Apr 082011
 

“Sunt bărbat, nu sunt deloc complicat

Sunt relativ simplu; ce-am în inimă am şi-n minte.

Spun deschis tot ce gândesc, mai puţin

…Când vine vorba despre cele două cuvinte.

Cuvintele-alea două pe care-ai vrea sa le-auzi într-una, tu,

Însa dacă nu ţi le spun, nu înseamna că nu… că nu.

Şi să ştii ca eu…

Eu încerc da’ nu prea reuşesc,

Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iu…

Sunt bărbat, nu sunt genetic structurat

Să spun aşa ceva. Părerea mea.” (Taxi – Cele două cuvinte)

Aşa, dragule. Hai că nu e greu. Mai incearcă. Vrei să te ajut?

Cum poţi să îl determini să se deschidă?

1. Când iubitul tău vorbeşte (Ooo, da! Bucură-te pentru că s-ar putea să îl prinzi cam rar în ipostaza asta), fii atentă să nu îl blamezi şi să nu foloseşti un ton acuzator, ironic, dispreţuitor, zeflemitor sau vreo tentă de superioritate. Crezi că e suficient să transmiţi nişte informaţii şi să primeşti ceea ce ţi se dă pur şi simplu? Nu. Nu înseamnă că ceea ce transmiţi tu va fi corect recepţionat şi ceea ce ţi se va transmite va fi corect perceput. Ţine cont de impactul pe care cuvintele noastre îl au asupra interlocutorului (din ambele puncte de vedere, atât din punct de vedere emoţional, cât şi din punctul de vedere al înţelegerii informaţiilor).

În acest moment, în timp ce scriu (în background), asist la o convorbire foarte amuzantă între colega mea şi soţul ei : «Păi bine, bă, tu chiar nu pricepi nimic ? Tu chiar nu gândeşti ? Uneori te ascult şi mă minunez cum poţi să ai paie în loc de creier. Nu te duce deloc capul ăla. Hai, pa ! Când o să te mai destupi la minte, te rog să mă suni. » După care telefonul se închide. Concluzia ei : Doamne, cât de idiot e ! E caz real şi asist zilnic la astfel de discuţii între soţi şi soţii (ce să-i faci, lucrez într-o colectivitate şi am alături aproximativ 30 de oameni zilnic). Vrând-nevrând îi aud. Ce remarc cu precădere este folosirea unei atitudini agresive în comunicare (de genul : « Nesimţitule ! Nu te duce capul la nimic bun »). Acest gen de atitudine este printre cele mai descurajatoare şi nu stimulează deloc deschiderea şi dialogul. Surprinzător e faptul că atitudinea agresivă este de multe ori foarte apreciată (inclusiv în viaţa organizaţională). Persoanele care ţipă, urlă, trântesc, ridică tonul, îşi apără războinic interesele, sunt considerate « cu personalitate », « colerice », « spirt », « brici » – apelative spuse cu tentă pozitivă. Îmi place să fiu atentă la cuplurile în care cel puţin un membru are o atitudine mai impulsivă. Deşi nemulţumit şi neînţeles, celălalt membru îl apreciază pe partenerul său războinic, catalogându-l ca « neîmblânzit », « rebel », « independent », « liber ». Greşit. Libertatea persoanei agresive e o scalvie deghizată în autonomie.

De cealaltă parte a baricadei sunt pasivii, care trec cu vederea şi minimalizează importanţa oricărui eveniment sau cuvânt rostit : « Lasă, iubitule, nu are nimic că ai ajuns la 7 dimineaţa acasă, nu mă supăr, stai liniştit. » Ţi se pare că femeia îi comunică soţului sentimentele sale reale ? Da. Este posibil să i le comunice, în cazul în care femeia chiar nu s-a supărat pentru întârzierea soţului. Dar dacă este afectată de acest eveniment, atunci atitudinea ei pasivă are valoare zero pentru dialogul din cuplul lor. Care e concluzia ? Femeia nu are sens să îi comunice bărbatului ce simte, ce o deranjează, fiindu-i teamă că îl va supăra aşa de rău încât va pierde dragostea sau aprecierea lui. Femeia, în acest caz, nu numai că nu comunică eficient, ci nu comunica deloc. Atunci când ascundem exprimarea sentimentelor noastre de frica unor posibile repercusiuni negative, ne facem un mare deserviciu, ne amăgim singuri.

2. Încearcă să ai tu iniţiativa comunicării, dacă scumpul tău soţ este puţin mai introvertit.

3. Ascultă-l şi chiar dacă îţi vine să îi dai cu tigaia în cap (desigur, din pricina dezacordului între părerile voastre intelectuale despre modalitatea cea mai potrivită de tăiere a cartofilor : rondele sau pai), nu îi desconsidera opinia (« Dacă nu te pricepi la gătit, de ce te bagi ? Marş din bucătărie ! ») Ce-i asta dacă nu o atitudine arogantă prin care îţi manifeşti supremaţia într-un domeniu ? Ce e desconsiderarea dacă nu lipsă de respect ? Ia-i în calcul opinia chiar dacă nu eşti de acord cu ea. Tratează-l de pe o poziţie de egalitate chiar dacă nu se pricepe la gătit. (« Tratează-l pe celălalt aşa cum ţi-ar plăcea să fii tratat la rândul tău » – acesta este un principiu după care, personal, îmi ghidez numeroase activităţi din viaţa mea ; şi nu, nu pentru că aş aştepta o recompensă, dat fiind că nu cred în cauză şi efect, ci pur şi simplu : pentru că reuşesc de multe ori să mă pun « in my  companion’s shoes » şi ştiu cât m-ar durea dacă cineva s-ar comporta cu mine într-un fel dispreţuitor). În relaţia de cuplu nu ar trebui să existe competiţie, să se pună problema cine e mai tare, cine are dreptate, cine e câştigătorul şi perdantul. Asist mereu la serviciu sau în alte locuri pe care le frecventez la discuţii între cupluri (şi nu numai) în care bărbatul sau femeia se luptă ore / zile întregi pentru a-i dovedi celuilalt că greşeşte.

4. Fă-l să simtă că i se acordă atenţie prin prisma contactului vizual permanent şi al posturii care să indice faptul că îl accepţi şi că frica nu are ce căuta între voi, indiferent de ceea ce îţi va spune. Privindu-l în ochi îi vei demonstra respect şi îi vei capta atenţia. Pe mine mă ameţeşte puţin contactul vizual, dar încerc să mă controlez şi să îmi ţin în frâu « fuga de idei ».

5. Comunică asertiv. De când am aflat ce înseamnă şi cum să o aplic, am devenit fan comunicare asertivă. Nu îmi reuşeşte deseori, dar cel puţin încerc. Şi ţin prelegeri despre comunicare asertivă tuturor celor cu care intru în contact şi care se lasă pradă impulsurilor în cadrul dialogurilor pe care le poartă (motiv pentru care cred ca am devenit ca un fel de părinte cicălitor pentru cei din jur; plus că am devenit nesuferită). Dacă îţi exprimi emoţiile atât negative, cât şi pozitive într-o manieră onestă, autentică, sinceră, directă, poţi face minuni cu cel căruia i te adresezi. Asertivitatea înseamnă de fapt asumarea responsabilităţii. Asumarea responsabilităţilor propriilor sentimente şi trăiri. Îmi place să mă distrez pe tema asta în ultima perioadă. Încerc să port o discuţie deschisă şi plină de asertivitate cu un interlocutor şi obţin rezultate aşa cum nu mi-am închipuit vreodată că aş putea obţine. E un miracol, aş spune chiar. Dar…e dificil, trebuie să recunosc. De multe ori mânia e mai puternică, iar cuvintele furioase şi acuzatoare sunt aruncate cu mai mult zel decât exprimarea calmă a sentimentelor (fie ele şi sentimente negative).  Dintre tipurile de comunicare predominante, şi anume comunicarea direct-agresivă (de sus, arogantă), comunicarea indirect-agresivă (sarcastică, ambiguă, manipulativă), comunicarea submisivă şi comunicarea asertivă, ultima mi se pare a fi cea fundamentală. Cea care poate schimba lumea.

Cuvântul “Eu” este miraculos. “Mă simt frustrată că ai venit la 7 dimineaţa”, “Eu sunt tristă pentru că m-am simţit abandonată atunci când ai petrecut noaptea în altă parte”, “Mă simt nerespectată pentru că nu m-ai salutat atunci când ai intrat pe uşă în casă”. E ceva neadevărat în toate aceste fraze? Nu: spun exact cum mă simt + evidenţiez nişte evenimente care s-au petrecut (poate cineva să infirme că nu m-ai salutat când ai intrat pe uşă sau că nu ai venit la 7 dimineaţa sau că nu ai petrecut noaptea în altă parte?) Toate afirmaţiile reprezintă realitatea. Am enunţat aceste realităţi şi am precizat cum mă simt eu. Atât. Ţie nu ţi-am adresat vreo acuză, vreun apelativ şi nu ţi-am reproşat nimic. Doar ţi-am adus la cunoştinţă cum m-am simţit eu. Spre deosebire de mesajele centrate pe “eu”, mesajele centrate pe “tu” aduc mari prejudicii eficienţei dialogului. Am fi putut spune: “Eşti un inconştient că ai ajuns la 7 dimineaţa acasă. Nu îţi pasă de mine!” sau “Porc infidel, unde ai petrecut noaptea?” sau “Nu ai pic de bun simţ. Chiar nu mă vezi? Nu-ţi pasă că eram aici când ai intrat pe uşă. Ai fi putut să mă saluţi. N-am cuvinte pentru comportamentul tău.” Ce reuşim cu astfel de mesaje centrate pe “tu” e să criticăm, să învinuim, să nu dăm ocazia interlocutorului de a se gândi la ce simţim noi şi să nu se gândească la o soluţie salvatoare, ci doar la cum să se apere mai bine. Destinatarul mesajului când e atacat scoate scutul şi începe să se apere. Plus că se simte agresat direct (atac la persoană), nu doar în ceea ce priveşte fapta sa. Se generalizează o trăsătură de personalitate pornind de la o întâmplare particulară, lipind etichete : « eşti un nesimţit » (generalizând trăsătura de personalitate, şi anume cea de « nesimţit » pentru toate aspectele vieţii respectivului). Personal, de câte ori am fost atacată în acest fel, am încercat să mă justific şi să mă apăr. De pildă : « cum poţi spune că nu îmi pasă de tine şi că sunt insensibilă? », după care am căutat numaidecât în cotloanele memoriei contraexemple : « Nu îţi aminteşti atunci când te-am ajutat cu proiectele pentru facultate, sau când am fost în vizită la părinţii tăi doar pentru că îţi doreai tu, deşi nu aveam dispoziţia necesară ? Asta denotă că nu îmi pasă de tine ? etc. » Cam asta a fost modalitatea de a reacţiona : apărare, după care contraxemple (pentru a justifica faptul că nu sunt tot timpul aşa cum tocmai mi s-a spus).        

6. Nu dezvălui celorlalţi (sigur…poate doar cu excepţia terapeutului : -)) gândurile sau sentimentele pe care partenerul tău ţi le-a împărtăşit cu toată încrederea. Confidenţialitatea înseamnă respect, iar dacă aceasta a fost încălcată, poţi să îţi iei adio de la deschiderea lui.

7. Abţine-te de la a trage concluzii cu privire la ceea ce îţi spune. Nu asculta în mod defensiv, ascultă cu mintea deschisă şi cu gura închisă, înfrânându-te a mărturisi cum ai proceda tu dacă ai fi în situaţia respectivă (bineînţeles, cu excepţia momentelor când ţi se solicită în mod expres părerea). Oferă doar feedback. E suficient. Spre exemplu, eu am m-am plâns ieri cuiva cu privire la o situaţie din viaţa mea, iar ceea ce am primit a fost simpla transpunere în cuvintele lui a ceea ce exprimasem eu (deci feedback, parafrazare, nicidecum evaluare, păreri ş.a.m.d.). A fost de ajuns ca să mă simt înţeleasă şi acceptată. Şi m-am liniştit.

8. Chiar dacă intervin momente de tăcere stânjenitoare, abţine-te de la a umple aceste pauze prin întreruperi.

9. Restabileşte atingerea. Comunicarea verbală însoţită de atingere fizică (fie şi doar un simplu contact al mâinilor, o bătaie pe umăr sau strâns în braţe) poate debloca tensiuni îngropate de ani întregi. Avem nevoie de atingere. O mână prietenească sau terapeutică pe umăr în momente cruciale este un gest înălţător şi de neegalat. Contactele umane printr-o atingere de dragoste (nu neapărat dragoste erotică) pot vindeca. O societate lipsită de atingere e o societate bolnavă. Societatea limitează atingerea şi o blamează, atribuindu-i automat conotaţii sexuale (mai ales când este vorba despre atingere între bărbat şi femeie). Fereşte-te să ţii cont de limitările de acest tip dacă vizezi vindecarea cuiva drag.

10. Formulează întrebări înţelepte. Evită „de ce-urile”. Întrebările care încep cu „de ce” sunt distructive. Nu aduc valoare adăugată discuţiei. O îngroapă. O stopează, de fapt mai mult: o fac să regreseze (în cazul în care ajunsese într-un punct avansat). Acuzaţiile determină un comportament defensiv din partea celuilalt. Întrebările care încep cu „de ce” sunt utile doar atunci când se urmăreşte obţinerea unei informaţii specifice.

11. Adresează întrebări directe. În loc de „Tu nu vorbeşti niciodată cu mine despre munca ta”, spune-i iubitului tău: „Mi-ar plăcea să aud mai multe despre ceea ce ai făcut astăzi la serviciu. În ce moment ai simţit că eşti relaxat? Dar tensionat?” Pune întrebări specifice, clare, concise şi directe, mai ales dacă partenerul este mai introvertit.

12. Stimulează-ţi iubitul să detalieze ceea ce îl interesează. De exemplu, dacă şi-a cumpărat un nou telefon, chiar dacă nu eşti foarte interesată de detaliile tehnice ale aparatului, întrebă-l ce anume apreciază cel mai mult la acesta, cum se simte acum (cu telefonul în buzunar) etc. Provocându-l la o discuţie despre un subiect (sau obiect) care îl pasionează e posibil să continue dialogul şi în cazul în care la un moment dat, în mod discret, deviezi convorbirea spre o pantă care prezintă interes pentru tine.

13. Oferă încurajare. Dacă iubitul tău s-a deschis şi a început a împărtăşi ce simte, încurajează-l, strânge-l în braţe, felicită-l pentru intimitatea pe care aţi reuşit să o creaţi, arată-i cât eşti de bucuroasă pentru că a descuiat zăgazurile inimii. Gesturile acestea pot reprezenta un stimulent pentru a se deschide din nou.

Acum hai, iubitule, să încercăm din nou:


“Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iu…

Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iu… băi, ce greu e… nu, că pot!

Totuşi, o să-ncerc să îţi şoptesc: te iubesc.”

E, vezi că ai reuşit? Te felicit. Mă simt iubită. Şi eu te iubesc. : -)

 

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  6 Responses to “Povestea unui dialog tămăduitor între bărbat şi femeie”

  1. Multumesc Rodica, multumesc Raluca pentru raspunsurile voastre , care mi-au amintit de cazul unei fetite, deseori batuta de mama ei si in ciuda acestui fapt, o iubea atat de mult… La fiecare agresare, fetita isi dorea tot mai mult si tot mai aproape prezenta mamei pe care o adora, intarindu-se in acest fel dependenta emotionala fata de ea si primind un model despre ce inseamna a iubi si a fi iubit.

  2. Referitor la discutia voastra despre intrebarea daca exista iubire cand se adreseaza astfel de cuvinte, mi-am amintit o poveste spusa de catre un psihoterapeut despre un caz pe care l-a avut. Clienta sa era o femeie care avea parte aproape zilnic de violenta fizica si verbala in relatia sa de cuplu. Terapeutul s-a gandit automat sa incerce sa o ajute pe biata femeie sa scape de acest tratament distructiv. In momentul in care clienta a realizat ce anume urmareste terapeutul, a venit si raspunsul, neintarziat „Daca noua ne place sa ne certam si sa ne batem, care anume este problema dvs?! Asa ne intelegem noi si mie imi este bine asa! Eu nu vreau sa scap de lucrul acesta; asa stiu sigur ca ma iubeste!”
    Despre ce fel de iubire este aceasta… nu stiu cat de mult conteaza, atata timp cat cei implicati sunt satisfacuti de relatia lor 🙂 .

  3. Multumesc pentru feedback.
    Atunci cand se spune “Nesimtitule”, da, cred ca mai e loc de iubire. Ca o fi iubire puternic conditionata, ca o fi iubire fuzionala, ca o fi iubire posesiva…asta e alta treaba. Dar poate fi o forma de iubire, oricat de acaparatoare sau distructiva ar fi ea.

    Din punctul meu de vedere, cuvintele grele nu inseamna automat lipsa iubirii. Sunt multi oameni care nu reusesc sa exprime in cuvintele potrivite ceea ce simt + nu au fost invatati sa isi controleze impulsurile, dar asta nu inseamna ca ceea ce simt ei fata de cel pe care il ranesc / jignesc nu este un sentiment din categoria “iubire”. A, da: nu stiu sa isi exprime sentimentul respectiv, dar este foarte posibil totusi sa il simta.
    Din nefericire, si cel caruia ii sunt adresate astfel de cuvinte poate simti iubire in continuare, in ciuda apelativelor. (chiar daca e vorba de iubire obsesiva, de iubire dependenta sau alte tipuri negative).
    Sigur…nu e iubire neconditionata, dar totusi e un soi de iubire.

  4. Ai draptate, Carla, in momentele puternic incarcate emotional ne este foarte usor sa alunecam in rolul de copil, cel mai adesea, iar relatia din pozitia Adult-Adult, necesara pentru o relatie de cuplu sanatoasa se exerseaza in timp, uneori iese din prima, alteori trebuie sa mai fi trecut prin cateva relatii pana sa ne prindem despre ce este vorba in propozitie. Vorbeam despre mine si in primul comentariu, si asa cum spui tu, altfel… „la ce mai foloseste consilierea?” Oare rolul consilierii nu este tocmai acela de a ne face prezenti in propria relatie, sa ne raportam corect ca de la adult la adult? Sau sa gasim alte modalitati de exprimare a furiei, astfel incat relatia de cuplu sa se lezeze cat mai putin in momentele de criza? Sunt de acord, nu putem generaliza, exista diverse forme de iubire si de manifestare in cuplu. Numai ca in relatia cu un patener de cuplu, nu sunt in rolul de psiholog si putin imi pasa despre ce se afla in spatele cuvintelor lui cand aud cuvinte peiorative adresate direct. Dincolo de aceste cuvinte imi ascult propriile sentimentele…

  5. @Mihaela

    Citind comentariul tau, prima imagine pe care am avut-o in minte a fost una inspirata din Eric Berne si analiza lui tranzactionala. Depinde cine cu cine se cearta. Dincolo de El si Ea. Un Parinte cu un Copil? Un Copil cu un Parinte? Un Copil cu un Adult?
    Eu n-as fi atat de categorica in a declara ca nu mai exista iubire. Sau ca nu exista, excluzandu-l pe acel „mai”. Toti putem intra in relatii Copii si cu siguranta nu scapam de ipostaza de Parinti. Cateodata ne reuseste rolul de Adult.

    Mie, de exemplu, imi e teama de certuri. Cu siguranta pentru ca ai mei se certau des intre ei, mama era suficient de agresiva verbal cu mine, iar furia ei plutea peste tot. Mi s-a intamplat si sa plang cand detectam furia celuilalt, dar si sa rostesc neplacutele cuvinte din textul Rodicai. Daca despre cuvinte o fi vorba …
    O forma de iubire exista. Si o modalitate de manifestare a ei. O sansa sa recuperezi o relatie, de asemenea. Nu intotdeauna. E foarte adevarat.
    Dar daca niciodata n-ar fi posibil, la ce mai foloseste consilierea care, probabil nu de putine ori, a salvat cupluri?
    Pe final, parca imi vine sa spun, in ton cu articolul Rodicai, ca ne salveaza decriptarea acelui „nesimtitule!”. Daca am si ne-am auzi dincolo de cuvinte, n-ar fi chiar toate relatiile pierdute.

    Eu nici azi nu reusesc sa ma cert politicos. Ma cert si atat.
    Aud. Ascult. Simt. Inteleg. Iubesc. Si totusi ma cert … 🙂

  6. Incaintator articolul tau, draga Rodica, plin de haz, despre aceeasi veche problema a comunicarii intr-o poveste in care exista un El si o Ea. Amuzant, trist, real. Crezi ca acolo unde se spun vorbe gen « Nesimţitule ! Nu te duce capul la nimic bun » mai exista loc de iubire? Crezi ca cel care aude asemenea cuvinte mai poate simti iubire pentru cel care i le adreseaza? Crezi ca se pot ierta cu adevarat asemenea vorbe? Sau cel care le rosteste mai simte un gram de iubire pentru celalalt? Crezi ca exista iubirea in afara respectului? Eu una nu cred, asa cum nu cred nici in verba volant… Daca tot suntem furiosi si ne certam, hai macar sa ne certam „politicos”… tine de autocontrol, atata tot, de dragul iubirii, daca totusi exista.

Sorry, the comment form is closed at this time.