Aug 292011
 

E seară, aproape de opt, am venit de la serviciu de ceva vreme, stau de-atunci cu degetele pe tastatură şi nu mă pricep să încep. Să mă folosesc de timp sau de gâdilat?, parcă n-ar da bine o intrare prea triumfală pe terenul de joc al liberului arbitru controversat. Dacă las teoria să conducă articolul, atunci m-am ars din start, oameni cu intelect adecvat au scris despre asta fraze prelungi şi cursive, cum să exprim eu ce-am înţeles într-un mod retezat? Să mă las scrisă sau să scriu eu articolul? Să renunţ? Să votez? Ce să fac? Poate că înţelept ar fi să acordez abordarea cu un site responsabil, liber arbitrat de-a dreptul remarcabil.

De fapt, e aproape de zece, deşi puteam să jur că de când am terminat primul paragraf a trecut cel mult un sfert de ceas. (Timpul ăsta e de-a dreptul enervant iar percepţia noastră referitoare la curgerea lui este ultima în care să putem avea încredere, nu ştiu cum se face – sper c-aţi observat şi voi – că temperatura dorsală măsurată mental nu-ţi crează niciun fel de probleme faţă de estimarea duratei unui act sexual. Nu purtăm cu noi termometrul, nu purtăm nici cântarul, nici măcar aparatul pentru tensiune sau glucometrul vital, însă murim de-a dreptul pe stradă dacă n-avem la noi amărâtul de ceas digital.) Fără timp nu există flux al conştiinţei, aici vreau să ajung, lansând provocarea de a afla, la un moment dat, dacă timpul este cel care trezeşte conştiinţa, sau aceasta e cea care-l scoate din ceasul mental şi îl personalizează. Există vreo ora douăsprezece a.m., oră de bază, de la care să-nceapă să fie fie măsurată ziua conştientă şi trează? Câte ore are? S-a găsit vreo bucată de timp mai puternică şi echilibrată, care să stea la temelia cronologică a celorlalte ceasuri din viaţă? Acel timp (şi nu altul) îi dă conştiinţei costumul, colorat, de “acum”? Care este ordinea corectă? Trecut, prezent şi viitor? Sau nu contează cum?

Să recunoaştem, conştiinţa-i frumoasă în toate nuanţele şi întrebările ei iar nouă, pentru că-i vie şi asortată, ne place tare mult iluzia phi, ceea ce n-aş spune cu mare convingere despre satisfacţia cercetătorilor în ale conştiinţei, cărora încă le mai dă nevralgii. Recapitulăm iluzia, un pic: licărire verde care dispare, imediat apare licărire roşie în dreapta, până când ceea ce ajungem să vedem curând nu este o succesiune de apariţii şi dispariţii concrete ale celor două puncte colorate, ci doar un singur punct verde care se deplasează cursiv de la stânga la dreapta şi care îşi schimbă culoarea din mers, pe traseu. De ce e iluzia atât de frumoasă şi pe-atât de nesuferită? Sigur o să vă  lămuriţi încercând să răspundeţi următoarelor întrebări (dar înainte de marea încercare, poate c-ar trebui să ne punem de acord asupra a ce e iluzia, să n-o confundăm cu altceva, cine ştie, poate chiar cu eroarea: iluzia e ceva care nu este aşa cum pare, în niciun caz nu e ceva care nu există):

Unu: cum se poate să vedem clar un punct verde modificându-şi culoarea în timp ce se îndreaptă spre punctul al doilea, câtă vreme acesta din urmă nici n-a apărut? Nu e anormal, nu-i prea devreme?

Doi: dacă-i musai să fim conştienţi de al doilea punct pentru ca prezentul culorii să funcţioneze, nu cumva pentru realitate e mult prea târziu, căci primul punct deja a dispărut?

Informaţia despre culoarea prezentă este procesată după cele două poziţii ale punctului pe traseu. Verde-stânga, roşu-dreapta, culoarea curgătoare care se schimbă undeva pe la mijloc. Adică trecut, prezent şi viitor, axa pe care se află, tot timpul, realitatea? (Eu v-am zis deja c-ar trebui să acordăm mai mare importanţă timpurilor verbale, poate că şi acolo gramatica e preocupată mai degrabă să creeze iluzia timpului în loc să-l măsoare.)

Să nu uitaţi ce-am povestit până acum, căci o să facem o pauză de relaxare (cum ne-am obişnuit, desigur, în articolele despre Libet – de ce oare?). O să vă rog să vă gâdilaţi (degeaba râdeţi, e un exerciţiu pe care l-am furat de la mai marii învăţaţi). N-o să reuşiţi (constatare ce-o să vă facă să vă tăvăliţi de râs cu-adevărat), pentru că este cu neputinţă să ne gâdilam singuri în aşa fel încât să obţinem efectul care se produce atunci când ne “ajută”, binevoitor, altcineva. Cunoscând că ne vom gâdila (căci unde-i ordin fizic, cu plăcere), creierul îşi va fixa rapid aşteptările faţă de ceea ce ştie că vom simţi, astfel că mâna noastră nu va produce episodul de râs aproape dramatic, pentru că senzaţia va fi redusă, din centrul de comandă, la modul simţitor, iată, cât se poate de practic.  Dacă însă ne va gâdila altcineva, creierul rămâne dintr-o dată descoperit în abilitatea sa predicţională referitoare la locul şi momentul senzaţiei devastatoare, iar şocul de gâdilat va fi pe măsură de mare. Dar dacă într-un experiment controlat amestecăm distincţia acţională? Gâdilat cu mâna personală asezonat şi sincronizat c-un braţ robotizat, adică dublă gâdileală.  (Braţul era reprezentat de o plăcuţă de plastic care se mişca de-a lungul palmei drepte, fiind controlată de mâna stângă a subiectului. Simplu, dar complicat, cert este că voluntarii se gâdilau tot singuri, ei personal şi prin reprezentant.) Ei bine, iată ce s-a constatat: când sincronizarea mişcărilor (directă şi indirectă) s-a alterat voit şi controlat iar braţul robotizat s-a pus pe întârziat (chiar şi cu două zecimi de secundă), senzaţia de gâdileală a fost mai puternică, iar cu cât a întârziat şi mai mult, senzaţia a explodat. Într-o astfel de acţiune destabilizatoare, creierul devine din ce în ce mai incapabil să lege acţiunea de senzaţie. Acţiunile liniare nu mai conduc, dintr-o dată, direct la consecinţele stăpânite, oarecum, prin anticipaţie. Gâdilarea manuală înseamnă acţiune urmată, imediat, de senzaţie. Dacă însă se interpun între cele două chiar şi câteva miimi de secundă, apar deja, în plan mental, îndoieli legate de iniţierea acţiunii prin mod propriu şi personal.

Am vorbit de timp pentru a ne gândi dacă el se deplasează într-o singură direcţie a realităţii şi dacă are aceeaşi culoare de exprimare, iar despre gâdilat pentru a vedea cum pot fi separate intenţia şi acţiunea şi cum poate fi slăbită convingerea că noi o controlăm pe cea din urmă atunci când intervine timpul întârziat, cu consecinţe serioase în planul existenţial.

Iar acum să ne întoarcem la Libet (de fapt, n-am fost departe deloc) şi să recapitulăm: observaţia fundamentală era aceea că există activitate cerebrală înainte ca noi să decidem acţiunea în mod conştient, conştiinţa apărând prea târziu pentru a-i putea acorda, cu surle şi trâmbiţe, statutul de declanşator al acţiunii voluntare. Mutăm acum consecinţele acţionale în plan moral-social, acolo unde demnitatea existenţelor noastre scrie reguli de orientare. Cu alte cuvinte, nu avem liber arbitru, fie el tăcut sau foarte gălăgios? Poate că, dacă n-ar fi fost un bun observator, chiar şi Libet ar fi putut accepta un asemenea crunt adevăr, însă pentru că luase cunoştinţă de faptul că la nivelul acţiunii voluntare unii dintre subiecţi recunoscuseră că renunţaseră la mişcarea “voită” imediat înainte ca ea să se producă şi mai ales pentru că era vizibilă, şi în acest caz, revolta electrică a celulelor, acel potenţial evocat (dar diferit prezentat, care apărea întocmai şi la timp, apoi cobora până spre zero şi dispărea cu aproximativ 200 de milisecunde înainte ca acţiunea să aibă loc), Libet a găsit conştiintei un nou rol, fundamental, la nivelul acţiunii voluntare: liberul arbitru îşi poate manifesta veto-ul final înainte de producerea acţiunii iniţiate în mod conştient. Adică nu ne putem ascunde, iresponsabili şi liniştiţi, în coteţe securizate moral, nu suntem animale nevinovate şi nici maşini automatizate, suntem şi vom rămâne responsabili pentru vieţile şi acţiunile noastre pentru că da, asta-i clar, nu ne putem împotrivi apariţiilor intenţiilor interne mai puţin onorabile, însă avem deplină putere şi timp suficient pentru a renunţa la planurile setate de acţionare. Conştiinţa nu poate iniţia acţiunea, dar o poate împiedica.

Liberă să nu spun “da”. În noi există permanent, funcţională,  pârghia unui veto absolut conştient, care ne plasează într-un alt plan al libertăţii trăirii, poate pe cel mai înalt: libertatea de a refuza. Creierul nostru se pregăteşte tot timpul să pună în practică intenţii pe care nu le avem, pe care le numim, destul de primar, impulsuri, şi care-s făcute să se ridice din planul cel fizic în cel superior-mental, nefiind deloc obligatoriu să ajungă în planul concret, acţional. Însă discuţia e lungă şi zona de abordare imensă, ceea ce rămâne de reţinut, pentru un articol pe site, este marea diferenţă calitativă între o conştiinţă morală care îţi spune ce poţi să faci şi aceea care îţi spune ce poţi avea impulsul să faci. (Revin la gramatică şi la limba mea dragă: dacă înţelegi cum funcţionează regulile de transformare ale cuvintelor şi îmbinarea lor în propoziţii, ai o şansă şi cu liberul arbitru.)

Conştiinţa, ca orice lucru serios, are nevoie de timp, pentru că liberul arbitru al ei operează prin intermediul selecţiei, nu al proiectării rapide. Conştiinţa, cunoscând adevărul că informaţia reprezintă putere, trebuie să ştie ce urmăreşte creierul pentru a-şi putea manifesta veto-ul. Conştiinţa are nevoie de timp. Foarte tehnic, de subliniat ar mai fi faptul că, în contrast cu viaţa obişnuită, normală, veto-urile apar cu frecvenţă mare numai în situaţii care nu sunt frecvente ele însele, atunci când, din varii motive de transformare existenţială, în lumea noastră interioară intră lumea de-afară, când ne pomenim, dintr-o dată, conştienţi şi responsabili de ceilalţi şi îi privim cu ochi interiori tocmai pentru că în ei ne vedem, dintr-o dată, chiar pe noi. Un veto conştient este un veto de care suntem conştienţi, altfel, zi după zi, în mod obişnuit, putem impune sute de lanţuri de vetouri inconştiente unor dorinţe şi impulsuri inconştiente, care nu au nimic de-a face cu conştiinţa. Conştiinţa e singura conştientă de pe Pământ. Ca să se vadă în Univers, conştiinţa are nevoie de timp.

Libet plusează argumentarea şi o împing şi eu, către Dumneavoastră: cum altfel ar funcţiona impulsurile reprimate ale lui Freud? Trebuie să existe un timp pentru reprimare (şi el chiar există), cum s-ar declanşa mecanismul dacă n-ar fi nicio diferenţă între impulsul de a acţiona şi acţiunea propriu-zisă? În rest, ştiu şi înţeleg că-i mai comodă o pravăleală pe canapeaua freudiană şi voi respecta veci-pururi nevoia de odihnă activă şi de siestă integratoare a multora, am însă senzaţia că pentru inconştient, ca şi pentru conştienţă, e mai bun taburetul psihologiei cognitive (un alt fel de a mobila si de a şedea), pentru că:

– unu: fiind mic şi îngust, pe el nu se mai poate aşeza şi altcineva;

– doi: eşti nevoit să ţii coloana dreaptă şi privirea înainte, nu în tavan, ceea ce echilibrează serios perspectiva;

– trei: despre pernuţele sub cap puse încă din viaţă deja m-am exprimat.

_______________________________________________________

Poate că, sub final, merge un exemplu, imposibil de pus în vreo rimă (exclus vreun haiku).

Uitaţi-vă la televizor, la opulenta nuntă borcească.

Ar fi putut să spună nu.

Iul 102011
 

… acu’,  nu ştiu ce să zic, ca vorbele mele să nu fie, cumva, prevestitoare. (… Da’ nu, nu sunt, n-au cum să fie, în jurul meu nici strop de Gică Clooney. Da’ nu disper, să ştiţi: universul îi va arăta, într-o zi, cu multe degeţele, că nu e el făcut doar pentru top-modele.)

Îmi doresc să nu mă lovească niciodată Parkinsonul, însă, dacă zarurile sunt cumva aruncate, atunci declar că sunt de acord să mi se umble în capul cel tare şi căpos,  însă numai dacă-i vreun Libet prin preajmă şi cugetă la fel de sănătos. (Câţiva nu-i iau teoriile în serios, poate că voi ajunge să n-o mai fac nici eu, cine ştie? Da’ de zis am zis şi aşa rămâne: îmi dau acordul ferm pentru deschidere.)

Palidotomie, talamotomie, desigur că ştiţi ce înseamnă, că doar şi la neurotransplant vă pricepeţi, după ce-aţi fumat deja, cu teoretice rotocoale (ohoo-hooo, da’ de când!), procedura electrostimulării cerebrale. (Neurotransplantul se experimentează, -tomiile de care vorbeam au apus cam demult, doar ici-colo se mai practică, mai degrabă în gând.)

S-o luăm altfel, ca să-nţeleg şi eu, că tare mi-e greu. Evoluţia a avut suficientă grijă de creierul nostru, câtă vreme l-a echipat cu un scut aşa de încăpăţânat şi de tare. Nu a permis să ne plouă sau să ne ningă în creier, nici măcar flori de cais n-a lăsat să-l atingă, până şi cu ciocanul musai de ceva străduinţă. Stimuli cu impulsuri electrice în cap, pe creier la vedere? Cum spuneam, mulţumesc frumos, încă nu, unii însă au avut parte deja, vă asigur.

De când se ştie, neurochirurgia deschide capete (la modul practic, chiar luminează minţi), aşa că prin anii ’60, pentru a veni în sprijinul bolnavilor de Parkinson şi pentru a lovi în tremuratul necontrolat al acestora, a imaginat şi pus în practică metodele menţionate mai sus (anacronice acum faţă de modernul neurotransplant, căruia îi dorim viaţă lungă), adică a spart învelişul cranian (… fie, treacă de la mine, sensibiloşii să citească „a deschis”) şi a introdus în creier un dispozitiv care n-avea altă treabă decât să se-ncălzească. Când temperatura ajungea la 60 de grade, celulele nervoase avute în vedere erau distruse, diminuându-se astfel tremuratul necontrolat şi durerile cronice aferente. (Înţelegeţi, sper, că am condensat la maximum informaţiile, căci, după documentare, creierul meu, în totalitate, fără pic de electrozi în ajutor, e-n ceea ce se cheamă „vâlvătaie”.)

Bertram Feinstein, unul dintre neurochirurgii familiarizaţi cu practicarea acestui tip de intervenţie, prieten bun cu Libet, i-a dat voie acestuia să-l asiste. (… Eu zic, dacă ajungeţi cumva în vreo sală de operaţii, să deschideţi bine ochii – … mă rog… n-am găsit altă rimă… –  la cine se mai află acolo, zău dacă mai cred că în zilele noastre cercetătorii sunt la fel de angajaţi şi de morali, chiar faţă de ficaţi sau premolari.) Dar pentru că Libet (pornind, desigur, de la verificatul principiu „dă-mi un deget ca să-ţi iau tot creierul”) a vrut să afle ce şi cum ar trebui să acţioneze asupra acestuia pentru ca pacientul să poată declara:  da, pot simţi asta, a aplicat organului etalat în toată splendoarea scurte şocuri electrice. (Cutremuraţi-vă, dar o faceţi degeaba: pacienţii erau complet conştienţi  – nu doar pentru Libet, ci şi pentru operaţia parkinsoniană în sine. Să mai precizez că nu i-a durut nimic, n-au sângerat şi, s-ar părea, nici nu le-a părut rău că şi-au dat acordul, căci au făcut-o? Cortexul e cam nesimţitor, să ştiţi, aşa că orice fel de stimulare a sa este proiectată asupra corpului. ) … Bine-bine, o să ziceţi, da’ un şoarece, un crocodil, o bufniţă, nu era mai etic, principial,  mai „omenesc” pentru cercetare? Creier deschis, creier încins, om perfect conştient, zău aşa … Păi nu, a dat Libet din cap, ne-ncurcă ceva la minunatele animale, se cheamă „întrebări şi răspunsuri esenţiale”. (Cum ar veni, animăluţele, drăguţele, nu pot ajunge, nici măcar în grup solidar,  în finala lui „Vreau să fiu miliardar.”)

Creierul văzut şi dinăuntru, şi din afară. Înregistrare obiectivă şi percepere subiectivă. Faină treabă.

Despre electrostimulare am mai învăţat şi noi câte ceva şi am avut în faţă, măcar o dată, la neuropsihologie, harta fizico-cerebrală. (Wilder Penfield, alt frumos nebun, care a identificat, în urma un studiu de proporţii, ce arie a cortexului corespunde fiecărei părţi a corpului). Fiecare zonă din cortex cartează senzaţii după locurile lor de origine. Mai exact, descărcări de impulsuri nervoase arată că v-am pişcat foarte tare de nas (ei, cum să nu?), însă recunoaşterea ca atare (validarea acţiunii mele îngrozitoare) se face atunci când ele ajung în regiunea cortexului somato-senzorial responsabilă de nas. Inversul este la fel de valabil: atunci când zona responsabilă cu nasul este stimulată direct din cortex (deşi mă aflu permanent în capul Dumneavoastră, jur că acţiuni directe nu am prestat!), senzaţia resimţită este, cum altfel?, o pişcăturică pe nas. Aşadar, fie că năvăleşte peste ele o experienţă senzorială, fie că vine o stimulare electrică, activitatea  celulelor nervoase din cortex este aceeaşi, creierul neputând să facă diferenţa între înţepătura din deget şi un curent electric aplicat lui însuşi (dacă, desigur, stimularea electrică se face exact în centrul care este responsabil de intepaturile pielii). … Ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam tont.”

… Pân-aici clar, nu-i aşa? Câtă vreme chiar şi lui Libet i-a fost, zic să continuăm. Liber deci, a spus cercetătorul, să punem faţă în faţă conştienţa pacientului în cazul unei atingeri fizice reale cu conştienţa aferentă stimulării zonei corespunzătoare din creier.

Până să intrăm în detalii, vă las să vă imaginaţi, întru o binemeritată relaxare (pacienţii, nu uitaţi, erau pe deplin conştienţi):

Benjamin Libet: „Bună ziua, stimabilul meu domn.”

Pacientul: „Vă salut tremurând profund neuronal, Maestre.”

Benjamin Libet: „Aveţi un creier foarte frumos.”

Pacientul:„… Vaaaai, Maestre, mulţumesc tare… (… Nu-nu, lăsaţi, nu vă deranjaţi, nu doresc o oglindă, nici măcar o oglinjoară.)  Da’ ce mi-ar fi plăcut să-l văd şi eu pe-al Dumneavoastră!… Creier de cercetător, eheeei, altă scoarţă!… Inteligenţă creatoare… Poate data viitoare?!…”

(… chiar n-aş avea de ce să nu-i cred pe cei care povestesc că atunci când Libet a fost întrebat dacă nu i se pare că maniera asta de a practica ştiinţa e suficient de lugubră – dacă nu cea mai cea dintre toate -, acesta a răspuns că dimpotrivă, pacienţii au fost de-a dreptul încântaţi că au parte de puţin divertisment în timpul tratamentului. Personal, voi încerca să abordez la fel situaţia la următorul consult ginecologic, în poziţia preferată, recomand bărbaţilor exact acelaşi lucru – nu pe dos – , în condiţiile drăgălaşului şi reconfortantului tuşeu de prostată.)

Aşadar, prima fază: o mână atinsă,  apoi o atingere electrodică în zona din cortex responsabilă cu semnalarea atingerii. În ambele cazuri, o întârziere de jumătate de secundă înainte ca pacientul să fie conştient de senzaţie.  Cu adevărat importantă a fost întârzierea (despre care Libet ştia deja, de câţiva ani), dar am putea preciza (mai ales pentru a nuanţa adevărul istorico-fizic prezentat, oarecum jucăuş, într-un paragraf de mai sus) că senzaţiile au fost, întrucâtva, diferite: cortexul stimulat a produs o senzaţie nu foarte precis localizată, de o calitate (să-i zicem) mai slabă, care nu apărea şi nici nu dispărea la fel de brusc, comparativ cu cea reală. (Deci da, dacă vreţi senzaţii cu adevărat tari şi credeţi că vă pot ajuta, oferiţi-mi nasul Dumneavoastră, nu cortexul.)

A două fază: Libet a atins creierul în locul responsabil de senzaţiile mâinii dreapte, a lăsat să treacă 200 de milisecunde şi apoi a atins mâna stângă (chiar mâna stângă). Ce mână a fost atinsă prima? Ce zice pacientul? Nu-i aşa că nu poate fi păcălit, că avansul de 200 de milisecunde îi este suficient cortexului ca să declare, sus şi tare, că a devenit conştient în primul rând de atingerea mâinii drepte, că doar a fost  prima, chiar dacă via cortex? Ba bine că nu. Pe deplin responsabili, pacienţii au susţinut, deloc mai jos sau mai moale, că prima oară le-a fost atinsă mână stângă, cea cu atingerea „reală”.

Adică senzaţia mâinii stângi, a doua la start, a câştigat cursa spre conştienţă, cum pălăria cortexului meu să se-ntample aşa ceva?! Păi n-am stabilit că cele două tipuri de stimulări au aceeaşi valoare a timpului de conştientizare? Cum să suprimi, dacă nu mişeleşte, secundele clare de activitate neuronală ale celeilalte senzaţii, ca să ajungi tu prima? Eşti, tu, senzaţie-mână-stânga, atât de tare? A dat-o-n bară experimentatorul? Nicidecum. Procedural, Libet n-a ratat nicio secvenţă de tehnică, întârzierea de jumătate de secundă era deja o evidenţă, experimentul fusese adaptat ca la carte, cum să explici, totuşi, astfel de rezultate? În fond, chiar şi Libet se aştepta să demonstreze că acea întârziere de jumătate de secundă era o realitate (aceeaşi realitate)  înainte ca orice fel de stimulare să fie conştientizată, indiferent de unde ar proveni: din atingere reală sau din stimulare „nenaturală”, cortex-electrodică. Na belea. Să-şi modifice Libet teoria? Avea în spate ani de experimente şi rezultate. Avea timpul de partea lui, avea bucata lui de secundă. Să-şi lărgească teoria? Bine că da.

(Ştiţi, despre Libet se zice că-i enervant de-a dreptul pentru că, deşi intens controversată, explicaţia lui a rămas, până astăzi, în picioare.) Pentru a da sens acestui experiment, Libet ne îndrumă să presupunem că atingerea mâinii stângi a părut doar că a câştigat cursa, deşi a rămas tot timpul în urma poziţiei atingerii electrodice a  creierului, doar ca acesta – creierul –  a devansat senzaţia, adică a şters întârzierea de o jumătate de secundă aferentă atingerii reale. … Ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam nărod şi, pe deasupra, mai e şi mişel.”

Da’ ce de ce? Pentru că n-a şters jumătatea de secundă şi în cazul stimulării prin el? Mda, ar trebui să fii, într-adevăr, cam netot încât să ceri ca ceva atât de nenatural ca o stimulare electrodică a cortexului  să aibă parte, pe picior de egalitate cu naturalul, de o asemenea editare metodică. Creierul ăsta, care nu-i prost degeaba, a decretat, iacătă, plin de bun simţ (re)constructiv: numai o stimulare reală a simţurilor este manipulată în timpul subiectiv.

… Da, ştiu ce ziceţi, m-am prins: „Frate, creieru’ ăsta-i cam deştept.”

Cum şi de ce? Hai să vedem.

Recapitulând un pic (ştiu că voi aţi înţeles, eu sunt cea care are nevoie): orice stimul trebuie să dureze îndeajuns pentru a se înregistra în conştiinţă. Prea scurt, nici nu ştim că există. (Ar merita să discutăm, într-o altă întâlnire, despre percepţia subliminală.) Lung (adică suficient): belea cu jumătatea de secundă. Conştiinţa, zic experimentele, rămâne în urma realului. Da’ noi de ce nu ne putem da seama de asta, de ce-am avut nevoie să se nască Libet, de ce nu ne-am fost suficienţi prin însăşi naşterea noastră? De ce, la nivelul conştiintei, nu simţim nicio întârziere? De ce suntem atât de siguri că totul se-ntâmplă acum, atât pişcătura cât şi validarea existenţei sale? Pentru că ne ajută creierul, de-aia, da-da, creierul ăla tont-nărod-mişel-deştept şi, pe deasupra, bun ceasornicar. Creierul face o antedatare subiectivă, pentru a oferi senzaţia de conştienţă imediată. Creierul, dragul de el, ne dă timp să percepem. (Peste tot, în jur, în viaţa reală, numai hoţi şi criminali de timp. Creierul ni-l oferă pe tavă.) Este adevărat, durează ceva până aducem înăuntru ce e în afară, însă creierul reaşează experienţa, astfel încât să percepem lumea – atingere şi strigăt – la timpul potrivit. Da’ cum de ştie creierul unde în spatele timpului să plaseze senzaţia? E-atât de uşor s-o dea în bălării de adecvare conştiento-neuronală! Dacă ar face-o prea puţin, am simţi atingerile înainte ca ele să se întâmple. Dacă ar face-o prea mult, le-am simţi mult după ce-ar fi fost produse.

Reaşezarea corectă se face prin folosirea potenţialelor evocate. Atunci când apare stimulul, la nivelul creierului se produce un efect imediat,  acest potenţial evocat (vizibil clar pe encefalogramă), care este folosit drept punct până la care ceasul conştiinţei este dat înapoi. Mai sus, am spus cam aşa:  „numai o stimulare reală a simţurilor este manipulată în timpul subiectiv”. Nu băteam câmpii, pentru că doar în acest caz, doar pentru că există potenţial evocat, reuşeşte scamatoria. Când creierul este atins cu un electrod nu se crează niciun potenţial evocat, iată de ce, în „cazul” prezentat, senzaţie mână dreaptă versus senzaţie mână stângă, nu a existat decât un singur timp de devansat, acela al mâinii stângi, adică al atingerii reale. De ce e aşa? Nu ştiu dacă veţi accepta, însă eu cred că în lumea asta, fie ea neuronală, există, liberă dar îngrădită, o zonă de decenţă trans-existenţială. Nu există potenţial evocat, deci nu există devansare, pentru că atingerea creierului cu electrozi nu face parte deloc din normalul existenţei noastre cerebral-planetare.

***

Scrisul disciplinează mintea, spune un site căruia nu i s-a făcut niciun fel de publicitate şi nici nu a fost încă lansat. Să nu-ndrăzniţi cumva să ziceţi că nu am încercat.

 Comentariile sunt închise pentru Lasă-mi vârful nasului în pace, altfel pun pe tine, imediat, iepuraşul cutanat!  Etichetate cu:
Iun 252011
 

Sunt filosof, a spus întotdeauna Daniel Dennett, nu om de ştiinţă, iar treaba mea, la care încerc să mă pricep cel mai bine, este aceea de a pune bune întrebări, nu de a plasa răspunsuri. (Am apelat la o inversiune voită, îmi pare că, la fel ca şi în cazul bunelor practici – comparativ cu practicile bune -, bunele întrebări sunt superioare întrebărilor bune, bucurându-se de o mare şi evolutivă caracteristică: transferabilitatea. Desigur, s-ar putea să mă înşel. O bună înşelăciune, de data asta absolut egală înşelăciunii bune. Of.)

Să găseşti mereu întrebări mai bune, din ce în ce mai bune, abţinându-te să rumegi mereu vechile răspunsuri (de câte ori n-aţi molfăit o gumă nepermis de mult?), îmi sugerează progres. Alfel, e doar înaintare. Cum în capul meu mă războiesc sângeros cu dex-ul cam des, noţiunile astea, deşi patalamate academic, după mine nu sunt sinonime.

Să fii un bun critic al întrebărilor nu vi se pare într-un spirit mult mai crescător decât să fii un excepţional exeget al răspunsurilor? Aşa că un motto introductiv al lui Nørretranders, citat din el însuşi, îmi este pe placul deplin: Întrebarea ridicată de neurofiziologul american Benjamin Libet a fost una neobişnuit de bună. Ştiu eu un site în care există zilnic asemenea întrebări şi mai aştept încă unul. Am fost ameninţaţi acolo, pe site-ul gravific, ca vom avea parte de o serie Benjamin Libet (delicat dimensionată „mini”). Am şters, aşadar, articolul meu şcolăresc şi abia terminat despre liberul arbitru (care, desigur, era doldora de multe răspunsuri bune, împrumutate de la centru precum fracul lucios pentru nuntă), pregătindu-mă, în hainele casual, de întrebarea pe care o vom găsi, sigur, la Adrian. (Zic aşa, generic, „întrebarea”.)

Da’ parcă nu-mi vine să mă desprind, aşa că pun umărul la pregătirea terenului abordării interogative a lui Libet.

Pân’ la urmă, ce-i cu EEG-ul ăsta pe capul nostru? (Observaţi câtă generozitate sugestivă, la limba asta română?) În 1929 (unii zic 1924), Hans Berger, un psihiatru austriac, a dat de-o descoperire: dacă pe capul subiectului plasezi, strategic, nişte electrozi, măsori activitatea electrică de pe exteriorul craniului. (Mie mi-ar prinde bine un astfel de EEG portabil întru o clară elucidare academică, sunt cursuri la sfârşitul cărora jur că nu ştiu dacă am dormit sau dacă am visat. În acelaşi spaţiu, nici diferenţă între vis frumos şi coşmar nu mai reuşesc să fac.) Electroencefalograma asta înregistrează undele alfa şi alte patternuri de activitate cerebrală, ritmurile alfa, năstruşnicele, dându-te de gol, de exemplu, când te odihneşti. (Nu, mulţumesc, nu vreau EEG şi la serviciu.)

Ceva mai tarziu, prin anii ’65, alţi domni, Hans Helmut Kornhuber şi Lüder Deecke, nişte neurofiziologi capabili care trudeau la o teză de doctorat, au fost tare curioşi să ştie dacă, în afara stării de veghe sau de somn, EEG-ul e atât de iscusit încât să arate cu degetul (electroencefalografic, desigur) dacă omuleţul evoluat tocmai desfăşoară o acţiune. Deget la deget cu mare bucurie, ei au solicitat subiecţilor să presteze o activitate simplă – exact, îndoirea unui deget! – de foarte multe ori. (De ce de foarte multe ori? Pentru că, unu la mână: trebuie să existe o activitate într-un mare număr de celule nervoase înainte de a se produce o schimbare în câmpul electric din jurul creierului, doi la mână: măsurătoarea se face prin învelişul cranian.) Aşa că au adunat toate măsuratorile în jurul pilonului teoretic: dacă exista un eveniment deosebit înregistrat în momentul în care avea loc acţiunea, semnalul urma să fie amplificat dacă mai multe măsurători erau însumate. Iacătă ce-au aflat stimabilii domni cărora le datorează câte ceva Libet, adică tocmai pornirea: o acţiune simplă (ce poate fi mai simplu decât să-i arăţi degetul partenerului de trafic?) este anticipată înăuntrul creierului, acesta prezentând (hai că ştiţi) bereitschaftspotential, adică potenţial de pregătire, o schimbare ce demonstrează că o acţiune este la linia de start, în pregătire. (Am citit eu undeva că măcar un cuvânt în altă limbă folosit dă, aşa, artistic, o notă de intelectualizare neagresivă. În plus, dacă aţi putut pronunţa ubicuitinilarea, şi aţi putut, tot ce începe cu „bere”, intrasezon, e floare la ureche.) Ce mare scofală, zic? Normal că aşa stau lucrurile, creierul, că doar de-aia-i creier (el cochetează cu factorul g, nu cu punctul g, slavă Domnului că am aflat şi eu, într-un final, care-i deosebirea) pregăteşte acţiunea, socotind cum ar trebui să fie realizată. Corect, de acord: dacă-i zice „de pregătire”, înseamnă că trebuie să fie situată înainte de acţiune, că doar n-oi fi venit cu pluta. Ei da, da’ să vedeţi surpriză cu durata. O secundă întreagă. (Media este de aproximativ 800 ms.) Omuleţii au hotărât să-şi îndoaie degetul, dar cu o secundă întreagă înainte de asta, creierul lor arată că se pregăteau să execute acţiunea. Din aproape în aproape, veţi vedea, s-a născut buna întrebare a lui Libet: dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?

Doar nu credeţi că sunt în stare să răspund eu la întrebarea asta.

Dar vă pot aduce în faţa ochilor minţii un alt precedent al experimentelor lui Libet, a cărui concluzie literalizată, de care am aflat foarte curând, mi-a devenit extrem de dragă. Arthur Jensen (cel care a devenit celebru pentru teoria care susţinea că americanii de culoare sunt, faţă de americanii albi, mai puţin inteligenţi din cauze genetice), a făcut numeroase experimente pentru a măsura timpul de reacţie: 0,25 secunde, foarte normal. Totuşi, părându-i-se că unii dintre subiecţi au păcălit, adică au reacţionat prea încet la modul cel mai deliberat (neavând încredere în ceea ce va face Jansen cu rezultatele experimentale, s-a bănuit că aceasta ar fi fost cauza), le-a solicitat să-şi mărească treptat timpul de reacţie. Ei bine, doamnelor şi domnilor, niciunul dintre ei nu a fost în stare de aşa ceva. Cum încercau să mărească timpul de reacţie cu doar o pătrime de secundă, acesta avansa, obraznic, la cel puţin jumătate de secundă. Până când să afle de experimentele lui Libet, Jansen n-a înţeles ce şi de ce se întâmplă, îmi dau seama cum s-o fi simţit, săracu’ de el.

Ce ne spun toate acestea? Că putem reacţiona extrem de rapid, dar nu putem reacţiona în mod voluntar puţin mai încet. Dacă vrem să reacţionăm puţin mai încet decât reacţionăm în mod instinctiv, e musai să reacţionăm conştient, ori asta ia mult mai mult timp. Conştiinţa nu poate presta puţin mai încet ci doar mult mai încet pentru că – mi se pare o nørr-formulare genială -, conştiinţa este un lucru pe care îl folosim atunci când nu este mare grabă.

(M-am folosit, pentru a înţelege lucruri şi pentru a putea să vi le fac cunoscute – pe acestea şi pe altele -, de Daniel Dennett, Susan Blackmore şi Tor Nørretranders. Ce-a ieşit din capul meu după ce-a intrat, Dumnezeu cu mila – ca să zic aşa -, cât despre timpi de orice fel, să fim serioşi: vi se pare că stau bine?)

 Comentariile sunt închise pentru Te grăbeşti? (sau despre puterea mişcătoare a unui singur deget)  Etichetate cu:,