Mar 292011
 

Numim starea profundă de încântare a cărei amintire este durabilă şi rămâne un fel de reper a ceea ce ar trebui să fie viaţa: experienţă optimală. Prin implicarea intensă în evenimentele existenţei noastre găsim fericirea iar aceasta depinde mai degrabă de felul în care sunt interpretate situaţiile cu care ne confruntăm şi mai puţin de situaţiile în sine. Din acest motiv nu cred în fericire absolută, ca scală obiectivă măsurată şi valabilă pentru toţi. Cine îşi justifică fericirea, motivând-o, identificându-i cauzalitatea, nu este cu adevărat fericit. I se pare doar. Cred eu. În copilărie îţi aminteşti motivele pe care le-ai fi invocat dacă ai fi fost întrebată de ce râzi toată ziua? Mă îndoiesc. Şi nu spune că ai fi început să îndrugi ceva de genul: pentru că nu am nicio grijă, pentru că ştiu că părinţii mei mă iubesc, pentru că mă simt în siguranţă etc. Nu asta ai fi răspuns. La momentul acela nu reuşeai să sesizezi diferenţa dintre „a avea griji” şi „a nu avea griji”, „a te simţi în siguranţă” şi „a te simţi abandonat sau nesecurizat” fiindcă nu trăiseşi cealaltă polaritate. Netrăind / nesimţind experienţa opusă, nu ai fi avut cum să compari. Copiii nu simt nevoia să se justifice. Nu caută să îşi explice starea. Adulţii da. Un prieten îmi povestea cum a decurs întâlnirea de 10 ani de la finalizarea studiilor liceale. Fiecare fost coleg, pe scenă, trebuia să îşi prezinte realizările. Rând pe rând s-au perindat toţi vechii liceeni, iar scena a devenit locul desfăşurării spectacolului laudei de sine. Exemple: „Mi-am susţinut lucrarea de licenţă la Londra, între timp am devenit Executive MBA, sunt foarte apreciat în munca mea, câştigurile îmi provoacă profunde satisfacţii” sau „Am doi copii care sunt foarte buni la şcoală, cel mare e olimpic la matematică, iar cea mică ia de două ori pe săptămână lecţii de balet” sau „Am câştigat până acum nenumărate procese, iar avocatura, deşi solicitantă mă provoacă continuu. De copiii mei se ocupă mama, iar eu îi văd în weekend, însă îmi e foarte bine. În câţiva ani sper să pot deveni partener în firma de avocatură unde activez” ş.a.m.d. La un moment dat vine şi rândul prietenului meu, care în faţa audienţei declară un singur lucru: „Eu sunt fericit.” Şi atât. După care coboară de pe scenă.

Nu neg fericirea şi starea de împlinire a celorlalţi colegi, dar…de ce adulţii simt nevoia să se justifice? Copilul de cinci ani care se joacă în faţa casei nu are această nevoie. El pur şi simplu este fericit. Sau şi mai bine spus: pur şi simplu este. Trăieşte. Fără prea multă gândire şi analiză, oricine îi poate simţi liniştea. Majoritatea oamenilor este obsedată atât de mult de ceea ce vrea să obţină încât încetează să se bucure de prezent, ratând şansa unei vieţi împlinite. „Întotdeauna suntem gata să trăim, dar niciodată nu trăim” (Ralph Waldo Emerson). Adevărata fericire e o fericire fără cauză. Te stăpâneşte şi nu ştii de ce. Şi nu din ignoranţă. Suntem atât de obişnuiţi cu activităţile noastre, cu felul nostru de a vedea lumea, cu concepţiile, aspiraţiile noastre, încât nu mai sesizăm cât de departe ne aflăm de noi înşine şi nu vrem să cunoaştem altceva.

Mă surprinde să văd la mine cât de familiarizată sunt cu suferinţa, cât de bine cunosc durerea, tristeţea, anxietatea, dar cât de nepregătită sunt pentru fericire. Dacă se întâmplă să simt acea stare pe care, cred eu, o asociez fericirii, fug numaidecât. Acum câteva săptămâni am contemplat timp de aproape o oră cerul, lăsând deoparte cartea pe care o citeam. Din întâmplare mi-am ridicat ochii de pe rândurile cărţii şi spontan, privirea mi s-a fixat spre cer. Mi-am putut lua ochii de la acesta de abia după un ceas. Totul s-a petrecut spontan, fără să îmi propun. Ulterior am fugit cât am fost în stare de mult de a nu repeta cumva experienţa. O apreciez în continuare ca fiind pierdere de vreme (cum ar spune mama: „şi tu chiar nu ai făcut nimic timp de o oră?”), deşi ştiu pe de o parte că ora respectivă valorează mai mult decât o mie de cărţi citite. Am fost concentrată, conectată aş putea spune. Într-adevăr, judecând conform standardelor sociale ale adulţilor (pe care şi eu le-am preluat şi le aplic de asemenea), am pierdut un ceas din viaţă. Dar totuşi…graniţa dintre nimic şi totul este atât de subţire. Dacă aş mai fi copil, aş fi în stare să spun: „În ora de contemplare am făcut de fapt totul”, dar fiind un adult robotizat şi la un milion de kilometri distanţă de el însuşi, nu pot spune decât că: „În ora de contemplare nu am făcut nimic.”

Suntem prea puţin pregătiţi să rezistăm, să suportăm intensitatea fericirii. Am avut la un moment dat un loc de muncă cum nu s-a mai pomenit. Nici eu cu mine acasă în intimitate nu m-am simţit atât de liberă precum m-am simţit acolo (exagerez, dar vreau să reuşesc a reflecta cumva ceea ce a putut să îmi ofere jobul cu pricina). Sigur, nu am fost pregătită să mi se ofere atâta. După vreo trei săptămâni (timp în care mă trezeam dimineaţa şi îmi venea să mă ciupesc ca să mă asigur că nu visez), au început gândurile: trebuie să fie ceva necurat, nu se poate să fie atât de bine, un astfel de loc de muncă nu are voie să existe pentru că serviciul e greu în general, nu-i aşa? Îmi era ruşine să spun cunoscuţilor că eu nici nu simt că muncesc, atâta e de frumos totul. Nu am putut trăi cu gândul că un serviciu poate fi un loc unde te poţi elibera, un loc nicidecum constrângător, unde ai posibilitatea să îţi manifeşti individualitatea. E nevoie de ani buni pentru ca organismul să se pregătească pentru experimentarea fericirii şi pentru a nu i se mai părea atât de nenaturală.

Deşi locul de muncă mi-a adus o aşa zisă fericire (pe care oricum nu am fost pregătită să o primesc), totuşi fericirea cea adevărată nu o găseşti în terţi, ci doar în tine. Dacă tu nu eşti fericită de la sine putere, fără efort, dacă nu te asculţi şi nu îţi eşti fidelă, terţii (fie aceştia şi doi copii reuşiţi, spre exemplu) nu îţi pot umple golul. Sunt convinsă că plenitudinea ta, odată descoperită, este şi mai frumoasă împărtăşind-o cu cei din jur, oferind-o unui bărbat, unui copil, părinţilor, prietenilor etc. Dar dacă nu ai găsit-o încă, nu te arunca să o cauţi în alţii. Prin schimbarea conţinutului conştiinţei, tu poţi alege să fii fericită sau nefericită, indiferent de ceea ce se întâmplă în afara ta. Dacă alegi să fii nefericită pentru că nu ai un copil încă, atunci conceperea unui copil nu este o soluţie potrivită, din cauză că transformi dorinţa în condiţie a fericirii. Dintr-o dată, fericirea ta, starea ta de bine devine condiţionată. De un eveniment extern. Dacă te iubeşti suficient de mult şi poţi găsi în tine resursele stării de plenitudine, atunci da: împărtăşeşte fericirea ta şi unui copil.

Strategiile vieţii sunt ori de a adapta condiţiile externe la scopurile noastre, ori de a schimba modul de receptare a acestor condiţii pentru a se potrivi scopurilor. Cred doar în cea de-a doua. Prima e inautentică. Prima ar putea fi transpusă astfel: „scopul meu e să am un serviciu bun, deci îl caut: doar după aceea voi fi fericită”, „scopul meu e sa nu mor singură, deci trebuie să mă mărit”, „nu mă simt împlinită fără un copil, deci trebuie să îl fac. După ce îl fac, pot începe să fiu fericită”, „scopul meu e să plec în fiecare vacanţă pe o insulă exotică. Odată ajunsă acolo, voi fi fericită”. Nu cred în adaptarea condiţiilor externe la obiectivele proprii. Pentru asta mi-am atras suficient de mult oprobriul public. : -) Sunt considerată o nerealistă (viaţa nu în asta constă), o visătoare, o egoistă, o persoană căreia „îi scapă ceva” (şi anume esenţa existenţei adevărate). Vrei să ştii ceva? Aşa mi se pare şi mie, doar că invers: nu mie, ci ţie îţi scapă ceva şi te legi de lucruri inautentice în loc să cauţi doar în tine valoarea intrinsecă. Tu nu ai trăit ca mine, dar eu am trăit ca tine. Am alergat ani de zile după „fericiri” externe (soţ, prieteni, copii, serviciu, bani etc.) şi niciodată satisfacerea acestora nu „m-a umplut” decât parţial şi temporar. Peste un an – doi – trei – zece, am simţit din nou golul. Concluzia simplă: nu asta era calea. Sau poate că acestea nu sunt durabile pe un fond nefericit. Aşa că acum încerc să „mă fericesc” singură, urmând să iau ca atare tot ceea ce va apărea în viaţa mea. Tot ce ne înconjoară ne spune că singura cale de a ne satisface senzaţia de incompletitudine şi deficienţă ţine de diferite activităţi externe sau substanţe materiale. Eu nu mai rezonez cu această concepţie. Dar până la urmă e o chestiune de opinii, iar fiecare e liber să-şi trăiască viaţa cum vrea, conform principiilor proprii.

Isus spunea „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:21). Ce a vrut Isus să spună cu asta? Să cautăm ceea ce e de căutat nu în afară, ci înăuntru. Iar după ce îl găsim pe Dumnezeu (după ce ajungem la sursă) putem împărtăşi din această sursă şi celorlalţi. Dar izvorul nostru să nu ţâşnească de la ei, apa vieţii să nu o aşteptăm de la aceştia (chiar dacă ne e greu să acceptăm), să nu fim la mila lor, a dragostei lor, a acceptării lor, a comportamentului lor.  Uite, de exemplu, ce ne facem când aflăm că băiatul nostru adolescent se droghează? Nu simţim că întreaga sursă ne-a fost tăiată? Şi de ce? Pentru că apa vieţii el ne-o furniza, şi dintr-o dată, dintr-un motiv sau altul, a încetat să ne-o mai livreze. Şi cum ne-am trezit? Secătuiţi. A nu se considera că promovez nepăsarea faţă de cei din jur şi lipsa suferinţei în situaţii precum cea descrisă. Sigur că e natural să suferi, sigur că te vei simţi sfâşiată, dar nu vei muri. Rădăcina tuturor suferinţelor crunte este ataşamentul sau agăţarea de alte persoane, locuri, obiecte sau comportamente. Ataşamentele ne ţin la distanţă de „Dumnezeu” (aşa cum este propovăduit de Isus). Singurul element profund şi permanent din viaţa noastră este sinele. El continuă să existe indiferent de vicisitudinile vieţii. Doar prin el putem experimenta experienţele optimale.

Simplul proces de autodescoperire e fascinant şi suficient cât a umple o viaţă. Chiar dacă nu ai găsit încă ce cauţi, opreşte-te şi reflectează: oare nu am găsit? oare nu chiar acum, căutând, gust fericirea? Nu ştiu. Nu am găsit încă răspunsul la întrebare. Cu toate astea…am început să mă trezesc din nou zâmbind. Şi încep să realizez că fericirea nu-i pământul urcându-se spre cer, ci este chiar cerul coborându-se pe pământ.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.