreme (de exemplu la copii: dispare după reconfirmări repetate ulterioare şi foarte dese ale faptului că impresia ar fi trebuit să fie opusă celei create).

Într-un experiment, cercetătorii au oferit elevilor de liceu un curs special pentru a învăţa să rezolve probleme de matematică dificile. Jumătate din participanţi au vizionat un film clar şi util. Cei din cealaltă jumătate au vizionat o prezentare în mod vădit, deliberat confuză care nu i-a lămurit deloc. Elevii din ultima categorie s-au simţit incapabili în privinţa capacităţii lor de a se descurca cu numerele. Din nefericire, lipsa de încredere a persistat chiar şi după ce cercetătorii le-au arătat prezentarea clară (din care şi aceştia, la fel ca şi colegii lor din prima categorie au înţeles explicaţiile) şi chiar şi după ce li s-a spus răspicat că performanţa slabă la matematică era urmarea instrucţiei proaste, şi nu a abilităţilor lor. Chiar şi după aproximativ o lună de la experiment, elevii din a doua categorie manifestau reticenţă în înscrierea la concursuri de matematică, nemaifiind siguri de abilităţile proprii în domeniu.

Minţile ne sunt atât de obişnuite cu ceea ce cunosc şi atât de închistate în credinţele individuale încât până şi cea mai lipsită de sens opinie se bucură de protecţie în creierele noastre. Suntem nişte biete marionete în mâinile unor creiere care se agaţă de schemele create deja, de opiniile ştiute, de credinţele testate (sau nu?), de aberaţiile specifice, de noţiunile cu care am operat până deunăzi, şi extrapolând: de „cunoscut” (chiar şi atunci când „cunoscutul” ne otrăveşte vieţile). Ştim expresia „better the devil you know”. Total incorect şi total neconstructiv. O expresie inventată de vreun „constipat” (sau de constipatul colectiv? : -) care s-a gândit că n-are nici un sens să evoluăm. Hai să trăim mai bine la adăpostul unor credinţe care ne menţin la căldurică, în siguranţă. Suntem reticenţi la schimbare. Dacă ne-a fost însămânţată o idee în cap, cam cu acea idee defilăm o lungă perioadă până când un cutremur din vieţile noastre o zdruncină şi o pune sub semnul întrebării. În vieţile unor oameni, aceste cutremure nu au loc sau dacă au loc, sunt de magnitudine foarte redusă, în aşa fel încât temelia ideilor şi credinţelor nu suferă nici măcar o fisură.

Drept urmare, suntem deseori la mila opiniilor şi impresiilor noastre iniţiale. Ce ne facem, însă, când e vorba de copii, cu atât mai susceptibili a fi modelaţi prin feedbackul părinţilor şi al şcolii? De ce nu putem să le oferim un feedback realist? Noi, părinţii, ne lăsăm cuprinşi de furie (nu am învăţat autocontrolul la vremea noastră) şi le aruncăm în faţă tot felul de cuvinte greu de dus de psihicul lor fragil. Dacă vorbele noastre ar fi adevărate, atunci să zicem că le-am crea măcar aşteptări realiste în ceea ce îi priveşte. Dar de mult prea multe ori, feedback-urile sunt false. Nu au fundaţie solidă. Nu au justificare. Şi cu toate astea, le oferim. Gratuit. Fără să ni le ceară nimeni.

„Copile, nu eşti bun de nimic.” (ce va face copilul dacă i se va tot repeta asta? Va crede numaidecât că nu este bun de nimic, chiar dacă părintele nu a vrut ca înţelesul afirmaţiei să fie perceput stricto sensu). Copilul se va agăţa de unicul feedback care i se oferă şi îl va transforma în credinţă proprie, or ştim deja cum creierul îmbrăţişează strâns ideile pe care le deţine. Şi gândeşte-te puţin: copilul tău chiar nu e bun de nimic? Adu-ţi aminte măcar o activitate la care e bun şi pentru care poate ar merita să fie lăudat. Doar pentru că micuţul tău a făcut odată ceva nepotrivit sau care a ieşit prost, asta nu înseamnă că este condamnat să facă toată viaţa la fel.

„Copile, nu vei pricepe niciodată matematica asta, fir-ar ea să fie de matematică.” Crezi că micuţul va mai avea încredere în abilităţile sale de a înţelege matematica? Doar părintele lui (i.e. Dumnezeul lui) tocmai i-a confirmat că niciodată el nu va fi în stare să facă ceva. Numeroşi părinţi au o adevărată obsesie cu „niciodată” şi „întotdeauna” şi se cred profeţi autentici.

„Copile, eşti aşa de aiurit şi dezorganizat încât nu te văd ajungând departe.” Aici sunt mai multe greşeli: în primul rând, tu, părinte ai putea să îi arăţi cu blândeţe modalităţi de a-şi organiza timpul, activităţile etc. (prin model propriu mai ales, dar şi prin ghidare corespunzătoare). În al doilea rând: pe lângă faptul că nu încerci să îl ajuţi a-şi găsi propriile căi de organizare mai bună, tu, părinte, faci şi profeţii legate de ceea ce este copilul şi de locul unde va ajunge sau nu va ajunge. Ce să mai: efectul Pygmalion pe invers.

Părerea pe care copiii o au despre ei înşişi este influenţată în mare măsură de opinia pe care o au părinţii despre ei, dacă nu chiar se întemeiază pe aceasta. În cazul în care părinţii sunt critici şi distanţi, copiii sunt predestinaţi, deşi nu chiar condamnaţi, să păşească în viaţă cu convingerea că nu sunt suficient de buni şi că, în consecinţă, oamenii nu-i vor iubi.

În cazul copiilor (dat fiind modul diferit de funcţionare a psihicului lor) mi se pare foarte periculos să operăm în acest fel (profeţii negative şi mai ales feedback fals). Să ţinem, doar, cont de faptul că opiniile se prind chiar şi de noi, adulţii, care avem capacitatea de a trece prin filtrul gândirii orice ni se aruncă în faţă. Opinia iniţială ţese propriile dovezi în favoarea sa, derivate din explicaţiile cauzale facile pe care le creăm cu uşurinţă şi care sunt şi foarte plăcute. După aceea putem elimina faptul iniţial. Ţesătura de explicaţii este destul de puternică pentru a susţine opinia.  

Suntem fiinţe naive şi uşor de păcălit. Ne e uşor să credem şi ne e dificil să ne îndoim. Impulsul natural e de a crede. Lipsa de încredere înseamnă efort pentru noi. Dacă creierul nostru este distras sau aflat sub presiune, avem tendinţa să credem afirmaţii pe care în mod normal le considerăm dubioase.

Suntem îndemnaţi: „Favorizaţi ipotezele alternative” sau „Luaţi în considerare contradovezile”. Aiurea. Problema e că nouă ni se pare că facem asta când de fapt nu o facem. Ceea ce ştim despre noi (şi nu numai) e corect şi nimeni din exterior nu este capabil a aduce contraargumente. Dacă ni se pare că judecăm şi ipotezele alternative, de fapt luăm în considerare justificări extrem de fragile tocmai pentru ca părerile adverse să nu rămână în picioare şi să demonstrăm că tot noi am avut dreptate.

În textul de mai sus am vorbit şi despre mine. Îmi este atât de greu să trec peste credinţele mele şi să văd şi partea cealaltă a oglinzii încât mă cutremur când realizez cât de puternică poate fi propria-mi rezistenţă. Constat asta şi în terapie. Iau foarte greu „de  bune” afirmaţiile terapeutului şi îmi spun în sinea mea: „ce tot crede ăsta că ştie mai bine decât mine ce e potrivit pentru mine sau ce tot crede că ştie mai bine decât mine cum sunt eu?”. „Ia să mă lase în pace”, uitând că eu am cerut ajutorul şi că eu vreau să mă schimb (sau să mă accept mai întâi pentru a crea terenul fertil pentru schimbare). Atâta reticenţă din partea mea! Atâta ostilitate! Sunt îngrozită de propria-mi închistare. Mă comport de parcă mi-ar plăcea să percep viaţa aşa cum o percep (când de fapt motivul pentru care am venit în terapie a fost tocmai pentru că nu îmi place modul în care o percep). Chiar şi în ultimul ceas mă agăţ de credinţele pe care le am.

Schimbarea în sine presupune mutarea unui om dintr-un anumit tipar şi plasarea în altul. Este omeneşte să avem reticenţe din cauza fricii că noul tipar nu se va potrivi, nu se va mula după forma noastră. Şi eu, şi mulţi alţii, deseori preferăm să rămânem în mediul pe care îl cunoaştem, aşa negativ cum îl ştim. Important e că îl ştim.

Cu toate astea, orice schimbare presupune o renunţare. Da. Dar presupune şi un câştig. Încerc să mă gândesc cât pot de des la câştigul de care mă voi bucura, la povestea în care voi intra, la căile noi pe care le voi străbate, la frumuseţea unor locuri neştiute încă, la recompensa ce mă aşteaptă, la oamenii noi pe care îi voi cunoaşte, la posibilitatea de a-mi fi mai bine (posibilitate care mi-e clar că nu îmi va fi cunoscută dacă nu accept schimbarea). E un risc. Dar riscul de a schimba ceva rău în ceva şi mai rău este infim. Schimbându-mă pe mine, îi voi schimba şi pe alţii (indirect, desigur, prin modificarea modului meu de a le privi şi judeca acţiunile).

Dacă vreau ca următorii cinci ani să fie mai buni decât ultimii cinci, trebuie să fac nişte schimbări, iar cum doar schimbarea este veşnică şi îţi creează impresia renaşterii, ce-ar fi să trăim mai mult şi să renaştem ori de câte ori putem în această viaţă?

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.