Aug 252011
 

(pentru o mai mare rapiditate de afişare virtuală, acest text este preluat şi prelucrat dintr-o corespondenţă privată, la cererea publicului spectator iubitor de mame, bunici şi, nu în ultimul rând, de marii pitici)

Aveam  vreo  5-6  ani,  bunicii   îmi   citeau   seară     de  seară   „Cireşarii” (… ce poveşti?! – le tocisem demult!), mă îndrăgostisem de personajul Victor până undeva spre genunchi (ceea ce, pentru vârsta aceea, era absolut suficient), rivalizam cu potrivita lui Laura, dar o şi iubeam (pentru că, nu-i aşa, ea îl iubea pe el, iar noi le dorim tot binele din lume celor care se iubesc fără noi).

Aşa că, dintr-o mult dospită şi absolută convingere salvatoare ce m-ar fi proiectat, fără îndoială, mult mai aproape de magnificul Victor, o convoc pe maică-mea la o şedinţă individuală şi-i cer să mă asculte cu toată seriozitatea: „Te rog să înţelegi că nu mai vreau să mă cheme Sorina, pentru că ceilalţi copii   s-ar   putea   să   mă  strige  la  şcoală  Sorina-Găina sau Sorina-Maşina sau Sorina-Băşina (…. Graur-Graur, unde eşti, mă laşi singură în DEX?! … vă cer milioane de scuze, însă cuvântul chiar este disponibil pentru uzul comun, ar fi fost mare păcat pentru redarea de istorie să fi folosit subterfugii de lingvistică memorie) şi nu vreau să ajungem acolo. Te rog să te   gândeşti   cum   să   mă   scoţi   cât  mai   repede  din   încurcătura asta.” (… Am fost, încă de pe-atunci, un copil precoce şi preţios, de-a dreptul onomastic-moral. Acum sunt o copilă mai mare, la fel de îndrăgostită, fără pic de speranţă, de virtual.)

M-a ascultat, aşa cum îi cerusem şi chiar mai mult de-atât, şi-a stabilit, fără nicio urmă de împotrivire că da, copila mea, suntem într-o mare încurcătură pentru că vor rămâne aspecte legale peste care nu vom putea trece, nu vom putea mâzgăli concret pe certificat (copil binecuvântat… de mic oamenii l-au luat în serios),  şi da, dacă-i atât de important pentru mine şi pentru viitorul meu social, categoric că-i musai să răscolim tot pământul după un nou şi potrivit nume. Atâta aşteptam, îl aveam pregătit: „LAURA!”, am strigat repede, încântată.

„În regulă, minunat nume.” a replicat, la fel de serioasă, maică-mea. … „Laura-Gaura”.  Şi s-a uitat în ochii mei adânc.

… De-atunci, concave sau convexe, iau lucrurile (aproape)-aşa cum sunt.

 Comentariile sunt închise pentru Lecţia de nume (din ciclul, neînceput şi neterminat: „Interconexiuni psihonomastice”)  Etichetate cu: