Feb 222011
 

Daca citesti acum aceste randuri, un lucru e sigur: traiesti, deci ai o viata. Sau altfel spus: o viata ai! Nu neg posibilitatea unor vieti succesive ale aceluiasi spirit, dar in aceasta organizare minte-corp, ai doar una.

Bun, si daca ai o viata, ce sa faci cu ea? E simplu: sa o traiesti, adica sa iti vezi de viata ta! A ta in primul rand si nu a altuia. Cea mai importanta persoana pentru tine, esti tu. Daca tu nu ai grija de tine, altul de ce ar avea grija de nevoile tale? Daca tu nu te iubesti pe tine, altul de ce ar face-o?

Daca exista un scop al vietii, personal il vad ca pe o misiune comuna intr-un fel, insa privata a fiecaruia dintre noi: a avea grija de viata, a conserva si proteja viata in toate sensurile, prioritar propria viata si secundar viata celor din jurul nostru. Din perspectiva unui fost mare salvator, la sfat, nu la stat, (scriu acest articol pentru altii ca mine), vindecat in mare parte, mai constient acum, dar inca cu reminescente salvatoare, cred ca suntem in primul rand datori/responsabili cu a ne proteja si conserva propria viata. A-ti sacrifica viata pentru altcineva in mod sistematic si pe termen lung, de multe ori inseamna a-ti fenta propria sansa la viata.

Desigur viata poate fi dedicata o vreme cuiva anume (ingrijirii unui copil sau ingrijirii unei persoane bolnave sau cu handicap) daca iti asumi constient si responsabil aceasta pozitie de protector-ingrijitor, daca esti dipus si daca ai resurse pentru aceasta ipostaza, daca alegi sa faci lucrul acesta. Nu exista nu am avut de ales cand vorbim despre a-ti sacrifica propria viata. Intotdeauna exista alternative, mai mult sau mai putin fiabile. Daca unei mame i se pare dificil si peste puterile ei sa petreaca 8-12 ore cu copilul ei, chiar daca este foarte mic, gaseste alternative pentru a-si conseva propria viata si energie. Decat mult timp petrecut intr-un stres si indispozitie ce se propaga usor de la mama la copil (am vazut destule mame nervoase prin parcuri), mai bine timp putin impreuna, dar de calitate. Si mamei si copilului le face mult mai bine. Decat un an – doi intr-o relatie cu propriul copil pentru care nu ai resurse, nu esti pregatita sau exista alte probleme financiare sau relationale care te fac indisponibila o perioada de timp pentru copil, mai corect pentru amandoi este sa delegi altcuiva o parte din sarcinile de ingijire a copilului.

Asemanator stau lucrurile si in cazul ingrijirii bolnavilor sau persoanelor cu handicap. Nu te poti inhama la o asemenea misiune de sacrificiu personal, daca nu vrei, daca nu alegi deliberat, daca nu ai resursele necesare. Si daca alegi, sa fii constient de ce ai ales: sa-ti confirmi sau sa-ti construiesti o imagine de sine pozitiva? Astepti recunostinta si admiratia celuilalt? Speri la un locusor bine-pus in Rai? O faci pentru ca il/o iubesti? Pentru ca merita din partea ta? Ca recompensa si mutumire pentru tot ce a facut pentru tine sau ca o conditionare pentru a face la fel pentru tine? Pot fi multe raspunsuri unele mai mult sau mai putin sanatoase si ancorate in realitate.

Totusi am vazut multi oameni captivi in capcana unui sacrificiu pe care nu doreau cu adevarat sa-l faca pentru altcineva, erodat pe dinauntru in ani si asteptand ca singura sansa “eliberatoare” moartea (proprie, dar mai ales a celuilalt). Si cand in mintea noastra locuieste mai mult moartea decat viata, in ce masura mai poti pretui viata? Doar o viata ai, pe a ta.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  2 Responses to “Suntem datori cu o viata”

  1. Multumesc, Rodica. Mi-a placut si m-am amuzat, citind despre procuparile noastre publicate in aceeasi zi despre viata, rai si reminescente… 🙂

  2. Asa este, Mihaela. A-ti sacrifica viata pentru altcineva, a te dedica cuiva pe termen lung provoaca frustrare. Sigur, atunci cand este vorba de un copil presupunem ca iti asumi constient aceasta sarcina minunata. Din nefericire, numerosi parinti nu isi asuma in mod constient responsabilitatea de a creste un copil, ci o fac avand asteptari ulterioare de la acestia. (schimb de sentimente, iti dau ca sa imi dai, serviciu contra serviciu etc.). Te cresc, iti fac toate placerile pana cand ai 20 de ani spre exemplu, dar pe urma ma astept ca tu sa faci asta, si asta, si asta, si asta. Nu te cresc pentru placerea de a te creste, de dragul tau pur si simplu, fara a astepta nimic in contrapartida. Of! Cat ma doare subiectul asta. Nu ai idee cat ma bucur cand vad mame (asa cum esti tu) care isi asuma constient rolul de parinte si care par a isi indeplini rolul numai si numai din dorinta de a si-l indeplini, pentru ca vor si pentru ca asta este alegerea lor responsabila de om matur. Fara ca micutul lor sa le fie dator dupa aceea.
    Cum ai spus si tu: nu exista nu am avut de ales cand vorbim despre a-ti sacrifica propria viata.
    Bravo, doamna psiholog! : -)

Sorry, the comment form is closed at this time.