Mar 012011
 

Cine să-mi citească articolul azi?, de-aia îl şi scriu atât de relaxat şi fără vreun cât de mic proces de conştiinţă că nu are, bietul, prea mare legătură cu psihologia. (Desigur, la modul evident, robust, general, pentru că-n rest, însuşi faptul că-l scriu aşa cum zic că n-o fac spune ceva.)  E întâi martie, domnesc mărţişoarele, Mondialul îl cântă pe Topârceanu prin toate difuzoarele, lăcrimează cald domnişoarele, se risipesc, vesel de trist, inimioarele, nimeni nu se mai uită spre cer să vadă ce şnur are soarele.

Acum 174 ani, pe întâi martie,  se năştea Ion Creangă, marele prieten al lui Eminescu. (Inutilă devine orice ancorare sau referire literar-structurală.) Diferiţi, nedespărţiţi, diametralici, geniul avea să fie întrebat, la un moment dat, cu răbufnită obidă curioasă, de către un cap junimist: “Ce tot vorbeşti tu, Domnule,  atâta cu Creangă?!” “…Ei, vorbim şi noi ce ne trece prin minte…”, a răspuns, şugubăţ şi luminos, Eminescu.  Superbă interconexiune.

E primăvară, zic, iar Creangă (cel pentru contra), conectat fiind la spiritul vremurilor sale, reverberante, iată, secular, avea să declare, în faţă Junimii, nişte vorbe primăvăratice: “In ţara asta n-ar fi rău să fie bine.”

E ţară iar. E primăvară, zic. E bine?

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.