Mai 042011
 

Văd anunţul pe site: „ureche muzicală absolută, patinaj, schi, mobilitate corporală deosebită”. Pe cuvântul meu, am simţit imediat cum mă cuprinde deznădejdea. Cum absolută? M-am studiat din cap până-n picioare: eu, una, n-am nimic absolut. Nici măcar relativ n-am. Scot centimetrul. (L-am însemnat deja cu markerul colorat: 90-60-90, acu’ încep măsurătoarea de la urechi spre mobilul corporal, poate iese. Da’ de unde. E îngrozitor. Absolut.)

Mai caut: „am ureche muzicală absolută, cunoştinţe avansate de armonie şi orchestraţie… cer şi ofer seriozitate!” Îmi revin încet: în continuare nu posed nimic absolut, dar seriozitate şi eu cer. Relativ şi ofer. Absolut.

Mai departe: „I.L. Caragiale avea ureche muzicală absolută şi instantaneu îşi dădea seama de ceea ce era fals, neconform cu partitura pe care nici n-o văzuse.” (Caragiale avea, se pare, şi ochi absoluţi.) Mă întorc iar de unde-am plecat. Sunt disperată. Poporul ăsta de-acum e, sigur-sigur, surdo-mut.

Înţeleg, aşadar, că urechea asta grozavă (element de CV beton, adică, bravos, absolut) are legătură cu memoria, cu memoria muzicală, şi că se deosebeşte prin ceva grozav de restul amintirilor cântate (desigur, foarte relativizate).

În fond, prin ce diferă amintirile muzicale de alte amintiri? Cum recunoaştem melodiile pe care le-am mai auzit?

Trebuie să ştiţi, înainte de toate, că mie îmi place teribil de mult un cântec de Crăciun, „The little drummer boy”, scris de Katherine Davis în 1941 şi preluat, în timp, sub forma a sute de versiuni, de vină fiind orchestre celebre şi sofisticate, interpreţi de toate sexele, vârstele şi genurile, până şi sintetizatoarele sunt adânc implicate. Pe ritmuri clasice, de hip-hop sau electro, „Carol of the drum” îşi schimbă, de la o înfăţişare la alta, instrumentaţia, tempoul şi tonul. (Ca să nu mai vorbim despre cum îşi schimbă volumul, mai ales când o ascult eu!… V-am zis că am, pe un CD, vreo 30 de versiuni, una după alta, alese pe sprânceană, şi că îl ascult în ajun, adică vreo săptămână la rând? … Nu v-am zis, buuun. Dacă mi-ar fi scăpat, nu mi-ar fi picat foarte bine.) Se-ntâmplă ceva cu identitatea de bază a melodiei?

Recunoaşterea melodiei implică mai multe calcule neurale complexe care interacţionează cu memoria, afirmă Daniel Levitin, secondat de Oliver Sacks, şi îi cred pe cuvânt. (La ce cărţi de vizită au domnii aceştia şi la ce stil literar, eu cu ei nu mă pun.)

Creierul e nevoit, în deşteptăciunea lui, să ignore trăsăturile variante, pentru a se concentra doar pe cele stabile, extrăgând astfel proprietăţile melodiei, predominanţele. Peste toate acestea, creieraşul muzical al creierului trebuie să fie în stare să izoleze formele melodiei care nu se schimbă de cele care nu sunt decât variaţiuni sau specificităţi interpretative. Dacă n-ar face asta (hai să ne gândim la ce spune Levitin), de câte ori am auzi un cântec la un volum diferit, l-am percepe ca pe unul complet nou.

Ei bine, separarea invarianţelor de predominanţe în creierul nostru nu e deloc simplă, recunoaşterea melodiei punând sistemul neuronal procesant la o spectaculoasă şi uriaşă activitate.

Fiţi atenţi aici ce chestie (extraordinar de utilă atunci vă răţoiţi la laptopul Dumneavoastră, care tocmai ce v-a făcut cam incapabil şi prost: „laptopu’ poateeee!”….): sigur că aveţi puzderie de fişiere audio pe calculator, cele mai multe descărcate ilegal, la un loc cu prostiile de pe ele. Ba n-au nume, ba titlul melodiei e scris greşit, ba Romina a devenit Romila şi nu Power, englezit, ci Puceanu, romanit. Levitin e de părere că nimeni n-ar avea chef şi timp să le verifice pe toate şi să corecteze greşelile. Admit. (N-am niciun dubiu, cel puţin o persoană se tăvăleşte acum, la propriu, de râs.) Se apelează atunci la programe de calculator, care, pare-se, funcţionează excelent în ceea ce priveşte căutarea cântecului după amprenta sa digitală (un cântec este asociat cu o anumită serie de valori digitale, care reprezintă sunetul global al unei anumite interpretări ale aceluiaşi cântec), însă nu poate identifica în baza de date versiuni ale aceluiaşi cântec, pentru că fluxul digital de numere cu care începe mp3-ul nu prezintă nimic care să poată fi transformat în melodie, ritm sau intensitate, încă nedesluşindu-se cum s-ar putea realiza o astfel de transpunere în „realitate”.

Iacătă, creierul nostru poate, dar nimeni n-a inventat încă vreun program de calculator care să reuşească măcar să înceapă s-o facă. (Aşa susţine Levitin; dacă se află printre voi vreun informatician iscusit care stă cu brevetul în buzunar şi-mi doreşte, cu această ocazie, împiedicarea pe scări, fie ele chiar şi muzicale, să ştiţi că posed, în apărare, multe circumstanţe atenuante, absolut relaţionale.)

Diferenţa aceasta de capacitate om-calculator are o legătură semnificativă cu disputa ce există în lumea ştiinţifică, de vreo sută de ani, referitor la răspunsul dat întrebării dacă memoria umană este relaţională sau absolută. Constructiviştii (relaţioniştii) susţin că memoria stochează informaţii despre relaţiile dintre obiecte şi idei, dar nu şi despre detalii, pe care le (re)construieşte, sub formă de reprezentări, tocmai pornind de la aceste relaţii. Ceilalţi, susţinătorii păstrării înregistrării, ţin cu dinţii de ideea că memoria este ca un magnetofon sau ca o cameră video digitală care menţine, cu fidelitate aproape absolută, tonalitatea trăirilor noastre. Ce material disputaţional mai bun decât muzica?, mai ales că, aşa cum au observat gestaltiştii, melodiile sunt definite prin relaţiile dintre tonuri (constructivism, deci), dar alcătuite din tonuri precise (iacătă şi păstrarea înregistrării, însă numai dacă acele tonuri sunt codificate în memorie.) Fireşte, date există pentru susţinerea oricăreia dintre perspective (să le zic dovezi?). Însă cercetătorilor nu le pică prea bine ca în lumea lor să existe prea multă vreme divergenţă atitudinală (vezi mersul teză-antiteză-sinteză şi iar de la capăt, oh, zei!), aşa că ori se răstoarnă una, ori cealaltă, ori venim cu altă abordare, unificatoare (ca un fel de grămadă organizată, ştiţi rugby? Eu nu.). Şi dacă nu punem în loc nimic? E OK sau intrăm în conflict?

Păstrarea înregistrării sau constructivismul? Nici una dintre ele, zice Levitin. Eu nu mă opun, hai să vă zic de ce. (Nu mă întrebaţi cât mi-a luat ca să pricep.) Musai s-o luăm pe departe (şi n-avem cum ajunge, astăzi, la final).

Categorizarea este funcţie fundamentală.

Pentru că judecăm în termeni de trăsături definitorii, deşi orice obiect este unic, introducem obiecte diferite în aceeaşi categorie (sau clasă).

Există categorii pentru o grămadă de lucruri, cu viaţă sau fără.

Mai ales vizitatorii interconexiunilor punct ro n-au niciun fel de probleme în a introduce “pupăza” în categoria adecvată, asta mi-e clar. Să vă văd însă unde aţi introduce jocul, de felul lui un pic mai sprinţar. (Îi datorăm lui Ludwig Wittgenstein noua viziune privind formarea categoriilor). Există o definiţie, sau un set de definiţii, care să fie valabilă pentru toate jocurile cărora le spunem la fel, subliniez, jocuri?

Jocul este o activitate ce se desfăşoară în timpul liber. Jocul de tenis profesionist nu cumva e „serviciu”?

Jocul se întâlneşte la copii. Jocul de bridge de vinerea seara nu cumva are o intensă notă de adulţime? (…  ştiu, iarăşi daţi cu dexul de pământ, să se facă fărâme, da’ cum să spun “maturitate” când eu, care nu sunt în stare nici măcar de şeptic, mă împotrivesc, de când mă ştiu, cărţilor de joc şi noroc?)

Jocul se joacă pentru distracţie sau relaxare. Aţi spune totuşi asta despre jocul de dublu, din finala Campionatului Mondial?

Jocul se joacă de cel puţin două persoane. Aveţi lângă Dumneavoastră, cumva, spiritul unui jucător ancestral atunci când vă daţi, singurei, celebrele pasienţe? (Aici bărbaţii s-ar putea simţi iritaţi.)

(Acu’ realizez – interesant, actual: cum îl definim, definitoriu, pe „site”?)

Wittgenstein a răsturnat sistemul de construcţie al apartenenţei la o categorie, demonstrând că determinarea nu trebuie să fie legată de o definiţie (sau de mai multe), ci de asemănarea familială.

Îi spunem jocului joc dacă seamănă cu ceea ce, anterior, am numit tot aşa.

Îi spunem site-ului site dacă seamănă cu ceea ce anterior, am numit tot aşa.

Îi spunem muzicii muzică dacă seamănă cu ceea ce, anterior, am numit tot aşa. (Repet, cumva?)

Categoric însă că anumiţi stimuli legaţi de muzică sau joc (sau orice altceva) au o poziţie favorizată în sistemul nostru perceptiv, astfel că ei devin prototipurile unei categorii. De fapt, categoriile se formează în jurul acestor prototipuri, pe care le alegem pentru că fiziologia noastră le conferă o poziţie perceptivă privilegiată. Nu alegem o anumită nuanţă de roşu drept prototipul roşu pentru că am fost învăţaţi că e cea mai bună, ci pentru că fiziologia noastră perceptivă o preferă. La fel stau lucrurile şi cu muzica.

Voi continua (mâine, sper) să vă arăt că sunteţi cam într-o ureche. Câteodată existenţială, în general muzicală.

În sfârşit, veţi primi absolutul.

Vă doresc o zi bună, ceea ce-mi doresc şi mie, mă-ntorc, cum mă simt cel mai bine, în relativul cel brut.

P.S. Sir Frederick Ouseley, fost profesor de muzică la Oxford, era capabil să susţină, încă de la cinci ani: “Tata îşi suflă nasul în nota sol.” Vă rog, nu vă pierdeţi speranţa în dotări şi capacităţi personale, doar pentru că acum, receptivi fiind, tocmai încercaţi să surprindeţi, într-o notă măcar relativă, sunetele din jur: strigătul şefului Dumneavoastră e liber de orice gamă muzicală, cât de primitivă. Absolut.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.