Apr 162011
 

Am întâlnit o fetiţă care provoca nemulţumiri crunte părinţilor prin faptul că era foarte tăcută. Nu ştiau cum să abordeze situaţia în aşa fel încât să îşi determine copilul să vorbească. Nu părea a fi chiar lipsită de griji, cu siguranţă avea ceva temeri, suferinţe, bucurii, în fine: sentimente de mărturisit. Îşi puteau da seama de asta în clipele în care o auzeau suspinând pe ascuns în camera ei. Deşi mama încercase diverse variante: de la a o ameninţa că nu o mai iubeşte, că nu mai are voie să facă ceea ce îi place, că nu o mai lasă în vacanţa de vară la munte până la a o ruga foarte mieros să spună ce gândeşte, nu reuşise să scoată nimic de la copil.

Părinţii au consultat un specialist capabil să desluşească mai bine ce probleme ar putea avea copilul lor,  care i-a sfătuit să încerce ca prin intermediul jocului să stimuleze dorinţa fetiţei de a comunica. Copilul se juca deseor cărţi, tabinet mai exact, cu un prieten imaginar. Jocul o distra de minune, râdea în hohote atunci când amicul ei nevăzut câştiga, unori trişa, se uita în cărţile lui, jucau adevărate campionate până când strângeau un anumit punctaj. De ceva timp desfăşurau această activitate amândoi în fiecare zi. Desigur, părinţii nu erau bineveniţi şi nu interveneau în distracţia lor, nu neapărat din cauză că le-ar fi interzis copilul, ci pentru că erau mult prea ocupaţi, iar jocul li se părea o pierdere de vreme.

Însă pentru că fetiţa dădea semne că îşi pune lacăt inimii pe zi ce trece mai mult şi mai mult, mama şi tata s-au decis atunci să acţioneze. Într-o zi părinţii au încercat o adaptare a jocului de tabinet, şi anume  tabinet cu sentimente (l-au numit ei). Pentru că în librării nu se găseşte sub nicio formă vreun tip de joc care să stimuleze deschiderea copilului faţă de părinţi, empatia, verbalizarea sentimentelor şi emoţiilor, mama şi tata au apelat la tabinetul cu sentimente folosind un pachet de cărţi pe care le aveau prin casă. Pe fiecare carte au lipit cuvinte desemnând diverse sentimente: supărare, ură, furie, bucurie, surpriză, dezgust, tristeţe, curaj, frică, mândrie, ruşine, dispreţ etc. (au lipit cartonaşele cu sentimente în aşa fel încât să se vadă totuşi şi cartea iniţială). Unele se repetau pentru că nu au reuşit să găsească 52 de sentimente distincte, şi în plus nu se aşteptau de la copil să sesizeze  diferenţierile prea subtile între sentimente oarecum adiacente sau similare. Părinţii au împărţit numărul total al cărţilor (52) la numărul sentimentelor identificate, în aşa fel încât fiecare sentiment să apară de un număr egal de ori.

Într-o seară cei doi şi-au rugat fetiţa să joace împreună cu ei un nou joc asemănător cu cel cu care îşi petrecea ea timpul zilnic. Au fost refuzaţi iniţial, deşi i-au prezentat noua activitate într-o lumină foarte atractivă. În loc să se enerveze şi să plece trântind uşa, aşa cum proceda de obicei mama, aceasta s-a aşezat pe covor şi a început să îi împartă cărţile tatălui. În cealaltă parte a camerei, fetiţa juca tabinet cu prietenul ei imaginar. Mama şi tata au început să joace. La final, tatăl şi-a numărat punctele şi constatând că a câştigat, conform regulilor a fost nevoit să vorbească despre sentimentul care apărea de cele mai multe ori în cărţile sale. Acelaşi lucru l-a făcut şi mama, deşi perdantă. Tata a vorbit despre „supărare” şi a povestit o situaţie în care a resimţit din răsputeri mâhnirea. A relatat o păţanie din copilăria lui, când deşi învăţase foarte bine la chimie, profesorul, fără nicio justificare  i-a trecut în catalog nota doi motivându-şi acţiunea prin faptul că l-a văzut vorbind cu colegul de bancă. Tatăl a resimţit atunci supărare pentru mai multe zile, s-a simţit nedreptăţit, devalorizat, ba chiar a şi lăcrimat puţin, mai ales că era materia lui preferată. A povestit şi cât de jenat s-a simţit să mărturisească părinţilor lui ce se întâmplase, ştiind că nu îl vor crede şi cum a hoinărit pe străzi timp de câteva ore până când supărarea s-a mai domolit. Desigur, tatăl povestise toate acestea mamei, pentru că fetiţa refuzase să se joace cu ei. Apoi a venit rândul mamei. Mama a vorbit despre „ruşine” amintindu-şi cum a intrat ea în sala de bal atunci când s-a celebrat banchetul din clasa a VIII-a şi cum împiedicându-se, s-a întins cât era de lungă pe jos, spărgând în plus şi câteva pahare. I-a fost atât de ruşine încât a părăsit sala numaidecât şi a revenit printre colegii care se amuzaseră pe seama ei de abia a doua zi la cursuri.

Între timp, fetiţa se oprise din jucat şi îşi privea părinţii cu interes. Ba chiar a râs auzind povestea mamei. Părinţii începuseră să facă din nou cărţile pregătindu-se pentru jocul numărul doi. În acel moment, fetiţa a intervenit şi a cerut să participe şi ea. Inutil să mai menţionez ce a urmat. Cert e că jocul de tabinet cu sentimente a devenit o obişnuinţă a familiei în fiecare seară pentru o perioadă foarte lungă de timp.

Copiilor le place la orice vârstă să practice jocuri cu părinţii lor, chiar dacă la o primă vedere par reticenţi. Contează enorm atitudinea părinţilor din timpul jocurilor. Dacă mama şi tata vor fi crispaţi, evaluativi, rigizi, vânători de greşeli, jocul va fi un eşec. E suficient o singură dată să criticaţi comportamentul (sau mai rău, chiar sentimentele) copilului în timpul jocului, că vă puteţi lua adio de la deschidere.

Prin intermediul jocurilor emoţionale educative îţi poţi învăţa copilul orice. Trebuie doar să fii inventiv. Librăriile noastre, din păcate, te obligă să fii foarte inventiv. Am căutat, spre exemplu, astăzi o carte pentru un copilaş care m-am gândit eu că ar fi cazul să înceapă deja verbalizarea sentimentelor. Şi cum altfel dacă nu alături de părinţii lui? În librărie nu am găsit decât „hai să învăţăm animalele”, „primul meu atlas geografic”, „despre dinozauri”, „dinozaurii 3D” (asta mi-a plăcut; mai că mi-aş fi luat-o pentru mine : -)) „să învăţăm cifrele”, „biblia pentru copii” şi altele asemenea. Sunt convinsă că şi cu sprijinul acestor cărţi îţi poţi ajuta copilul să se deschidă în faţa ta, dar pentru asta îţi trebuie ceva creativitate şi mai ales disponibilitate de a petrece mai mult timp cu copilul în braţe, citindu-i şi discutând cu el despre ce sentimente crede el că a avut dinozaurul cel mic când a fost fugărit de dinozaurul cel mare. Sau invers: despre ce sentimente crede el că avea (sau nu avea : -) dinozaurul cel mare când îl fugărea pe cel mic. Puţin părinţi intră în astfel de detalii atunci când răsfoiesc împreuna cu puştiul lor o carte specifică vârstei acestuia. Nu sunt înscrisă în vreo comunitate a părinţilor să pot garanta că aşa se întâmplă, însă am observat că cititul se desfăşoară papagaliceşte în majoritatea cazurilor cu care am intrat eu în contact. Nu îmi permit să generalizez, dar am constatat asta în cazul multor părinţi pe care îi cunosc. Cei mai mulţi nu îşi dau seama de ce ar trebui să vorbească despre sentimente. Din momentul în care bebeluşul  învaţă să vorbească, iar uneori chiar mai devreme, ceea ce încearcă să facă majoritatea părinţilor este să stingă sentimentele copilului, cu precădere pe cele negative. La ce duce aşa zisa stingere / mai bine zis înăbuşire a sentimentelor negative? Nu la eradicarea lor, în orice caz. La reprimarea lor. Furia este unul dintre cele mai des întâlnite sentimente, tocmai pentru că este negată, reprimată din cauza normelor sociale. Ce ar trebui să facă părinţii atunci când copilul lor e furios? Să joace o partidă de tabinet cu sentimente : -) Glumesc. Să facă şi asta, sau să facă orice altceva ce ar putea duce la verbalizarea emoţiei şi la trecerea ei în sfera conştiinţei. De obicei când suntem furioşi trecem direct la act. Impulsul se cere satisfăcut. Imediat. Dacă batem copilul cu nuieluşa la funduleţ, furia nu va dispărea în abis, ci se va cuibări şi mai adânc în psihicul odraslei noastre. Nu ar fi mai oportun să îl facem pe copil să devină conştient de acest sentiment? Şi cum am putea să determinăm conştientizarea furiei? Transpunând-o în cuvinte. Vorbind despre ea. Trecând-o prin filtrul gândirii. Numind-o: „Sunt furios acum. Simt cum îmi vâjâie capul, cred că l-aş bate pe cel care m-a împins în curtea şcolii, simt cum îmi bate inima foarte tare, am nevoie să ţip, simt furnicături în palme ş.a.m.d.” Când copilul reuşeşte să gândească, să conştientizeze emoţiile, le poate trăi sănătos, fără a fi nevoie să ajungă la act. Din păcate majoritatea copiilor a învăţat să gestioneze în mod neproductiv sentimentul furiei. Ni se spune adesea că nu e bine să fii furios, că e mult mai important pentru tine să fii calm, liniştit şi să accepţi lucrurile aşa cum vin. Cu părere de rău constat că mulţi părinţi, deşi îşi iubesc copiii, dau dovadă de o empatie foarte scăzută faţă de aceştia. Cum te-ai simţi tu, părinte, să intre într-o dimineaţă şeful în birou şi nervos fiind, să trântească dosarele pe jos, ţipând că nu eşti bun de nimic şi că nu eşti capabil să faci vreun lucru aşa cum trebuie. Nu cumva te-ai simţi furios? Cum te-ai simţi ca un vecin să treacă pe lângă tine atunci când te întorci de la serviciu şi să îţi plesnească o palmă după ceafă? Nu cumva furios? Cum te-ai simţi dacă directorul general al firmei unde activezi, atunci când alege pe cine va promova în funcţie, nu te preferă pe tine, deşi tu ştii că eşti mai competent profesional, mai bun manager, mai potrivit pentru post etc.? Nu cumva furios? Ei, nu: copilul tău nu are voie să se simtă furios în nicio situaţie. Pentru el, furia nu s-a inventat. Ceva ce tu simţi cu atât uşurinţă, copilului tău îi este interzis să simtă. Este evident că nu e indicată comunicarea cu „obiectul” sau „subiectul” furiei în momentul în care copilul (sau tu : -)) o resimte la capacitate maximă. Comunicarea la furie este unul dintre cele mai ineficiente moduri de a obţine rezultatul scontat, mai ales că furia e o emoţie copleşitoare, nefiind uşor de ţinut în frâu. Dar, ce poţi face pentru copilul tău e să discuţi cu el despre asta, să îl înveţi să o verbalizeze (acasă, departe fiind de obiectul furiei), calm, în atmosferă de siguranţă, să îl ghidezi spre recunoaşterea simptomelor unei crize de furie (pentru a fi pregătit în alte situaţii similare care fără îndoială se vor mai ivi).

Nu am intenţionat să vorbesc despre furie. Planul a fost să discut despre jocuri. Nu ştiu cum am făcut de am ajuns la „furie”. Poate pentru că sunt furioasă : -)

Revenind la jocuri, de multe ori copiii nu practică acele jocuri care le-ar fi de folos, iar intervalul în care copiii desfăşoară activităţi creative se îngustează din ce în ce mai mult. Copiii au nevoie să proceseze informaţia în felul lor (mă refer la informaţie de orice tip, inclusiv informaţie din viaţa de zi cu zi, eventuale traume, supărări etc. pe care copilul le-ar putea simţi), iar cea mai bună cale pentru ei este să facă acest lucru prin intermediul jocului.

Furia şi agresivitatea în joc nu înseamnă acelaşi lucru cu furia şi agresivitatea din viaţa reală. Este normal mai ales pentru băieţei să îşi exprime agresivitatea prin joc. Lawrence Shapiro abordează problematica furiei copiilor în cartea sa „Limbajul secret al copiilor” menţionând printre altele că dacă cel mic vrea să se joace agresiv, va găsi o modalitate să facă acest lucru. Povesteşte totodată cum un băieţel de doi ani şi jumătate îşi dorea foarte mult o puşcă de jucărie pe care o văzuse în magazin. Mama nu a vrut nici în ruptul capului să îi cumpere puşca, dar i-a cumpărat o păpuşă în schimb. Când au ajuns acasă, băieţelul a scos păpuşa din cutie, a îndreptat-o către sora lui şi a rostit: „Bang! Bang!” Şi a continuat să folosească toată ziua păpuşa pe post de puşcă. Deci, agresivitatea tot a ieşit la iveală.

Tot Shapiro descrie un joculeţ care mie mi s-a părut grozav. Se cheamă „jocul ignorării” şi mi-ar fi plăcut teribil de mult să îl fi jucat când eram mică. Cred că e o modalitate excelentă de a „te căli” şi de a îţi ţine furia în frâu (furia conştientizată, vreau să spun) sau mai pe larg, de a-ţi controla temperamentul. Prin Jocul ignorării, copilul învaţă cum să ignore ironiile şi tachinările celorlalţi în loc să reacţioneze cu furie. Unul dintre jucători încearcă timp de trei minute să construiască o casă din cărţi de joc. Jucătorul care va urma la rând îl tachinează verbal sau nonverbal (se strâmbă, scoate limba etc.) pe cel care încearcă să construiască. Jucătorul care construieşte primeşte câte un punct pentru fiecare carte care rămâne în picioare la sfârşitul celor trei minute de joc, dar pierde un punct pentru fiecare privire către jucătorul care îl tachinează. După trei minute, rolurile sunt inversate. La finalul jocului, toţi participanţii discută despre ce au simţit atunci când erau tachinaţi. Fiind în mijlocul familiei,  cadrul este securizant şi are loc practic o simulare a ceea ce se poate întâmpla în afara casei, pentru a obişnui copilul să nu reacţioneze violent la furie, însă nu să şi-o reprime, ci doar să o transfere din sfera inconştientului în sfera conştientului ulterior, fără victime colaterale.

Mi-e clar. Cred că mă încearcă un sentiment de furie. Iar am revenit la subiectul „furie şi agresivitate”, deşi chipurile acum două paragrafe mă întorsesem la jocuri în general : -) Dar cum deja te-am plictisit suficient, voi înceta să îmi verbalizez furia şi agresivitatea pe site şi voi continua „in private”.

Negăsind nicio frază de final, mă gândeam dacă să închei cu un banc sau cu un citat. Şi cum sunt expertă în a mă lua în râs, hai mai bine cu un banc. Banc despre comunicarea în timp ce eşti invadat de un sentiment acut de furie. Doi oameni care nu au jucat Jocul Ignorării când erau copii:

„O blondă se plimbă cu prietenul ei pe lângă o şosea circulată.

La un moment dat, tipul, fan Mercedes, îi zice:

–          Uite un Mercedes Vito!

Blonda, lovită în sentiment, coace ce coace şi, la un moment dat, când vede un BMW zice:

–          Uite un BMW, boule!”

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  2 Responses to “Stau cu puşca pe verandă, mă uit la stele şi trag în ele”

  1. Multumesc, Raluca.
    Da, asa cred si eu: existenta unui copil in viata ta te provoaca enorm si consider ca e pacat sa te inhami la asa ceva fara sa fii pregatit, fara sa ai rabdarea de a fi creativ, de a inventa, de a te juca, de a il asista in procesul de familiarizare cu sine insusi.
    Just e ca multi parinti ar avea nevoie de asistare psihologica anterior aducerii pe lume a unui copil (tocmai pentru a se pregati cum se cuvine, pentru a se accepta ei insisi, pentru a nu -si mai nega parti din ei), in asa fel incat atunci cand apare bebe sa nu ii ceara nici lui asta.
    Recunosc ca asta e subiectul care „ma doare” cel mai tare: vad multi parinti care fac copii fara ca inainte sa stie sa isi gestioneze furia, spre exemplu (plus alte sentimente). Si le reprima, le neaga, iar pe urma asteapta acelasi lucru si de la copil.

  2. Am gasit acest articol foarte interesant! Mai ales partea cu joculetul inventat de catre parintii fetitei. Inca nu sunt parinte, dar cred ca existenta unui copil in viata ta te provoaca enorm sa fii creativ si sa gasesti solutii in diverse situatii.
    In ceea ce priveste partea a doua a articolului, care se refera mai mult la comunicarea emotiilor (in special a furiei :P) si asistarea copilul de catre parinti in acest demers, cred ca un aspect foarte important de care este bine sa tinem cont, este in ce masura sunt parintii pregatiti pentru acest lucru. Si aici ma refer in special la modul in care ei insisi gestioneaza si comunica propriile lor sentimente si trairi. Pentru ca de multe ori cei cu care este cu adevarat necesar sa lucram sunt de fapt parintii si nu copii lor (si cred ca articolul publicat de Ramona completeaza f bine aceasta idee).

Sorry, the comment form is closed at this time.