Feb 082011
 

“Solo concerts are about the most revealing psychological self-analysis imaginable”, spunea.

Muzică.

Flux.

Csikszentmihaly.

Concertul de la Köln.

Keith Jarrett.

1975.

Cel mai bine vândut album de jazz din toate timpurile.

Cea mai grozavă improvizaţie.

Cel mai negru tablou: nu dormise două nopţi, ajunsese cu întârziere, era flămând (a apucat totuşi să mănânce ceva înainte), pianul pe care îl comandase – un Bösendorfer 290 Grand Imperial – nu sosise şi nici n-avea să mai vină, cel din sală era mult sub nevoi şi necesita ore întregi de acordaj (desigur, un Bösendorfer Baby), aşa că nu mai vrea să urce pe scenă – The Köln Opera House -, se răzgândeşte în ultimul moment, tehnicienii se hotărăsc într-o doară să înregistreze totuşi ceva, măcar de amorul artei, arhivei şi pentru uzul familiilor, iar Keith începe. Cu ce? Simplu şi spectaculos de banal: cu acordurile din fundalul anunţului sonor al Operei, ce invita publicul să-şi ocupe locurile, să-şi oprească telefoanele mobile (cu ultima parte exagerez, desigur) şi să nu folosească aparate de înregistrare. (Aşa se explică râsetele înfundate ale spectatorilor ce se aud pe partea de început. Râsul dinaintea tăcerii.)

Din clapele de mijloc ale unui pian potrivnic, singurele care-i sunau rezonabil, a ridicat o capodoperă.

O improvizaţie de timp prezent, irepetabilă, urcată înspre cerul viitor.

Pentru că n-a fost dragoste.

Unde dragoste nu e, se poate strecura tot restul.

„Probably he played it the way he did because it was not a good piano. Because he could not fall in love with it he found another way to get the most out of it.” (Manfred Eicher, umil producător)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.