Noi 292011
 

„Te-am simţit…mirosind a somn, te-am adulmecat…mirosind a frunze, ţi-am măsurat curbura gâtului…mirosind a prăjitură cu vanilie, ţi-am atins podul palmei…ca o adiere de vânt. Tu. Proaspătă. Pură.  Ca o apă de izvor.” (fragment din ultima scrisoare a unui adolescent către o adolescentă chiar înainte ca despărţirea lor să se producă)

 

Şi totuşi de ce s-au despărţit? Nu îţi voi spune.

 

Noul meu site este lipsit de succes în accepţiunea clasică a termenului. Pentru mine, însă, scopul este deja atins. În ultima lună am consiliat patru adolescente (prin conversaţii private), dintre care cu două, discuţiile au atins un anumit grad de profunzime. Două dintre cele patru tinere par a fi reuşit să privească suferinţa din afară. Două par a fi înţeles, două par a fi extras bunătatea din rău, frumosul din urât. Cel puţin aşa privesc eu, ca observator neimplicat în povestea lor. Suferinţa lor există încă, dar după modul în care îmi vorbesc despre ea, cred că am dreptate să consider că au reuşit să iasă din iureşul durerii şi să se observe pe ele însele, cu clemenţă şi cu dragoste, fără evaluări şi critici. Dar totuşi…din afară. În stare de martor.

…Sper să nu mă înşel.

 

Amintindu-mi din experienţa mea de la 17 ani, nu rememorez o asemenea înţelepciune precum am avut bucuria să observ la cele două tinere. Iată ce poate o adolescentă de 17 ani de abia împliniţi să extragă din experienţa dureroasă prin care a trecut: o experienţă a despărţirii de prima ei dragoste. Am rugat-o să încerce a da un sens evenimentelor prin care a trecut, să renunţe la întrebarea „De ce” (întrucât pot trece ani fără răspuns la dilema ei) şi să caute un sens pozitiv în tot istoricul său din ultimele luni. Iată ce sensuri şi semnificaţii pozitive a fost capabilă să identifice: (mai jos se regăsesc într-o formă mai mult sau mai puţin adaptată)

–       Am învăţat că viaţa ni se poate schimba de la o clipă la alta, mai ales atunci când ne aşteptăm mai puţin

–       Am învăţat că sunt puternică. Am devenit mai puternică, mai matură.

–       Iubindu-l, am încercat să fiu mai ambiţioasă în perioada cât am fost împreună şi m-am străduit să îl fac să fie mândru de  mine. Chiar dacă el nu mai este aici, am rămas cu această deprindere de a avea ambiţia să realizez ceea ce îmi doresc. Acum nu o mai fac doar pentru el. A început să îmi placă. E frumos să fii ambiţioasă şi să lupţi pentru ţelurile tale. Chiar dacă o faci doar pentru tine şi nimeni nu te vede sau nimeni nu te laudă. Am devenit mai ambiţioasă pentru mine însămi.

–       Am învăţat să îmi spun eu mie „Bravo!”

–       Am învăţat să mă gândesc de două ori înainte de a spune sau de a face ceva şi să privesc în perspectivă atunci când fac o alegere, pentru a vedea ce presupune aceasta (mi se pare cea mai importantă achiziţie a tinerei fete, întrucât unul dintre motivele despărţirii a fost dat şi de o atitudine impulsivă, fără cuantificare a consecinţelor pe termen mediu şi lung, pe care ea a avut-o)

–       Am realizat că evit să rezolv problemele de teama că lucrurile vor lua o întorsătură nefavorabilă, dar că până la urmă nu scap, pentru că la un moment dat, sunt nevoită să le fac faţă.

–       Am realizat că pot să fug cât vreau de sentimente…ele mă vor urmări în continuare. Aşa că nu am decât să le las…să fie. (şi asta mă bucură foarte mult, mai ales ţinând cont că fata s-a chinuit teribil să se dezîndrăgostească)

–       Am realizat că uneori exagerez şi nu ofer suficientă libertate persoanei de lângă mine

–       Am devenit mai responsabilă

–       Am învăţat să gândesc „pentru doi”

–       Am învăţat ce înseamnă o implicare totală într-o relaţie şi care sunt responsabilităţile pe care le aveam

–       Am învăţat să iubesc. Necondiţionat. L-am iubit cu defecte şi calităţi. L-am iubit „tot”. Şi încă îl iubesc. Am realizat că o relaţie de dragoste nu e neapărat roz, ci poate fi şi gri. Am realizat că dragostea nu e totul şi că nu e suficientă pentru a ne ţine împreună.

  

„Una peste alta, această părticică din viaţa mea nu a fost tocmai un lucru rău. Cum altfel aş fi putut ajunge să învăţ atât de multe despre mine? Cum aş fi putut vedea în ce mod reacţionez atunci când sunt rănită? Acum câteva săptămâni nu găseam rostul experienţei prin care am trecut şi mă gândeam de ce oare mi-a fost sortit să îl întâlnesc pe el dacă oricum urma să plece la fel cum a venit, din senin. Mult timp am trăit cu impresia că nu am învăţat nimic, că nu a avut nici un rost să mă ataşez de el şi să ajung să îl iubesc, dacă în final rămânea doar suferinţa. Dar decât să încep să îmi pun întrebări de genul „ De ce nu a mers?”, „De ce a trebuit să se termine?”, mai bine mă gândesc la ce am avut de învăţat. Sunt cu câteva luni (lunile în care relaţia dintre ei a fost vie) mai bogată în sentimente, clipe şi amintiri frumoase ce vor rămâne în sertarul sufletului şi minţii mele…„Din adolescenţa mea””.

Totuşi…poţi să crezi? Are doar 17 ani.

         

 

 

 

 

 

 

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  4 Responses to “Simplă şi curată. Aşa…ca tine…”

  1. are 17 ani … plus cativa „furati” din dialogul cu tine. daca renuntam la superficialitate, putem cu totii recunoaste adevarul din zicala „meseria se fura, nu se invata”. da, e meritul ei si merita aplaudat … dar fara aportul tau nu sunt convins c-ar exista si de aceea meriti si tu aplaude.

    sa faci nimic e simplu, sa faci ceva inseamna sa depui un efort …

    • Multumesc, INTJ. Ma bucur ca (singura sau cu ajutorul meu : -)) a reusit sa constientizeze lucruri cu adevarat importante: si anume, ca fiecare intamplare este o experienta si ca orice situatie (oricat de neagra ar parea) are cu siguranta si fatete pozitive.

  2. Cred ca cei mai multi dintre noi avem 17 ani in situatii de genul. Chiar si cand avem 30 de ani calendaristici. 🙂
    Unii dintre noi invatam in 17 ani cat altii intr-o viata.

    • Da, Ionut. Tanara despre care am vorbit a dat dovada, din punctul meu de vedere, de o maturitate deosebita pentru varsta ei. Cati dintre noi, atunci cand avem un esec, nu ne agatam de persoana iubita, cati nu suntem capabili sa acceptam realitatea, cati nu tragem de o relatie pana cand se alege praful si raman doar amintirile urate? Am vazut chiar si oameni de 50-60 ani incapabili sa accepte realitatea si care se poarta in situatii extreme ca niste copii, batand din picior de suparare ca nu „iese” asa cum au vrut ei.

Sorry, the comment form is closed at this time.