Feb 282011
 

Aleg să rămân în zona centrului gravitaţional, deşi rescriu un articol la care lucram, tocmai pentru că, dintr-o dată, mi se pare interesant să abordez aspecte care-mi păreau foarte bune de pasat în aşteptare (între timp, nădăjduiesc, viaţa v-a arătat şmecheria cu aşteptarea care e întotdeauna în faţă, nu înapoi, deşi pare taman invers;  nu, n-am zis bine, noi suntem cei care o căutăm acolo unde nu s-a aflat, de fapt, niciodată). Zic: deunăzi mă gândeam să nu insist asupra lor pentru că nu păreau a-mi servi, deocamdată, susţinerii şi sublinierii ideii cu care tocmai mă-nsărcinasem să nasc – desigur că atent şi responsabil moşită.

Am tot discutat, în ultimele zile (în special vocile din mine s-au ciorovăit – căci comunicarea decentă mai alunecă, pe-alocuri, şi în astfel de nedomneşti atitudini) despre libertate şi limita ei. Mi-am amintit, din nou, cum am ajuns să-i privesc şi să-i îndepărtez pe cei care exclamă, pizmaş-admirativ, la vederea statutului meu social (nu sunt deloc puţini iar eu n-am niciun fel de regret): “Vai, dragă, da’ tu eşti atât de liberă!”, desigur, referindu-se la: “ai casa ta, stai singură, n-ai bărbat, n-ai părinţi, nu ai nici măcar rude în Bucureşti pe care să fii obligată să le vizitezi, nu dai socoteală nimănui – de copil  nu zice nimeni nimic, niciodată, da’ de ce mi-oi fi amintit de el tocmai în context de “dat socoteală”? -,  faci ce vrei, când vrei, cum vrei, dacă ţi se scoală ştergi din calendar orice sărbătoare comercializată, chiar şi Paştele şi Crăciunul, nu te obligă, nu te constrânge, nu te compromituieste nimeni.” (Acesta din urmă este un cuvânt nou, absolut personal, la care ţin foarte mult, căci compromisul, mai ales conjugal, nu e decât celălalt capăt al mituirii, sunteţi liberi să alegeţi voi care, menţionez doar că nu funcţionează într-atât similitudinea finalităţii interesantului banc legat de plăcerea sexului oral.)  „Nu trebuie să te grăbeşti să pui masa, nu eşti nevoită să-ţi vizitezi soacra, nu trebuie să te duci la biserică, nu trebuie să te întorci de acolo, nu trebuie să faci dragoste dacă nu vrei, nu trebuie să speli chiloţi de-ai lui Botezatu şi nici să te uiţi la Dumnezeu şi marii atei, nu trebuie nimic, dacă nu vrei.” (Desigur, vorbim în marele substantiv propriu de marcatorul echipei favorite, oricare ar fi acela, în directul directului, la deja biblicul televizor.) Libertatea mea, iacătă, golită fiind de responsabilităţile pe care ceilalţi le-au dobândit prin (de-acum) jelita punere în cârcă (ne)providenţială, e ca un fel de târfă de lux în comparaţie cu (parcă, prea eterna) nevastă serioasă, cu părul afumat de cuptorul de la aragaz. De ce libertatea mea e mai puţin responsabilă?  De ce libertatea lor e mai greu (dacă nu insuportabil de greu) de îndurat? Şi de ce unii dintre ei nici măcar nu mai sunt capabili s-o vadă, s-o cuprindă, s-o înţeleagă? De ce e o atât de categorică distincţie între aceeaşi libertate? Poate pentru că nevasta nu are limite, pe când târfa de lux da. Libertatea posesională a nevestei e nelimitată, a târfei comune, ba. Prestaţia existenţial-conjugală n-are graniţe (a măsurat cineva, vreodată, unde se sfârşeşte „la bine şi la rău”?), actul târfesc are însă un foarte definit hotar.

Limita este singurul dictator care validează, creator, libertatea.

Aşa cum zborul este de neimaginat în afară gravitaţiei, libertatea n-are niciun strop de semnificaţie în afara condiţiilor impuse de existenţa limitei. (Să nu cădeţi cumva în plasa impresiei cum c-aş fi cam deşteaptă, v-aţi înşela amarnic, eu doar încerc să-mi amintesc şi să-nţeleg ce-au vrut să-mi spună, din timpuri în timpuri, profesori feluriţi de libertăţi, graniţe sau gravitaţii.)

(… Tocmai am băgat de seamă, în propriul discurs şchiop şi întortocheat: aţi observat cât de repede – i-aş zice firesc – se poate face trecerea de la târfă la zbor? Aţi putea înţelege, atunci, de ce unii nu reuşesc să se ridice de pe pământ niciodată?)

Libertatea există doar prin alegere şi decizie, esenţa ei este hotărârea, bănuiesc că nu v-aţi îndoit de asta vreodată. (Şi, mai departe, voinţa şi consecvenţa de a-ţi transforma limita.) Mai presus de toate, libertatea reală este libertate gravitaţională, a spus-o un suficient de mare şi de viu înţelept. Gravitaţia (în fond, constrângătoarea ispită pamânteană, sub orice formă s-ar înfăţişa) este singura şansă de a te îndepărta şi de a te putea înalţa. Singura şansă de a zbura. Însă omul, ca meşteşugar al acestei imense libertăţi (îl lăsăm deocamdată deoparte pe Sartre, cu condamnarea lui executorie la libertate), este limitat în acţiunea sa de fondul intim-străin, de ceea ce precedă alegerilor noastre, de ceea ce a fost ales pentru noi (dar ce e limita, întreb din nou, dacă nu începutul cel mai sigur spre o reală şi acordată definire?) Cineva ne-a făcut-o, altfel spus. Ne-a pus nişte capitaluri într-un fond personal comun şi ne-a transmis foarte clar: asta vă va determina să trăiţi şi să va eliber(t)aţi de toate grijile. (Iar unde-i ordin, cu mare plăcere.)  Ia să vedem şi noi capitalul ăsta, cum arată, la chip şi la stat: zestrea somatică şi mentală, sexul, ascendenţa, rasa, naţiunea, epoca – sunt determinaţiile imuabile,  asupra acestor bucăţi investiţionale nu putem acţiona nicicum, niciodat’, ele vor fi doar purtătoare eterne de suficientă dobândă; locul (geografia), limba, religia, numele şi clasa sunt determinaţiile modificabile, asupra cărora libertatea mea poate interveni, le poate creşte valoarea, le poate plasa adecvat. Iacătă cum, înainte să mă construiesc eu pe mine, sunt, într-un fel, construită. Înainte să mă hotărăsc, sunt hotărâtă. Dar mă pot delimita oricând de limitantele mele limite. Pot gândi cum să cresc, pot să mă asum pe mine, pot să mă preiau în propriul proiect. (Asta sună fantastic: „Dar pentru că omul nu se odihneşte niciodată într-un hotar şi pentru că definiţia lui se află întotdeauna înaintea lui, în pasul proiectat şi care urmează să fie făcut sub forma unei noi hotărâri şi a unei alte instituiri de hotar, libertatea, ca plasticitate a hotarului şi ca multiplicare indefinită a lui, devine «preluare în proiect».” – Liiceanu, “Despre limită”.) Cum să-ţi trăieşti altfel viaţa, când ai capacitatea de a-ţi fi propriul proiectant câştigător? Cum să nu ieşi din îngrădirile prealabile şi să nu te determini, poziţionându-te? Libertatea gravitaţională reprezintă acceptarea condiţiei de a construi liber şi durabil pe teren propriu-străin, dar pe baza proiectului celei mai autentice noi geografii. Cum ţi se înfăţişează centrul pământului nu-ţi poate dicta cum ţi se va ridica tot relieful.

Să-ţi preiei religia în proiect mi se pare cea mai de preţ provocare, doar că mulţi dintre noi rămânem captivi aceleiaşi nemişcări mistificatoare: dat fiind faptul că ni s-a renunţat dreptul de a hotărî în această privinţă (aşa credem noi, în continuare şi denaturat, am stabilit doar că ne putem mişca oricând, gravitaţionalizat), venind pe lume cu libertatea religiei gata definită, perpetuăm o infirmitate (din avion aproape normală) de neacceptat: pentru că ni s-a retras dreptul de a ne autoplasa religios, în genunchi sau în picioare, de a ne târî sau de a ne înălţa, pentru că totul se întâmplă sub săbiile ascuţite ale recompenselor şi ale pedepselor, suntem umiliţi, invalidaţi, infantilizaţi, regresaţi permanent  în stadiul în care se hotărăşte (în continuare se hotărăşte) pentru noi. Suntem, tot timpul, sub autoritatea geografico-parentală, la mâna unei pedagogii divine rigide, insuficient spre deloc îndreptată către un înţelept management funciar. Aş putea accepta relieful, dar lăsaţi-mă să-mi curg apele. Nu voi, ci eu îmi sunt, singură,  nisipul de râu. Hai să tranzacţionăm, liberi, câte pietre suportă geografia.

Cândva, desigur că dezdoctrinările educaţionale se vor petrece şi  vor fi, neîndoielnic, rezultatul acţiunilor procesive ale unor inşi fără niciun dumnezeu calificabil şi diferit reliefabil. Vai de capul lor, zic şi eu, în cel mai imitativ spirit palerian: deşi s-a străduit să-l apere pe Socrate, Platon n-a reuşit s-o facă taman din cauza răcnetelor gloatei.  (Paler a murit tot pe 7 mai, otrăvit şi el, într-un fel mai subtil,  dar suficient de fatal.)