Rapsodie

 Posted by on 2 iunie 2012  Experiente, Psihologia copilului
Iun 022012
 

(această scriere veche, de prin toamna lui 2010, îi este dedicată Irinei Şubredu, cea care, din vreme în vreme, îmi aminteşte că exist)

Atunci când vor fi întrebați care îmi este prețul, cei care m-au văzut cocoțată pe raft vor răspunde rapid și fără greșeală: înghețată de vanilie și orice episod/minut/secundă din “M.A.S.H.” în care apare Hawkeye Pierce. (Să ne înțelegem: preț de cumpărare!, și la mine, din gașcă fiind, funcționează același principiu universal de sporire sigură a averii: să cumperi o femeie cu cât face și s-o vinzi cu cât pretinde că face).

Alan Alda, carevasăzică.

Actor de teatru și film, scenarist, regizor, amfitrion al documentarului-serial “Scientific American Frontiers”, premii Emmy, Golden Globe, People’s Choice, “M.A.S.H.”, “The West Wing”, “Same time, next year”.

Are mai puțină importantă acum faptul că, fizic, Alan Alda seamănă suficient de intens cu cei doi bărbați care mi-au marcat copilăria: primul băiat de care m-am îndrăgostit și primul bărbat de care am fugit (de fapt, are exact atâta importanţă câtă pot și vreau să-i ofer și exact atâta valoare câtă am dreptul, în afara contextului istoriei de viață, să-i atribui). Poate fi însă relevant că îl vedeam întotdeauna pe Alan în spatele lui Hawkeye (ceea ce ar putea însemna, pentru unii, că nu și-a făcut bine treaba, iar pentru alții, că și-a depășit condiția) și că, în clickuri de viitorimi trecătoare, citeam deja din cărțile de memorii pe care avea să le scrie. (Nu pentru că m-ar duce mintea prea mult sau prea sus, ci pentru că, în forma ei neancestrală, desfășurarea existențelor noastre este enervant de previzibilă.)

“Să nu-ți împăiezi niciodată cainele” e titlul uneia dintre cărți (“şi alte lucruri pe care le-am învățat în viaţă”).

Într-o zi, Rapsodie (căci despre acest cocker mare și negru facem vorbire), a mierlit-o, bietul, din mult prea multe resturi de mâncare chinezească. Pierdere grea pentru copilul de-atunci, muncite scheme de acțiune ale tatălui pentru interiorizarea cât mai ușoară a întâmplării de moarte de către copil, efort susținut și conjugat de a păstra, într-o memorie de împietrită durată ceea ce, foarte evident, era deja răpus. “Să-l împăiem.”, a zis tatăl. “Să-l împăiem.”, a zis și copilul. “Duceţi-vă naibii cu foarfecele astea de-aici!”, ar fi zis Rapsodie, de-ar fi putut. “Ce expresie avea de obicei?”, a întrebat, plin de profesionalism, profesionistul. “La dracu’!”, cred c-a spus copilul (desigur, Alan nu și-a fi permis o astfel de neonorantă exprimare), “Cum ce expresie? Care expresie? Nu sunt toți câinii la fel?!” (L-am fi contrazis, de l-am fi auzit, și i-am fi răspuns că nu, Alane, unii câini se expresionează în javre.) Copilul nu greșea. Ce expresie am eu? Ce expresie ai tu? Ce tuşă emoțională are un câine? Da’ Lio Liolescu, fortificata mea broască țestoasă? Să fim serioși: în viață, mai merge să azvârli cu metafore, nuanțe și plasticități, după moarte însă, maniera nu rămâne altfel decât generică și reducționistă: “a fost om, a fost porc, a fost floare”. Eventual, pentru cei mai înzestrați dintre noi, precum kawkeye-ul Alan, într-un efort mai degrabă destoinic decât necesar, concretizarea silnică poate deveni: “… Mda. Drăguţ. A fost un câine drăguț.”

Așa că expresia răposatului lătrător a fost împietrită de taxidermist alături de plusul de valoare adăugată ce face onoare oricărui meșteșugar, iar Rapsodie, după vreo șase săptămâni de lucru dermoplastic, a ajuns o foarte țeapănă și jupuită piele, cu o expresie improprie care-i desfigura, vitriolic,  întreaga amintire și care, secundă după secundă, solicita atenția și încordarea reconstructivă a viului privitor de mult câine iubitor. (Aș face precizarea că în tot acest timp, copilul nu-l uitase, dar nici nu se mai gândise zilnic la el.)

Să te lupți, rămas în viață fiind, cu o parodie de rapsodie, asta da provocare, să constați că dispariția cuiva e mai puțin dramatică decât recuperarea veridicei pierderi, ăsta da adevăr, să realizezi – forțat de propria alegere – că lucrurile nu mai pot fi niciodată aşa cum au fost şi că, până la urmă, nici nu se cuvine să fie, asta da victorie, să recunoști că orice strădanie voluntară de a păstra ceva ce nu mai este face ca totul să se descompună și mai mult, asta da înfrângere. Este, zice Alan, “ceea ce se întâmplă în viață când rămâi atașat de orice clipă de viață mai mult decât dorește acea clipă. Memoria poate fi un fel de taxidermie mintală, care se agăță de prezent după ce acesta a devenit trecut.”

Aşa că fiţi practici şi luaţi-vă broaşte. Într-un fel, sunt deja împăiate. Şi, cel puţin teoretic, au ambiţia de a vă dovedi.


[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.