Aug 292011
 

E seară, aproape de opt, am venit de la serviciu de ceva vreme, stau de-atunci cu degetele pe tastatură şi nu mă pricep să încep. Să mă folosesc de timp sau de gâdilat?, parcă n-ar da bine o intrare prea triumfală pe terenul de joc al liberului arbitru controversat. Dacă las teoria să conducă articolul, atunci m-am ars din start, oameni cu intelect adecvat au scris despre asta fraze prelungi şi cursive, cum să exprim eu ce-am înţeles într-un mod retezat? Să mă las scrisă sau să scriu eu articolul? Să renunţ? Să votez? Ce să fac? Poate că înţelept ar fi să acordez abordarea cu un site responsabil, liber arbitrat de-a dreptul remarcabil.

De fapt, e aproape de zece, deşi puteam să jur că de când am terminat primul paragraf a trecut cel mult un sfert de ceas. (Timpul ăsta e de-a dreptul enervant iar percepţia noastră referitoare la curgerea lui este ultima în care să putem avea încredere, nu ştiu cum se face – sper c-aţi observat şi voi – că temperatura dorsală măsurată mental nu-ţi crează niciun fel de probleme faţă de estimarea duratei unui act sexual. Nu purtăm cu noi termometrul, nu purtăm nici cântarul, nici măcar aparatul pentru tensiune sau glucometrul vital, însă murim de-a dreptul pe stradă dacă n-avem la noi amărâtul de ceas digital.) Fără timp nu există flux al conştiinţei, aici vreau să ajung, lansând provocarea de a afla, la un moment dat, dacă timpul este cel care trezeşte conştiinţa, sau aceasta e cea care-l scoate din ceasul mental şi îl personalizează. Există vreo ora douăsprezece a.m., oră de bază, de la care să-nceapă să fie fie măsurată ziua conştientă şi trează? Câte ore are? S-a găsit vreo bucată de timp mai puternică şi echilibrată, care să stea la temelia cronologică a celorlalte ceasuri din viaţă? Acel timp (şi nu altul) îi dă conştiinţei costumul, colorat, de “acum”? Care este ordinea corectă? Trecut, prezent şi viitor? Sau nu contează cum?

Să recunoaştem, conştiinţa-i frumoasă în toate nuanţele şi întrebările ei iar nouă, pentru că-i vie şi asortată, ne place tare mult iluzia phi, ceea ce n-aş spune cu mare convingere despre satisfacţia cercetătorilor în ale conştiinţei, cărora încă le mai dă nevralgii. Recapitulăm iluzia, un pic: licărire verde care dispare, imediat apare licărire roşie în dreapta, până când ceea ce ajungem să vedem curând nu este o succesiune de apariţii şi dispariţii concrete ale celor două puncte colorate, ci doar un singur punct verde care se deplasează cursiv de la stânga la dreapta şi care îşi schimbă culoarea din mers, pe traseu. De ce e iluzia atât de frumoasă şi pe-atât de nesuferită? Sigur o să vă  lămuriţi încercând să răspundeţi următoarelor întrebări (dar înainte de marea încercare, poate c-ar trebui să ne punem de acord asupra a ce e iluzia, să n-o confundăm cu altceva, cine ştie, poate chiar cu eroarea: iluzia e ceva care nu este aşa cum pare, în niciun caz nu e ceva care nu există):

Unu: cum se poate să vedem clar un punct verde modificându-şi culoarea în timp ce se îndreaptă spre punctul al doilea, câtă vreme acesta din urmă nici n-a apărut? Nu e anormal, nu-i prea devreme?

Doi: dacă-i musai să fim conştienţi de al doilea punct pentru ca prezentul culorii să funcţioneze, nu cumva pentru realitate e mult prea târziu, căci primul punct deja a dispărut?

Informaţia despre culoarea prezentă este procesată după cele două poziţii ale punctului pe traseu. Verde-stânga, roşu-dreapta, culoarea curgătoare care se schimbă undeva pe la mijloc. Adică trecut, prezent şi viitor, axa pe care se află, tot timpul, realitatea? (Eu v-am zis deja c-ar trebui să acordăm mai mare importanţă timpurilor verbale, poate că şi acolo gramatica e preocupată mai degrabă să creeze iluzia timpului în loc să-l măsoare.)

Să nu uitaţi ce-am povestit până acum, căci o să facem o pauză de relaxare (cum ne-am obişnuit, desigur, în articolele despre Libet – de ce oare?). O să vă rog să vă gâdilaţi (degeaba râdeţi, e un exerciţiu pe care l-am furat de la mai marii învăţaţi). N-o să reuşiţi (constatare ce-o să vă facă să vă tăvăliţi de râs cu-adevărat), pentru că este cu neputinţă să ne gâdilam singuri în aşa fel încât să obţinem efectul care se produce atunci când ne “ajută”, binevoitor, altcineva. Cunoscând că ne vom gâdila (căci unde-i ordin fizic, cu plăcere), creierul îşi va fixa rapid aşteptările faţă de ceea ce ştie că vom simţi, astfel că mâna noastră nu va produce episodul de râs aproape dramatic, pentru că senzaţia va fi redusă, din centrul de comandă, la modul simţitor, iată, cât se poate de practic.  Dacă însă ne va gâdila altcineva, creierul rămâne dintr-o dată descoperit în abilitatea sa predicţională referitoare la locul şi momentul senzaţiei devastatoare, iar şocul de gâdilat va fi pe măsură de mare. Dar dacă într-un experiment controlat amestecăm distincţia acţională? Gâdilat cu mâna personală asezonat şi sincronizat c-un braţ robotizat, adică dublă gâdileală.  (Braţul era reprezentat de o plăcuţă de plastic care se mişca de-a lungul palmei drepte, fiind controlată de mâna stângă a subiectului. Simplu, dar complicat, cert este că voluntarii se gâdilau tot singuri, ei personal şi prin reprezentant.) Ei bine, iată ce s-a constatat: când sincronizarea mişcărilor (directă şi indirectă) s-a alterat voit şi controlat iar braţul robotizat s-a pus pe întârziat (chiar şi cu două zecimi de secundă), senzaţia de gâdileală a fost mai puternică, iar cu cât a întârziat şi mai mult, senzaţia a explodat. Într-o astfel de acţiune destabilizatoare, creierul devine din ce în ce mai incapabil să lege acţiunea de senzaţie. Acţiunile liniare nu mai conduc, dintr-o dată, direct la consecinţele stăpânite, oarecum, prin anticipaţie. Gâdilarea manuală înseamnă acţiune urmată, imediat, de senzaţie. Dacă însă se interpun între cele două chiar şi câteva miimi de secundă, apar deja, în plan mental, îndoieli legate de iniţierea acţiunii prin mod propriu şi personal.

Am vorbit de timp pentru a ne gândi dacă el se deplasează într-o singură direcţie a realităţii şi dacă are aceeaşi culoare de exprimare, iar despre gâdilat pentru a vedea cum pot fi separate intenţia şi acţiunea şi cum poate fi slăbită convingerea că noi o controlăm pe cea din urmă atunci când intervine timpul întârziat, cu consecinţe serioase în planul existenţial.

Iar acum să ne întoarcem la Libet (de fapt, n-am fost departe deloc) şi să recapitulăm: observaţia fundamentală era aceea că există activitate cerebrală înainte ca noi să decidem acţiunea în mod conştient, conştiinţa apărând prea târziu pentru a-i putea acorda, cu surle şi trâmbiţe, statutul de declanşator al acţiunii voluntare. Mutăm acum consecinţele acţionale în plan moral-social, acolo unde demnitatea existenţelor noastre scrie reguli de orientare. Cu alte cuvinte, nu avem liber arbitru, fie el tăcut sau foarte gălăgios? Poate că, dacă n-ar fi fost un bun observator, chiar şi Libet ar fi putut accepta un asemenea crunt adevăr, însă pentru că luase cunoştinţă de faptul că la nivelul acţiunii voluntare unii dintre subiecţi recunoscuseră că renunţaseră la mişcarea “voită” imediat înainte ca ea să se producă şi mai ales pentru că era vizibilă, şi în acest caz, revolta electrică a celulelor, acel potenţial evocat (dar diferit prezentat, care apărea întocmai şi la timp, apoi cobora până spre zero şi dispărea cu aproximativ 200 de milisecunde înainte ca acţiunea să aibă loc), Libet a găsit conştiintei un nou rol, fundamental, la nivelul acţiunii voluntare: liberul arbitru îşi poate manifesta veto-ul final înainte de producerea acţiunii iniţiate în mod conştient. Adică nu ne putem ascunde, iresponsabili şi liniştiţi, în coteţe securizate moral, nu suntem animale nevinovate şi nici maşini automatizate, suntem şi vom rămâne responsabili pentru vieţile şi acţiunile noastre pentru că da, asta-i clar, nu ne putem împotrivi apariţiilor intenţiilor interne mai puţin onorabile, însă avem deplină putere şi timp suficient pentru a renunţa la planurile setate de acţionare. Conştiinţa nu poate iniţia acţiunea, dar o poate împiedica.

Liberă să nu spun “da”. În noi există permanent, funcţională,  pârghia unui veto absolut conştient, care ne plasează într-un alt plan al libertăţii trăirii, poate pe cel mai înalt: libertatea de a refuza. Creierul nostru se pregăteşte tot timpul să pună în practică intenţii pe care nu le avem, pe care le numim, destul de primar, impulsuri, şi care-s făcute să se ridice din planul cel fizic în cel superior-mental, nefiind deloc obligatoriu să ajungă în planul concret, acţional. Însă discuţia e lungă şi zona de abordare imensă, ceea ce rămâne de reţinut, pentru un articol pe site, este marea diferenţă calitativă între o conştiinţă morală care îţi spune ce poţi să faci şi aceea care îţi spune ce poţi avea impulsul să faci. (Revin la gramatică şi la limba mea dragă: dacă înţelegi cum funcţionează regulile de transformare ale cuvintelor şi îmbinarea lor în propoziţii, ai o şansă şi cu liberul arbitru.)

Conştiinţa, ca orice lucru serios, are nevoie de timp, pentru că liberul arbitru al ei operează prin intermediul selecţiei, nu al proiectării rapide. Conştiinţa, cunoscând adevărul că informaţia reprezintă putere, trebuie să ştie ce urmăreşte creierul pentru a-şi putea manifesta veto-ul. Conştiinţa are nevoie de timp. Foarte tehnic, de subliniat ar mai fi faptul că, în contrast cu viaţa obişnuită, normală, veto-urile apar cu frecvenţă mare numai în situaţii care nu sunt frecvente ele însele, atunci când, din varii motive de transformare existenţială, în lumea noastră interioară intră lumea de-afară, când ne pomenim, dintr-o dată, conştienţi şi responsabili de ceilalţi şi îi privim cu ochi interiori tocmai pentru că în ei ne vedem, dintr-o dată, chiar pe noi. Un veto conştient este un veto de care suntem conştienţi, altfel, zi după zi, în mod obişnuit, putem impune sute de lanţuri de vetouri inconştiente unor dorinţe şi impulsuri inconştiente, care nu au nimic de-a face cu conştiinţa. Conştiinţa e singura conştientă de pe Pământ. Ca să se vadă în Univers, conştiinţa are nevoie de timp.

Libet plusează argumentarea şi o împing şi eu, către Dumneavoastră: cum altfel ar funcţiona impulsurile reprimate ale lui Freud? Trebuie să existe un timp pentru reprimare (şi el chiar există), cum s-ar declanşa mecanismul dacă n-ar fi nicio diferenţă între impulsul de a acţiona şi acţiunea propriu-zisă? În rest, ştiu şi înţeleg că-i mai comodă o pravăleală pe canapeaua freudiană şi voi respecta veci-pururi nevoia de odihnă activă şi de siestă integratoare a multora, am însă senzaţia că pentru inconştient, ca şi pentru conştienţă, e mai bun taburetul psihologiei cognitive (un alt fel de a mobila si de a şedea), pentru că:

– unu: fiind mic şi îngust, pe el nu se mai poate aşeza şi altcineva;

– doi: eşti nevoit să ţii coloana dreaptă şi privirea înainte, nu în tavan, ceea ce echilibrează serios perspectiva;

– trei: despre pernuţele sub cap puse încă din viaţă deja m-am exprimat.

_______________________________________________________

Poate că, sub final, merge un exemplu, imposibil de pus în vreo rimă (exclus vreun haiku).

Uitaţi-vă la televizor, la opulenta nuntă borcească.

Ar fi putut să spună nu.

Iun 252011
 

Sunt filosof, a spus întotdeauna Daniel Dennett, nu om de ştiinţă, iar treaba mea, la care încerc să mă pricep cel mai bine, este aceea de a pune bune întrebări, nu de a plasa răspunsuri. (Am apelat la o inversiune voită, îmi pare că, la fel ca şi în cazul bunelor practici – comparativ cu practicile bune -, bunele întrebări sunt superioare întrebărilor bune, bucurându-se de o mare şi evolutivă caracteristică: transferabilitatea. Desigur, s-ar putea să mă înşel. O bună înşelăciune, de data asta absolut egală înşelăciunii bune. Of.)

Să găseşti mereu întrebări mai bune, din ce în ce mai bune, abţinându-te să rumegi mereu vechile răspunsuri (de câte ori n-aţi molfăit o gumă nepermis de mult?), îmi sugerează progres. Alfel, e doar înaintare. Cum în capul meu mă războiesc sângeros cu dex-ul cam des, noţiunile astea, deşi patalamate academic, după mine nu sunt sinonime.

Să fii un bun critic al întrebărilor nu vi se pare într-un spirit mult mai crescător decât să fii un excepţional exeget al răspunsurilor? Aşa că un motto introductiv al lui Nørretranders, citat din el însuşi, îmi este pe placul deplin: Întrebarea ridicată de neurofiziologul american Benjamin Libet a fost una neobişnuit de bună. Ştiu eu un site în care există zilnic asemenea întrebări şi mai aştept încă unul. Am fost ameninţaţi acolo, pe site-ul gravific, ca vom avea parte de o serie Benjamin Libet (delicat dimensionată „mini”). Am şters, aşadar, articolul meu şcolăresc şi abia terminat despre liberul arbitru (care, desigur, era doldora de multe răspunsuri bune, împrumutate de la centru precum fracul lucios pentru nuntă), pregătindu-mă, în hainele casual, de întrebarea pe care o vom găsi, sigur, la Adrian. (Zic aşa, generic, „întrebarea”.)

Da’ parcă nu-mi vine să mă desprind, aşa că pun umărul la pregătirea terenului abordării interogative a lui Libet.

Pân’ la urmă, ce-i cu EEG-ul ăsta pe capul nostru? (Observaţi câtă generozitate sugestivă, la limba asta română?) În 1929 (unii zic 1924), Hans Berger, un psihiatru austriac, a dat de-o descoperire: dacă pe capul subiectului plasezi, strategic, nişte electrozi, măsori activitatea electrică de pe exteriorul craniului. (Mie mi-ar prinde bine un astfel de EEG portabil întru o clară elucidare academică, sunt cursuri la sfârşitul cărora jur că nu ştiu dacă am dormit sau dacă am visat. În acelaşi spaţiu, nici diferenţă între vis frumos şi coşmar nu mai reuşesc să fac.) Electroencefalograma asta înregistrează undele alfa şi alte patternuri de activitate cerebrală, ritmurile alfa, năstruşnicele, dându-te de gol, de exemplu, când te odihneşti. (Nu, mulţumesc, nu vreau EEG şi la serviciu.)

Ceva mai tarziu, prin anii ’65, alţi domni, Hans Helmut Kornhuber şi Lüder Deecke, nişte neurofiziologi capabili care trudeau la o teză de doctorat, au fost tare curioşi să ştie dacă, în afara stării de veghe sau de somn, EEG-ul e atât de iscusit încât să arate cu degetul (electroencefalografic, desigur) dacă omuleţul evoluat tocmai desfăşoară o acţiune. Deget la deget cu mare bucurie, ei au solicitat subiecţilor să presteze o activitate simplă – exact, îndoirea unui deget! – de foarte multe ori. (De ce de foarte multe ori? Pentru că, unu la mână: trebuie să existe o activitate într-un mare număr de celule nervoase înainte de a se produce o schimbare în câmpul electric din jurul creierului, doi la mână: măsurătoarea se face prin învelişul cranian.) Aşa că au adunat toate măsuratorile în jurul pilonului teoretic: dacă exista un eveniment deosebit înregistrat în momentul în care avea loc acţiunea, semnalul urma să fie amplificat dacă mai multe măsurători erau însumate. Iacătă ce-au aflat stimabilii domni cărora le datorează câte ceva Libet, adică tocmai pornirea: o acţiune simplă (ce poate fi mai simplu decât să-i arăţi degetul partenerului de trafic?) este anticipată înăuntrul creierului, acesta prezentând (hai că ştiţi) bereitschaftspotential, adică potenţial de pregătire, o schimbare ce demonstrează că o acţiune este la linia de start, în pregătire. (Am citit eu undeva că măcar un cuvânt în altă limbă folosit dă, aşa, artistic, o notă de intelectualizare neagresivă. În plus, dacă aţi putut pronunţa ubicuitinilarea, şi aţi putut, tot ce începe cu „bere”, intrasezon, e floare la ureche.) Ce mare scofală, zic? Normal că aşa stau lucrurile, creierul, că doar de-aia-i creier (el cochetează cu factorul g, nu cu punctul g, slavă Domnului că am aflat şi eu, într-un final, care-i deosebirea) pregăteşte acţiunea, socotind cum ar trebui să fie realizată. Corect, de acord: dacă-i zice „de pregătire”, înseamnă că trebuie să fie situată înainte de acţiune, că doar n-oi fi venit cu pluta. Ei da, da’ să vedeţi surpriză cu durata. O secundă întreagă. (Media este de aproximativ 800 ms.) Omuleţii au hotărât să-şi îndoaie degetul, dar cu o secundă întreagă înainte de asta, creierul lor arată că se pregăteau să execute acţiunea. Din aproape în aproape, veţi vedea, s-a născut buna întrebare a lui Libet: dacă creierul s-a pregătit pentru acţiune cu ceva vreme înainte ca eu să decid să-mi mişc degetul, mai posed eu liber arbitru?

Doar nu credeţi că sunt în stare să răspund eu la întrebarea asta.

Dar vă pot aduce în faţa ochilor minţii un alt precedent al experimentelor lui Libet, a cărui concluzie literalizată, de care am aflat foarte curând, mi-a devenit extrem de dragă. Arthur Jensen (cel care a devenit celebru pentru teoria care susţinea că americanii de culoare sunt, faţă de americanii albi, mai puţin inteligenţi din cauze genetice), a făcut numeroase experimente pentru a măsura timpul de reacţie: 0,25 secunde, foarte normal. Totuşi, părându-i-se că unii dintre subiecţi au păcălit, adică au reacţionat prea încet la modul cel mai deliberat (neavând încredere în ceea ce va face Jansen cu rezultatele experimentale, s-a bănuit că aceasta ar fi fost cauza), le-a solicitat să-şi mărească treptat timpul de reacţie. Ei bine, doamnelor şi domnilor, niciunul dintre ei nu a fost în stare de aşa ceva. Cum încercau să mărească timpul de reacţie cu doar o pătrime de secundă, acesta avansa, obraznic, la cel puţin jumătate de secundă. Până când să afle de experimentele lui Libet, Jansen n-a înţeles ce şi de ce se întâmplă, îmi dau seama cum s-o fi simţit, săracu’ de el.

Ce ne spun toate acestea? Că putem reacţiona extrem de rapid, dar nu putem reacţiona în mod voluntar puţin mai încet. Dacă vrem să reacţionăm puţin mai încet decât reacţionăm în mod instinctiv, e musai să reacţionăm conştient, ori asta ia mult mai mult timp. Conştiinţa nu poate presta puţin mai încet ci doar mult mai încet pentru că – mi se pare o nørr-formulare genială -, conştiinţa este un lucru pe care îl folosim atunci când nu este mare grabă.

(M-am folosit, pentru a înţelege lucruri şi pentru a putea să vi le fac cunoscute – pe acestea şi pe altele -, de Daniel Dennett, Susan Blackmore şi Tor Nørretranders. Ce-a ieşit din capul meu după ce-a intrat, Dumnezeu cu mila – ca să zic aşa -, cât despre timpi de orice fel, să fim serioşi: vi se pare că stau bine?)

 Comentariile sunt închise pentru Te grăbeşti? (sau despre puterea mişcătoare a unui singur deget)  Etichetate cu:,