Rescrisoreli

 Posted by on 6 februarie 2012  Experiente, Psihologia cuplului
Feb 062012
 

Una dintre cele câteva persoane care mă citesc mi-a trimis un mail (în timpuri albe de sesiune e vremea comunicarilor virtuale, nimeni nu iese din casă, nimeni nu se întâlnește cu nimeni), în care-mi spune așa:  “… Soro… am nevoie mare să recitesc un articol de-al tău, știi tu care, ăla fain, ăla vechi.” (… Mă rog, penele mele se cam umflaseră nițeluș, da’ s-au pleoștit imediat, auzi tu ce solicitare onorantă, apărută în urma unei vii necesități a unei fiinţe simțitoare… da’ totuși, chiar așa, “vechi?”? Şi fain numa’ unul?) … OK, zic, bănuind despre care e vorba, caută-l și tu că eu acu’ n-am timp, învăț despre hipoxia hipobară (sau hipobara hipoxită?), îi zice “Despre colectivul suicid cristalin”. “… Nu ăla, soro, ăla cu scrisoarea, unde e, că nu-l găsesc, zici că ai tu vreun tun?”

Nici n-aveai cum.

Povestiri scrisorite

(fragment dintr-o carte naivă de psihologie narată)

“Dragul meu,

Povestea pe care o voi istorisi nepoţilor mei (nu mă-ndoiesc că  până atunci o să mi-o amintesc şi mie, de mult prea multe ori) sună cam aşa (talentul şi exerciţiul meu literar ar ajuta, dar mă abţin să le folosesc, pentru a păstra drepturile cuvenite în familie):

A fost odată o fată, o simplă fată, care l-a iubit în tăcere, mult prea multă vreme, pe băiatul care o iubea la rându-i. Teama şi temerile ei nu i-au putut mişca nici mâinile, nici buzele, nici măcar gândurile, iar de atunci, de când l-a pierdut, l-a căutat în toate aşteptările ei. A crescut mare, mult prea repede a crescut mare, n-a iubit pe nimeni aşa cum l-a iubit pe el, dar s-a lăsat iubită şi a dăruit toată afecţiunea de care a fost în stare. Însă n-a putut uita niciodată cât de mult a visat ca prima atingere să fie a lui, atunci când, copilă fiind, a simţit în ea primii fiori ai simţurilor.

Şi-au trăit vieţile separat, el a ajuns ceea ce ea se aştepta şi îi dorea de atunci să devină, a avut ceea ce i-a dorit să aibă şi a făcut ceea ce ea ştia că o să facă.

Pentru că ea nu a uitat niciodată, l-a chemat într-o zi într-o lume în care amintirile i-au copleşit pe amândoi, mai mult decât se aşteptau şi erau în stare să înţeleagă. El ştia că are nevoie de ea, de multă vreme, însa lumii în care era prins avea nevoie să-i arate certitudini, realizări şi glorie, el însuşi fiind un rege. Şi ea ştia câtă nevoie avea de ea, dar l-a lăsat să aleagă între toate timpurile care i se ofereau deodată. (Ea cunoştea deja, desigur, că regii au obligaţiile, regulile şi aşteptările lor, din toate poveştile pe care le citise.) S-au întâlnit, ea ar fi vrut să-l ţină în braţe şi să nu-i mai dea drumul niciodată, dar el, fără vina lui, ci a unei mari nefericiri neasumate, n-a reuşit să o privească decât prin ochii striviţi ai unui rege prea mult exilat, neliniştit de batăliile ce urmau să înceapă în zori. Nu i-a fost uşor, însă după ce a privit-o îndelung şi a coborât privirea lângă el, regele i-a spus fetei noastre, într-un final absolut, ceea ce ea n-ar fi vrut să audă niciodată, că nici ochii, nici părul, nici mintea şi nici dragostea ei straină nu au puterea să schimbe ceva în ţinutul în care el stăpâneşte însoţit şi, pentru că se irosise oricum prea mult timp pentru trecutul atât de prezent,  i-a arătat, cu multă blândeţe, drumul spre mult înainte.

Iar când vine seara şi fata noastră se duce la culcare, amintindu-şi de poveştile pe care le-au depănat împreună, are un singur surâs, pe care-l rosteşte tare, ca pe-un cuvânt încă neîmblânzit: că a putut să rămână, tocmai pentru că n-a devenit, «singura care nu l-a dezamăgit»”.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.