Feb 222011
 

“Viaţa-i simplă şi mişto.” – Tudor Chirilă

Când eram mai tânără, nu ştiu ce mi-a venit să sun într-o zi la un număr ce apărea într-un anunţ de la rubrica de matrimoniale din ziar. Sun: „Alo, bună ziua, Mihai?”.  Se aude: „Da”. Eu spun: „Am sunat în urma anunţului dumneavoastră de la matrimoniale pentru o posibilă căsătorie. Mi-aţi putea oferi mai multe detalii, ca de exemplu în ce domeniu profesaţi?”. Mihai spuse: „Sunt muncitor în construcţii.” Eu, pe vremea aceea elevă de liceu cu pretenţii de viitoare studentă strălucită şi cu visuri mai măreţe decât propriile capacităţi de a le realiza, am remarcat dezamăgită: „A, în cazul acesta nu mă interesează. Aş fi dorit o eventuală căsătorie cu o persoană cu studii superioare.” La care Mihai „mi-a dat-o peste bot” într-o manieră nu tocmai delicată, dar oarecum justificată: „Da’ ce, domniţă, muncitorii nu au p..ă?” Just like that. Aşa-i de simplă viaţa. De ce ne-om complica-o noi?

De ceva vreme nu mai suport lucrurile complicate. Nu zic că-i nici bine. Nu zic că-i nici rău. Depinde de la om la om. Poate pentru unii o fi dovadă de prea mare simplitate şi de lipsă de profunzime. Ei bine, pentru mine nu-i. Pentru mine este excelent aşa cum e: şi anume simplu. Majoritatea lucrurilor care nu mă ajută să cresc sunt respinse de mine cu vehemenţă. Poate pare surprinzător, dar până foarte de curând mi s-a părut normal ca viaţa să fie dificilă, să te lupţi, să te zbaţi, chinul era ceva zilnic, aşteptat, adecvat şi adiacent oricărei acţiuni. Pentru cine a jucat „Diablo” pe calculator, viaţa pentru mine cam aşa era, ca în acel joc. Aveai de îndeplinit un task pentru a cărui realizare trebuia să treci prin focurile iadului, nu alta. Te întâlneai cu tot felul de animale, monştri, morţi vii, demoni, orci şi alţii asemenea. Una-două, nu apucai să faci un pas că se înscena numaidecât o bătălie. Erai atacat pe oriunde puneai piciorul, pe măsură ce avansai la alt nivel, căpătai şi mai multă experienţă, aveai de ales unde doreşti să îţi atribui punctele de experienţă (mă întreb de ce eu alegeam întotdeauna să le distribui la capitolul „putere”), iar deîndată ce îndeplineai un obiectiv mai dificil primeai ceva în schimb. Nici urmă de plăcerea de a face ceva, de a trece prin nivelurile respective cu drag şi voioşie, din dorinţa de a trece, de a le parcurge şi pur şi simplu de a fi. Doar obiective. Scopuri. Atingerea ţelului. Şi implicit răsplata. Război între rai (raiul fiind „eu”, adică personajul principal al jocului, a.k.a. al vieţii) şi iad (obstacolele care îmi ieşeau în cale plus răufăcătorii care nu doresc decât să îmi întrerupă şi/sau să îmi perturbe firul lin al vieţii).

Nu condamn societatea în care am crescut şi mai ales persoanele care mi-au fost aproape în procesul de creştere. Nici nu ar fi putut fi altfel. Au trăit în plin comunism.  Bunicii au luptat în război. Câtorva dintre ei, partidul le-a luat toată agoniseala prin mărita colectivizare. Cum ar fi putut fi aceştia? Ce altceva ar fi putut să mă înveţe decât ceea ce m-au învăţat? Este greu să priveşti viaţa şi în alţi termeni cu excepţia celor de „scop îndeplinit vs. răsplată” atunci când existenţa pentru tine chiar este o luptă, când nu ai timp să visezi, când nu ai nici măcar nevoile primare satisfăcute.  Viaţa s-ar putea rezuma la un lung şir de procese urmate de recompense. „Proces: Învăţare. Recompensă: Note bune.”, „Proces:  Prietenii, iubiri, amiciţii. Recompensă: Căsătorie.”, „Proces/acţiune: Căsătorie. Recompensă: Copii.”, „Proces/acţiune: Creştere bună a copiilor. Recompensă: Pahar de apă la bătrâneţe.” (nu cred dacă îmi zice cineva că nu i s-a pus placa cu paharul de apă la bătrâneţe). „Proces/acţiune: Muncă, serviciu. Recompensă: Salariu.”

Dar unde e persoana în toată această înşiruire? Unde sunt nevoile ei? Unde e bucuria de a trăi? Unde e starea de exuberanţă care însoţeşte procesul, chiar şi un proces fără răsplată? Unde e complexitatea  trăirilor omului? Este luată în calcul paleta largă de emoţii şi trăiri care însoţesc aceste procese? Unde sunt răsturnările de situaţie? Unde-i relaxarea care se asociază cu procesele? Unde-s odihna şi leneveala şi contemplarea? (astea sunt preferatele mele: of! om leneş ce sunt! şi din acest motiv nu concep o viaţă în care să nu fie luate în considerare ca procese distincte şi foarte valoroase : – ).

Şi ca să sumarizez: unde e conştientizarea?…dacă întreaga viaţă este doar o goană în urmărirea unui scop? De ce ne pierdem starea de contact cu noi înşine? Îmi amintesc de multitudinea momentelor de conştientizare pe care le trăiam în adolescenţă (nu ştiu de ce, dar în copilărie nu am fost atât de apropiată de mine însămi cum am fost în adolescenţă). Mergeam la ţară la bunici pe valea Oltului unde aveam un loc de scăldat în râul Lotru numit „La Iconiţă”. Era vară, vacanţă, cald, iar pentru mine nu mai conta nimic cu excepţia frumuseţii clipei. Simt şi acum aceleaşi senzaţii pe care le aveam când puneam piciorul pe pietrele fierbinţi de pe „aşa numita plajă” şi deşi mă frigeau, nu ridicam talpa, ci savuram momentul şi râdeam bucurându-mă de unicitatea episodului. Apoi mă afundam în apa rece ca gheaţa (la munte, apa râului e foarte rece chiar şi în miezul verii) şi nu mai exista nimic altceva. Eram doar eu şi râul, deşi eram înconjurată de o grămadă de tineri veniţi la scăldat. Acum nu mai sunt capabilă să procedez la fel decât cu mari eforturi. Atunci aveam o clară senzaţie de EU. Eram atentă la mine şi la trăirile mele. În prezent nu mai sunt aptă de a pune piciorul pe nisipul fierbinte sau pe pietrele calde de pe plajă fără să mă plâng de faptul că mă ard. Probabil şi în adolescenţă mă ardeau, dar mă bucuram de acest lucru şi prelungeam momentul. Acum nu mai sunt aptă să mă arunc în apa râului de teama vreunui infarct : -). 

Tot la ţară la bunici, stăteam minute în şir pe o piatră pe marginea râului şi îl priveam doar cum curge. Atât. Şi pot depune mărturie că nu îmi zburau gândurile în altă parte. Eram doar acolo şi nicăieri altundeva. Acţiune fără scop. Fără recompensă în viitor. Doar curgere. Doar plăcerea de a fi. Doar contemplare.

Nu ştiu când am uitat să fac asta. Nu ştiu când am uitat să râd (şi cine mă cunoaşte, poate spune că nu râd nici acum tocmai rar). Aveam frumosul obicei de a adormi cu zâmbetul pe buze şi de a mă trezi râzând. Totul mi se părea amuzant, visam lucruri amuzante, râdeam în somn deseori. Iar ai mei îmi spuneau: „Maturizează-te şi tu odata. Nu te mai hlizi atâta.” Ei, iată că măcar la suprafaţă m-am maturizat (spun la suprafaţă pentru că în adânc tot o adolescentă exuberantă sunt), dar tot „hlizită” am rămas.  Ha!

Şi mai am o problemă: din acest punct de vedere nu vreau să cresc. Ştiu că nu sunt încă matură, dar dacă maturitatea înseamnă a nu mai adormi râzând, a nu te mai juca, a nu mai alerga, a nu mai râde până la lacrimi, atunci…cu părere de rău, dar nu vreau să mă maturizez.

Nu mai am expansivitatea celei care am fost, mai am doar reminiscenţe pe care mă lupt (ia uite, că mă lupt şi eu pentru ceva) să le dezvolt şi să le fac să înflorească. În continuare cred că viaţa e simplă şi spun „nu” lucrurilor complexe, exprimate greoi, struţo-cămilelor şi mamuţilor, lipsei emoţiilor din orice scriere (tocmai de-aia nu sunt o persoana erudită: pentru că nu sunt construită să citesc lucruri care nu trezesc în mine emoţii, nu pot citi fraze fade, statice, neflexibile), spun „nu” lipsei umorului şi lipsei auto-ironiei.  Aşa cum se zice: „Râsul este un exerciţiu bun, e ca şi cum ai alerga pe dinăuntru.”

Încerc să revin la optimismul din adolescenţă, să reînvăţ a privi cu deschidere orice întâlnesc în cale, să gândesc mai puţin şi „să trăiesc” mai mult, să despic firul în patru mai rar şi „să respir” mai des, să mă ascult mereu şi să execut ce vor alţii doar când e absolut necesar, să ating şi să simt, să mă privesc şi să îmi ascut simţurile, să râd din nou în somn şi să mă trezesc zâmbind. Suficient că nu pot fi vaccinată împotriva neprevăzutului. Vreau ca neprevăzutul să fie primit cu umor şi receptivitate.

Şi că veni vorba de optimişti şi pesimişti.

„Pesimistul: – Femeile din barul ăsta sunt nişte stricate.
Optimistul: – Aşa sper şi eu… „

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.