Mar 162011
 

„Ateii îl neagă pe Dumnezeu prin vorbe, iar credincioşii prin fapte.” (Gilbert Cesbron)

Dacă religiile nu ar fi atât de stricte, dacă nu ar ridica şi trata problemele într-un mod radical, dacă ar fi mai tolerante cu cei care nu cred în absolut toate teoriile şi preceptele lor, cred că m-aş putea considera o persoană religioasă. Cu unele excepţii, notabile (ce-i drept), învăţăturile propovăduite de creştinism sunt din punctul meu de vedere izbitor de asemănătoare cu principiile folosite şi în psihoterapie. În ultimii ani am intrat în contact cu morala creştină, dar niciodată nu am reuşit să îi sesizez diferenţele comparând-o cu psihoterapia. Am avut urechile ciulite doar pentru a identifica asemănările (să fie pentru că nu vreau să renunţ la niciuna?). Este posibil, într-adevăr, să mă înşel, dar asemănările, repet: sunt frapante.

Greşeala religiei este că are totdeauna tendinţa să se pună în locul lui Dumnezeu, să-i oblige pe oameni să treacă prin ea pentru a-l găsi pe Dumnezeu. Pentru mulţi, Dumnezeu se află în cult sau în ceremoniile religioase, nicăieri în altă parte. Religia înseamnă deci obligaţiile şi tradiţiile religioase cu ajutorul cărora îţi închipui că ai acces la Dumnezeu sau că îl mulţumeşti pe Dumnezeu. Aceasta este concepţia de care Isus s-a despărţit. După Isus, viziunea cred că ar trebui să fie mult diferită. Dar oamenii parcă nu o văd. Sigur, trecutul a dispărut şi tot ce mai putem face este să îl interpretăm. Dar oare o facem? Sensul textului nu este doar cel pe care autorii au vrut să i-l dea, ci şi cel pe care i-l dau cititorii din fiecare generaţie. Nu există sensul textului, ci sensul pe care i-l dau eu.

Vorbind de asemănări, aş putea enumera câteva din cele care îmi vin acum în minte. De pildă, părintele Filoteu Faros, preot grec cu studii de psihologie pastorală în SUA, teologie în Atena, drept în Tesalonic şi ştiinţe politice la Universitatea din Panteion, condamnă modul în care creştinul îşi ţine în frâu orice pasiune, considerând-o păcătoasă. Creştinul nu poate fi rece şi apatic, el pune suflet în tot ceea ce face pentru că ţelul vieţii duhovniceşti nu este nimicirea pasiunii care este constitutivă iubirii, ci transfigurarea ei şi folosirea ei în scopul devenirii fiinţei. Să fie oare o altă modalitate de exprimare pentru sublimare? Personal, aşa o percep. Sublimarea (sau aşa cum o denumeşte pr. Filoteu Faros: transfigurarea) transformă realitatea veche şi nocivă organismului într-o realitate nouă, benefică, înălţătoare, superioară, alchimizată. El, şi nu numai el, condamnă reprimarea sau suprimarea şi nu promovează nimicirea simţirilor în scopul unei apariţii purificate doar la suprafaţă. Forma fără fond e lipsită de valoare. Recunosc că nu am reuşit să înţeleg de ce mănăstirile noastre sunt pline de oameni frustraţi şi care „şi-au pus lacăt inimii” (sigur, nu toate). Am citit cărţi notabile în domeniu şi din absolut niciuna nu am tras concluzia că abţinerea este soluţia. Ori de câte ori aş citi o frază, înţelesul pe care i-l găsesc este în strânsă corelaţie cu principiile după care se călăuzeşte parţial şi psihoterapia. Dar cu siguranţă este o chestiune doar de percepţie.

În „Dialoguri în psihoterapia ortodoxă” Filoteu Faros sfătuieşte preoţii să înţeleagă nu doar motivaţiile ascunse ale aproapelui, ci şi pe ale lor, să realizeze diferenţa dintre realitatea obiectivă (cum ar fi de exemplu faptul că un om şi-a pierdut serviciul) şi realitatea subiectivă (cum ar fi de exemplu sentimentele de disperare ale omului care şi-a pierdut serviciul). Preotul nu are voie să îl judece pe acel om şi mai ales să nu îi atace realitatea subiectivă. Întotdeauna, experienţa subiectivă este cea care apasă mai mult, iar subiectivitatea preotului nu este mai obiectivă decât subiectivitatea enoriaşului. Aşadar, trebuie să se ţină cont de aceste aspecte în cadrul spovedaniei. Judecata şi osândirea nu sunt condamnate numai de Hristos, ci şi de către psihologia contemporană, care arată în mod practic lipsa de fundament şi consecinţele lor negative. Chiar dacă pentru cineva un kilometru de mers este o distanţă mică, să-i spună unei bătrâne care o parcurge cu greu că nu trebuie să se simtă obosită este cel puţin lipsit de sens. Când un preot sau un psihoterapeut îi spune unui om tulburat de ceva că ar trebui să fie calm, va reuşi, poate, numai să îl împiedice pe acela să-şi exprime problemele (nicidecum să scape de ele). Sau când preotul îi spune unui om care a omorât un alt om: „Căieşte-te”, nu va produce schimbarea în celălalt prin aceste cuvinte. Asta îmi aminteşte de o scenă la care am asistat recent: Două prietene stăteau de vorbă. Una plângea de mama focului din cauza suferinţei amoroase, iar cealaltă îi tot repeta să nu se mai vaite că sunt alţii şi cu probleme mai mari. Oare suferinţa prietenei îndrăgostite a încetat? Cu siguranţă nu.

Termometrul poate indica 28 de grade C, dar camera poate să fie călduroasă pentru unii şi răcoroasă pentru alţii. O replică despre temperatură poate fi aprobată sau respinsă, dar discuţia despre faptul că în cameră e cald sau rece este pe deplin inutilă. Şi nocivă. Tot legat de discuţiile subiective fără sens, la o întrunire socială o doamnă a făcut afirmaţia că grecii dintr-o anumită zonă sunt grosolani şi needucaţi. Cei prezenţi s-au adunat în două grupuri, unii erau de acord cu afirmaţia, alţii nu. A urmat o discuţie foarte aprinsă în care s-au dezbătut calităţile şi defectele acestora. Este evident că declaraţia femeii a fost abordată superficial şi s-a discutat la fel de superficial, asta pentru că nimeni nu pare să fi remarcat că bărbatul acelei femei, cu care ea trăise 15 ani şi de care se despărţise recent, era tocmai din acea regiune. Deci, discuţie subiectivă, despre păreri, despre opinii, concepţii, viziuni. Id est: inutilă şi fără rezultat. Pierdere de vreme.

Referitor la subiectivism, regulile pe care le pun părinţii fiului adolescent pot părea juste în ochii lor, dar considerate apăsătoare şi chinuitoare pentru acesta. Scopul preotului sau psihoterapeutului nu trebuie să fie judecarea dreptăţii sau nedreptăţii acestor stări diferite, ci să înţeleagă în primul rând cauzele care le provoacă. Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează că biserica e spital, nu tribunal. Chiar şi măsurile disciplinare şi însăşi anatemizarea sunt măsuri mântuitoare şi pastorale, nu juridice. Priveşte la întunericul din inima ta (asta îmi seamănă cu descoperirea Umbrei) şi la neputinţele mădularelor tale, spun Părinţii, şi fugi de orice judecare a aproapelui tău! Judecata fără dragoste îl face pe cel judecat să fie atacat (asta îmi seamănă cu empatia din cadrul şedinţelor de psihoterapie; empatie = dragoste în acest context). Pledoarie pentru revelarea Umbrei face şi Arhim. Simeon Kraiopoulos prin susţinerile lui pentru efortul neîncetat de a scoate la suprafaţă şi a curăţa acele ape tulburi şi întunericul adâncurilor omului, unde sunt depozitate de obicei lucrurile urâte, refulările, frustrările, poftele, resentimentele. Lumea asta reprezintă un procent însemnat din lumea interioară. Calea ieşirii din această situaţie este scoaterea ei la suprafaţă din abisul nostru.

Percepţia „totul sau nimic” persistă constant în viaţa noastră cotidiană. Avem dispoziţia şi chiar obişnuinţa să împărţim oamenii în două mari categorii: buni şi răi, drepţi şi păcătoşi. Faros consideră această reprezentare ca fiind dintr-o perspectivă morală total neortodoxă şi puritană. Există atâta bine în cel mai rău dintre noi şi atâta rău în cel mai bun dintre noi, încât e greşit să judecăm pe oricine altcineva. Principiul „totul sau nimic” eşuează neîndoielnic. Cei mai mulţi dintre noi ne ocupăm de prejudecăţile altora, dar rareori avem cunoştinţă de ale noastre, deoarece în mod obişnuit le considerăm păreri normale. Fiecare vede lumea din jur din unghi propriu, unghi care pare şi singurul real, firesc şi logic (aşa cum eu asemăn creştinismul cu psihoterapia, lucru cu care poate nu multă lume ar fi de acord). Dar asta e realitatea mea.

Adesea clericii încearcă să îi convingă pe oameni să le urmeze sfatul, pentru că aşa cere tradiţia creştină, dar nu încearcă să lămurească această convingere autosuficientă. Omul care e forţat să îşi schimbe părerea împotriva voinţei lui (doar ca să îşi asigure un loc bun în rai) continuă de fapt să aibă aceeaşi părere.

Filoteu Faros condamnă sfaturile, chiar şi încurajatoare pe care preoţii le oferă credincioşilor. Singurul lucru pe care preoţii par să îl aibă de zis unui om îndurerat este: „Nu plânge!” Ne întristează durerea aproapelui şi vrem să ieşim de sub vinovăţia pe care ne-o provoacă şi de aceea îi cerem să oprească manifestările exterioare ale durerii lui. Este o duritate bestială, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, să spui unui om care şi-a pierdut persoana iubită să nu plângă, pentru că nevoia de a plânge a omului în lipsa celui iubit este o nevoie a firii. Nu plânge nu doar că nu are valoare, dar se şi opune poruncii evanghelice care ne spune: bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. (Romani 12:15)

Iată ce spune Arhim. Simeon Kraiopoulos: nu orice rău fizic este consecinţă a păcatului. După cum nici atunci când se naşte un copil cu o malformaţie nu este totdeauna din vina părinţilor care au păcătuit. Nu există cauză şi efect. Pur şi simplu aşa s-a născut copilul. Uneori vinovaţi sunt părinţii (am putea face asociere cu psihologia prenatală). Aici trebuie mare atenţie. Există chiar şi monahi care spun: „Copilul vostru este aşa pentru că voi aţi păcătuit.” Poate fi aşa, dar nu poate fi absolut sigur. Omul este asemenea copacului care are şi crengi sănătoase, dar şi crengi bolnave. Copacul este aşa cum este. Iar omul este aşa cum este. Lucrurile pur şi simplu se întâmplă. Îmi sună cunoscut. Nu doar în cărţile religioase am auzit asta, ci şi în scrieri psihologice sau terapeutice. Bolile trupului sunt îngăduite şi ca pedagogie pentru om iar omul poate găsi singur soluţii. Ortodoxia învaţă că orice boală este un motiv de autocontrolare, de pătrundere în sine.

Kraiopoulos sfătuieşte preoţii să caute în spatele comportamentului oamenilor şi să citească dincolo de aparenţe. De exemplu: un copil în anii copilăriei, din anumite motive, simte că nu este la ceilalţi copii. Nu reuşeşte să facă lucrurile ca ceilalţi, fapt pentru care se instalează în el un sentiment de inferioritate în relaţie cu ceilalţi copii. Nu conştientizează această tare, dar o trăieşte şi îl costă, prin trăirile chinuitoare pe care le are. Ce se întâmplă de fapt? Pe de o parte nu poate suporta trăirile şi fără voia lui, le înăbuşă adânc. Pe de altă parte începe să acţioneze astfel încât să o poată scoate la capăt datorită sentimentelor de inferioritate. Adică, ori recurge la viclenii, ori stă temător într-un colţ, ori atunci când îl necăjesc copiii nu spune nimic, le înghite pe toate şi pare un copil foarte cuminte, deşi nu este aşa. El nu se manifestă aşa pentru că e cuminte, ci pentru că nu se poate descurca şi, în acest fel, îşi găseşte echilibrul, poate sta pe picioarele lui. Acesta este comportament de copil complexat. Un copil obişnuit se bate cu ei, se înfurie, plânge. Acesta nu. Însă trăieşte înlăuntrul lui o adevărată dramă. Un copil care are trăiri chinuitoare în viaţa cotidiană, la şcoală poate exploata tipul de om liniştit, cuminte, bun la învăţătură, virtuos. Va cultiva aceste virtuţi. Însă le va cultiva în mod constrângător,de nevoie, pentru a o scoate la capăt. Pentru ceilalţi va fi un îngeraş, în realitate starea constrângătoare din el îl face să pară virtuos. Copilul, fără să-şi dea seama, se încredinţează acestei arme de apărare. Se încredinţează acestui blocaj, acestui complex. Oare acest preot, nu vorbeşte el de fapt despre reprimare? Copilul de mai sus aş putea fi chiar eu. Iar preotul caută motivaţia din spatele comportamentului copilului pentru a identifica corect sursa. De abia pe urmă începe „tratamentul”.

K.V. Zorin (medic psihiatru şi licenţiat în Teologie al Institutului Sfântul Tihon din Moscova) încearcă să explice faptul că ortodoxia în special, şi creştinismul în general, nu condamnă bogăţia şi averile oamenilor. Viktor Frankl susţine că dacă în om prevalează setea de bani, setea de sens este înlocuită cu setea de mijloace. Cea mai mare parte din oamenii care au bani, de fapt, este dominată de ei. Creştinismul nu consideră un păcat bogăţia în sine, ci slăbiciunea pentru ea. Bogaţii se cred săraci nu din pricina lipsei banilor, ci din pricina pretenţiilor nesăţioase. Conform observaţiei ironice a filosofului grec Platon, sărăcia nu constă în micşorarea averii, ci în creşterea nesăturării. Iar un proverb rus spune: „Sărac nu este cel ce are puţin, ci cel căruia i se pare puţin ce are.” Nu înţeleg de ce atât de multă lume, pretins credincioasă, îi condamnă pe cei cu mijloace materiale însemnate. Până la urmă, chiar şi preoţii recunosc că averea nu e un păcat în sine. De fapt, condamnată este depedenţa, nu iubirea de arginţi. Ataşamentul nevrotic. Starea de subordonare. Pr. Arsenie Boca spune: nu-ţi lipi inima ta nici de proprii tăi copii, căci de-i pătimi durere în cele iubite peste măsură, cine te va mângâia? Tot Arsenie Boca vorbeşte de „iubirea ce nu aşteaptă răsplata iubirii”. Ce e aceasta dacă nu iubirea necondiţionată?

Asemănări între cele două îmi răsar la tot pasul. Totuşi îmi par a fi promovate mai ales diferenţele.  Religia, prin autosuficienţa ei s-a îndepărtat de psihoterapie, iar psihoterapia într-o măsură însemnată neagă religia. Cu toate astea, religia se întemeiază pe iubire şi pe libertate. Oare nu acestea reprezintă miezul fericirii fiecărui om, fie el credincios, fie necredincios?

“Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud.” (Matei, 13:16)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.