Rapsodie

 Posted by on 2 iunie 2012  Experiente, Psihologia copilului
Iun 022012
 

(această scriere veche, de prin toamna lui 2010, îi este dedicată Irinei Şubredu, cea care, din vreme în vreme, îmi aminteşte că exist)

Atunci când vor fi întrebați care îmi este prețul, cei care m-au văzut cocoțată pe raft vor răspunde rapid și fără greșeală: înghețată de vanilie și orice episod/minut/secundă din “M.A.S.H.” în care apare Hawkeye Pierce. (Să ne înțelegem: preț de cumpărare!, și la mine, din gașcă fiind, funcționează același principiu universal de sporire sigură a averii: să cumperi o femeie cu cât face și s-o vinzi cu cât pretinde că face).

Alan Alda, carevasăzică.

Actor de teatru și film, scenarist, regizor, amfitrion al documentarului-serial “Scientific American Frontiers”, premii Emmy, Golden Globe, People’s Choice, “M.A.S.H.”, “The West Wing”, “Same time, next year”.

Are mai puțină importantă acum faptul că, fizic, Alan Alda seamănă suficient de intens cu cei doi bărbați care mi-au marcat copilăria: primul băiat de care m-am îndrăgostit și primul bărbat de care am fugit (de fapt, are exact atâta importanţă câtă pot și vreau să-i ofer și exact atâta valoare câtă am dreptul, în afara contextului istoriei de viață, să-i atribui). Poate fi însă relevant că îl vedeam întotdeauna pe Alan în spatele lui Hawkeye (ceea ce ar putea însemna, pentru unii, că nu și-a făcut bine treaba, iar pentru alții, că și-a depășit condiția) și că, în clickuri de viitorimi trecătoare, citeam deja din cărțile de memorii pe care avea să le scrie. (Nu pentru că m-ar duce mintea prea mult sau prea sus, ci pentru că, în forma ei neancestrală, desfășurarea existențelor noastre este enervant de previzibilă.)

“Să nu-ți împăiezi niciodată cainele” e titlul uneia dintre cărți (“şi alte lucruri pe care le-am învățat în viaţă”).

Într-o zi, Rapsodie (căci despre acest cocker mare și negru facem vorbire), a mierlit-o, bietul, din mult prea multe resturi de mâncare chinezească. Pierdere grea pentru copilul de-atunci, muncite scheme de acțiune ale tatălui pentru interiorizarea cât mai ușoară a întâmplării de moarte de către copil, efort susținut și conjugat de a păstra, într-o memorie de împietrită durată ceea ce, foarte evident, era deja răpus. “Să-l împăiem.”, a zis tatăl. “Să-l împăiem.”, a zis și copilul. “Duceţi-vă naibii cu foarfecele astea de-aici!”, ar fi zis Rapsodie, de-ar fi putut. “Ce expresie avea de obicei?”, a întrebat, plin de profesionalism, profesionistul. “La dracu’!”, cred c-a spus copilul (desigur, Alan nu și-a fi permis o astfel de neonorantă exprimare), “Cum ce expresie? Care expresie? Nu sunt toți câinii la fel?!” (L-am fi contrazis, de l-am fi auzit, și i-am fi răspuns că nu, Alane, unii câini se expresionează în javre.) Copilul nu greșea. Ce expresie am eu? Ce expresie ai tu? Ce tuşă emoțională are un câine? Da’ Lio Liolescu, fortificata mea broască țestoasă? Să fim serioși: în viață, mai merge să azvârli cu metafore, nuanțe și plasticități, după moarte însă, maniera nu rămâne altfel decât generică și reducționistă: “a fost om, a fost porc, a fost floare”. Eventual, pentru cei mai înzestrați dintre noi, precum kawkeye-ul Alan, într-un efort mai degrabă destoinic decât necesar, concretizarea silnică poate deveni: “… Mda. Drăguţ. A fost un câine drăguț.”

Așa că expresia răposatului lătrător a fost împietrită de taxidermist alături de plusul de valoare adăugată ce face onoare oricărui meșteșugar, iar Rapsodie, după vreo șase săptămâni de lucru dermoplastic, a ajuns o foarte țeapănă și jupuită piele, cu o expresie improprie care-i desfigura, vitriolic,  întreaga amintire și care, secundă după secundă, solicita atenția și încordarea reconstructivă a viului privitor de mult câine iubitor. (Aș face precizarea că în tot acest timp, copilul nu-l uitase, dar nici nu se mai gândise zilnic la el.)

Să te lupți, rămas în viață fiind, cu o parodie de rapsodie, asta da provocare, să constați că dispariția cuiva e mai puțin dramatică decât recuperarea veridicei pierderi, ăsta da adevăr, să realizezi – forțat de propria alegere – că lucrurile nu mai pot fi niciodată aşa cum au fost şi că, până la urmă, nici nu se cuvine să fie, asta da victorie, să recunoști că orice strădanie voluntară de a păstra ceva ce nu mai este face ca totul să se descompună și mai mult, asta da înfrângere. Este, zice Alan, “ceea ce se întâmplă în viață când rămâi atașat de orice clipă de viață mai mult decât dorește acea clipă. Memoria poate fi un fel de taxidermie mintală, care se agăță de prezent după ce acesta a devenit trecut.”

Aşa că fiţi practici şi luaţi-vă broaşte. Într-un fel, sunt deja împăiate. Şi, cel puţin teoretic, au ambiţia de a vă dovedi.


Mar 082012
 

(titlu suplimentar: de ce nu mă pot opri din a-l tot iubi)

Așa cum știți deja, trei mari bărbați mi-au marcat viața (se pregătește, cu șanse serioase, al patrulea): Michel de Montaigne (mort), Alan Alda (însurat), George Clooney (mare fraier).

Alan Alda.

Hawkeye.

M.A.S.H.

Am pariat, după primul episod urmărit, că omul ăsta operează adânc și în viață reală. L-am crezut în stare.

E decent, profund, critic, rațional și sentimental. Și bogat. Râde mult. Zâmbește mereu. Bașca ironia supremă (savurată maximal de orice femeie): pe lângă faptul că arată al naibii de bine, e și un tată excepțional. Da’ știți ce îmi place teribil la minunatul nostru domn, chirurg-existenţial? A știut întotdeauna să ceară ajutorul, asta mi se pare de-a dreptul senzațional (eu, de exemplu, excelez la asta în somn):

„Odată, când Eve avea patru ani, eram cu ea la subsol și aveam una dintre discuțiile alea interminabile.

–     Trebuie să cureți toată mizeria pe care ai făcut-o.

–     Nu, nu TREBUIE s-o curăț.

–     Ba da, trebuie.

–     Ba nu, nu trebuie.

–     Ba da.

–     Ba nu.

În cele din urmă am strigat-o pe Arlene, care era sus.

–         Arlene, vrei să vii jos să-i spui că eu sunt șeful?”

… Pe una dintre fiicele lui o cheamă Eve.

Pe a mea, singura, o cheamă Ada.

S-ar putea ca pe copiii tăi să-i cheme la fel, poate chiar Adam şi Eva.

Eve e mare acum, a absolvit de ceva vreme facultatea (între timp a produs chiar și evici mai mici), iar tatăl ei a fost acolo, în pragul ușii, și a ținut un speech. Discursul unui tată către fiica lui. (Rectific: discursul unui tată înspre fiica lui. Deși sinonime, pentru mine parte din sensul vieţii devine mai clar.) Într-un fel de avanpremieră de proiect virtual, vă invit să-l ascultați. Oferta e specială, pentru că e în limba română. Și v-o livrez eu. Desigur, reproduc un conținut pentru care nu am acordul legal, dar îmi asum toate consecințele acestui fapt, în fond esențialmente nonprofit, obviously electoral.  (Până să m-ajungă ACTA, iacta alea est – merg pe mâna lui Suetoniu, adică mai spre vest.)

… Pe una dintre fiicele lui o cheamă Eve.

Pe a mea, singura, o cheamă Ada.

S-ar putea ca pe copiii tăi să-i cheme la fel, să fie fraţi buni cu ai mei iar numele de familie comun şi suplimentar să le fie deja foarte clar: Evada.

Ceea ce vreau să vă amintesc, cumva, este că ne trăiesc copiii în acest existenţial decor, de ei depinde sa nu le rămână cuşcă şi să refuze, categoric, un dresor.

Ceea ce vreau să transmit este că nu-i deloc rușinos sau prea ușor să ai în bibliotecă un actor.

Urmează, precum vă spuneam (dar vreau, totuşi, să mă asigur), un fişier audio:

Despre sens”

(… Aplauze furtunoase.

… A!, şi dacă tot veni vorba… v-am păcălit un pic. Sigur că da, depinde şi de voi.)

_____________________________________________________

(Alan Alda „Sensul vieții într-un pahar cu apă și alte idei năstrușnice, dar poate de folos, Editura HUMANITAS, 2011)

Mar 082012
 

Mulți prieteni am câștigat prin intermediul lui Alan, Paul e unul dintre ei. Doar că Alan nu-mi spune niciodată totul, nici despre lucruri, nici despre oameni, lăsându-mă să gust singură ceea ce, de fapt, el îmi transmite mereu: viața, fraților, e minunată. Bașca faptul că, până la moarte, e cam singura pe care o avem.

(Cum: care Alan?!)

Paul, căci el e vedeta articolului de față, e un fel de geniu în viață. Da’ ce zic eu: “un fel de geniu”, nu cumva am încurcat ordinea cuvintelor în frază? Paul e un geniu în felul lui de viață. Aha. Acu’ e în regulă.

Cum ar fi, vă întreb, să te duci fluierând și cu aplicația-n băț la oficialitățile americane (neavând, se-nțelege, niciun fel de problemă psihologică cu autoritatea), să soliciți Green Card (britanic fiind), iar ei (pardon!, dumnealor), să-ți răspundă: “Ba pe-a Dumneavoastră, Domnule. Nu vă dăm nimic, datele de pe certificatul de naștere sunt insuficiente. Adică nu ajung. Ceva mai lung n-aveți? Eventual cu numele părinților pe el?” “Ba pe-a Dumneanoastră, Domnule, n-avem, da’ facem rost imediat.” (În Marea Britanie există două soiuri de certificate: unul scurt și altul mai lung. Cel scurt e la purtător, cel lung în arhive. Pe cuvânt. … Bună treabă, n-am ce zice, și eu vreau unul de buzunar, scurto-românesc: fără anul nașterii se poate, vă rog? Și, eventual, fără numele de familie?, zău… rareori îl pronunță cineva corect: Șo-va-gău.  … Ei da, dacă mama nu s-ar fi măritat, m-ar fi chemat Goia … nu-i așa?, altceva!)

Așa că Paul a făcut o cerere către Oficiul Britanic de Scos Acte Mai Lungi și, pentru că e un tip de soiul lui înțelept, între timp a plecat într-o scurtă vacanță. Când s-a întors, asistenta lui l-a întrebat, pe un ton destul de lat, fluturându-i lungul în față: “Şefu’, cum pălăria lu’ Manole de-ai greșit pe formularul de viză numele mamei lu’ matale, să vezi acu’ belea? Păi ce scrie, bre, aici-șa?”

Ei da, surpriza lui Paul a fost mare. Lungurile, de felul lor, scurtează drastic perspectiva. Cea pe care o știa drept mamă era de fapt bunica sa, iar sora cea mare, murită între timp, v-ați prins, era, desigur, maică-sa.

“Does any of this change anything? Not really, I was brought up by loving grandparents and had a happy childhood. All my relations have changed of course, with parents becoming grandparents, brothers becoming uncles, nephews and nieces becoming half brothers and sisters. In fact, it was quite nice to acquire new half siblings at a late stage in life. Both my grandparents were also illegitimate so I inherited the name «Nurse» twice through the maternal line in three generations: so apart from being somewhat unsettled, which I suppose is understandable, nothing really has changed, although I continue to wonder who my father is. Of course I regret not having had time with my real mother or the opportunity to discuss my origins with her later in life, and then there is the final irony that even though I am a geneticist my family managed to keep my genetic origins secret from me for over half a century.”

Sir Paul Nurse.

Laureat, în 2001, al Premiului Nobel pentru fiziologie și medicină (alături de Leland Hartwell și Tim Hunt), pentru abordarea revoluționară a modului în care celulele își controlează diviziunea prin cicline, o clasă de proteine cu rol cheie în dezvoltarea și reglarea acestui proces. Noua perspectivă, se-nțelege, permite o cunoaştere superioară a alterărilor de genom în celulele canceroase și, implicit, o altă (poate salvatoare) cale de tratament.

Sir Paul Nurse.

Genetician ținut departe de genetica personală.

Nici nu știu ce-i mai important. Să recunoști o celulă sau să nu-ți recunoști mama. Dar s-o afli, totuşi, după moarte. Exact ca la cancer, un fel de anatomo-patologie necropsică.

În rest, veștile sunt oneste, vin chiar de la Sir Paul: victoria totală asupra cancerului nu va fi posibilă niciodată. Cred că de vină-i un certificat planetar foarte lung. Vă rog, poate aveţi ceva pile pe la Oficiu, să ne dea şi nouă o viză: unul mai scurt nu găsiți?

______________________________________________________

(Avea mulţi ani când a descoperit asta. Câştigase premiul deja şi îşi publicase pe site-ul Nobel Prize autobiografia. La opt ani după, a venit cu addenda.

Trăim vremuri adevărate, sper că v-am convins şi că articolul ăsta are, totuşi, un rost. Nici măcar autobiografiile, darămite celulele, nu mai rămân ce-au fost.)