Aug 272011
 

Ieri, un prieten foarte bun şi foarte serios şi cu vreo douăzeci de ani mai mare (e important să fac această precizare), îmi spune aşa: „De câte ori citesc articolele tale mă cuprinde o stare de excitare.” Procesez rapid şi tăcut, de-a dreptul speriată: „… îmi spune asta acum, după aproape un an de scrieri diverse şi adecvate… ultimul articol are legătură cu un act manual şi mai ales c-un câine… să mă simt oare excepţional sau s-o iau la goană cât mă ţin curelele de mult şi de bine?” „… În general, vreau să zic. La toate articolele tale, chiar şi la cele mai puţin reuşite.” (… V-am spus doar că e cu vreo douăzeci de ani mai mare decât mine, anticipează corect, niciodată nu m-a lăsat să mă fac de ruşine. … Pooooftim?!, a zis cumva „mai puţin reuşite”?!… Nope, da’ de unde, chiar că sunt obosită, n-ar fi putut, sigur mi s-a părut.) A continuat, imperturbabil: „Hai să-ţi explic ca în dex, ştiu că tu doar aşa pricepi, din păcate. Excitare, adică stimulare, provocare de organ. Funcţii activate.” „De cap mare sau de altul mai mic?”, zic. „Recunosc că simt chiar dorinţa de a face sex liber, fără obligaţii.” (Este cu douăzeci de ani mai mare, nu mai ştiu dacă v-am spus, da’ asta nu, nu are importanţă în context, ziceam doar aşa, ca să fiţi informaţi foarte bine.) „Sper că nu cu mine.” „Tocmai asta-i interesant. Nu cu tine.” (Ghinionul vieţii mele, mai ales în zona aceea cu valenţe secrete: toţi băieţii mei, mai ales cei care habar n-au că locuiesc în capul meu, se gândesc la alte fete. În rest, să ne fie clar, „băiatul meu” nu e şi domnul de faţă.) „Fii atent ce ţi se-ntâmplă, monşer”, zic, „că-s viitor psiholog mic şi musai să mă antrenez un pic. Ai auzit de priming şi de scheme mentale? (Dacă nu, mare ruşine pe creieru’ lu’ matale.) „Da’ de neuroni, dendrite şi axoni?” (L-am iertat, neumilindu-l şi cu celulele gliale. Apropo de asta, creierul lui Einstein era la fel de greu ca şi al nostru, pare-se că doar lobii parietali erau mai laţi, ceea ce i-a oferit o proprie şi interesantă sfericitate, astfel că Sandra Witelson, doctoriţa de la Universitatea McMaster, a înaintat lumii, destul de convinsă, concluzia că această dezvoltare atipică – să nu-i zic „lăţeală – l-a „lungit” mental într-atât de mult pe norocosul proprietar încât am văzut cu toţii cât de departe a ajuns să gândească matematic, vizual şi spaţial. Interesant e faptul că în creierul lui Einstein s-a constatat o densitate neobişnuit de mare a celulelor gliale slujitoare, ceea ce s-ar putea interpreta printr-o activitate neuronală atât de intensă încât se făcea nevoie, obligatoriu, de contribuţie celulară imensă. Celulele gliale sunt cele care, printre altele, dau papa bună la neuroni, absolut exclus fast-food-ul sinapsial. În restul de viitor nutritiv, n-am nicio îndoială că şi nepoţii nepoţilor noştri se vor delecta cu creierul lui Einstein în laborator şi cu hamburgherii în buzunare, am scris cu „gh” ca să scutur mental – poate-mi iese – schema cu hingherii de chifle tăiate în care înghesuie animale destul de decedate.) … „Eşti atent la mine sau excitarea-i prea mare?” „Repet: mi se întâmplă doar când scrii.” (Frumos compliment, n-am ce zice, plasat exact lângă eterna rană din zona sentimentală.)

Primingul unei scheme seamănă cu trompeta lui Amstrong (spun asta pentru  că în fundal se aude „What a wonderful world”), care va activa, fără ştirea noastră, celulele nervoase responsabile (sau iresponsabile) de scopurile noastre inconştiente (tratate nu neapărat cu soluţie freudiană). Citirea ritmică a unui blog nu e deloc incidentală, e acolo ceva care te ţine ancorat, ceva care s-ar mula (subliminal pe alocuri, sau chiar direct, aproape experimental) pe structura schematică a noimelor tale. Scopurile noastre aţipite sunt bătute pe umăr şi trezite încet-încet de familiarul din care am ajuns să tot citim, care va acţiona, elegant sau chiar agresiv, precum un declanşator de exprimare şi manifestare al schemelor la care, de regulă, nu privim în mod conştient (pentru că luciditatea asta neuronală are în ea, de multe ori, pentru viaţa reală, ceva subversiv). „Sunt însurat de-atâţia ani şi nici prin cap nu-mi trece, altfel, să fac sex cu o altă femeie.” (Ai o problemă mare, monşer, am zis eu repede, în capul meu pişicher.) Asta-i ţelul tău conştient, foarte bine. Şi nici eu nu scriu despre sex atât de plastic încât să pot să instig sau să reuşesc să sensibilizez, însă da, abia acum realizez, de primingul-vină s-ar putea să fie desele şi săltăreţele mele rime prozaice, care pot da, la un moment dat, impresia şi cadenţa unei ritmicităţi sexuale. (Asta la tine, tu fiind un pic mai ciudat – am ţinut să îi subliniez -, ceilalţi cititori n-au nicio treabă. Cât despre rimele mele, cred ca am o problemă serioasă cu capul, nici nu mai ştiu dacă bolnavii ar trebui sau nu să-şi ceară scuze.) Şi, ca să rămânem în zona serioasă a experimentelor controlate (căci rimele mele nu sunt), şi ca să mai adăugăm un sens verbalo-mental întregului cognitiv, iacătă ce-au făcut Bargh, Chen şi Burrows: unor voluntari tineri care trebuiau să pună în ordine nişte cuvinte astfel încât să contureze o noimă frazală, li s-au pus în faţă foarte multe cuvinte care aveau legătură cu starea de om bătrân. Altora, doar cuvinte plate, neutre (să nu înţelegeţi cumva, prin contrast lingvistic, că cele „de bătrâneţe” erau mai săltăreţe…) Se urmărea, bineînţeles, un priming al schemei „om bătrân” şi observarea efectelor acestuia în plan comportamental. „Vă mulţumim frumos, aţi fost grozavi.”, le-au spus la final cercetătorii şi le-au strâns mâinile, conducându-i spre uşă şi indicându-le folosirea liftului de la capătul unui coridor foarte lung. Cât timp credeţi că le-a luat tinereilor ca să străbată coridorul (ei fiind, desigur, cronometraţi de un diabolic complice)? Comparativ cu „normalii”, cei care tocmai lucraseră în zona de bătrânei s-au comportat, mental şi fizic, ca atare, abia trăgându-şi picioarele. Numai ei. Au interiorizat, aşadar, starea de încetineală şi slăbiciunea. Aşa că zic, înţeleaptă, să rămâneţi cel mai bine pe site, printre rime, s-ar putea s-o duceţi din ce în ce mai  senzaţional atât cu tensiunea, cât şi cu sperietoarea ce se cheamă „prostată” (asta zic şi eu denumire masculină deşteaptă).

… Aceasta a fost, precum aţi observat, o introducere asertivă şi conjuncturală într-un articol despre Libet, dintr-un serial pe care l-am lăsat, din motive neîntemeiate, în pauză de publicitate.

Paradoxal, introducerea ţine loc şi de final, căci cuprinsul va fi publicat mâine.

Iul 312011
 

Musai e să scriu şi azi, deşi sunt cu timpul în sac, pentru c-am dat de un experiment taman bun de prezentat într-un weekend care anunţa ploi seci şi atitudini acre, mai ales dacă v-aţi fi dus în vizite la mame sau, şi mai rău, la soacre. … Realizaţi, sper, că ăsta-i doar un prost şi trist umor, generat, clar, de un deficit materno-s(o)acral.

N-o să încercaţi să negaţi, însă chiar şi în perioade de maximă răzvrătire şi delimitare, toţi am beneficiat de un inconştient cam sprinţar, care ne-a lucrat fără doar şi poate (era să zic: „pe la spate”). „Oare ce va spune mama?” ne-a ciocănit, fără încetare, în cap. (Ce o să zică sau ce n-o să zică, mai contează oare poziţionarea, când în final e urmărită, de fapt, acceptarea?)

Mare lucru (ca s-o luăm de unde, de fapt, trebuia să pornim) că psihanaliza nu s-a dovedit a fi singura cale de acces spre interiorul minţii noastre. Psihologia socială vine din urmă cu un fitness senzaţional, lucrând pe un aparat de intelecto-gimnastică extrem de actual, fără să gâfâie teoretic deloc şi fără să se opintească experimental, interesată fiind, mai mult ca niciodată, de malaxorul nostru igieno-mental. Inconştientul neluminat n-a rămas doar arena bătăliilor psihice sângerânde, ci s-a fertilizat într-o pepinieră de acte profunde – să le zic altruiste? – care vin peste noi, în linişte, ca să transforme durele acţiuni conştiente într-unele mai blânde (şi, câteodată, chiar triste). Aveam să aflu că Bargh, ca şi Chartrand (în „The unbearable automaticity of being”, American Psychologist 54, 462 – 479), vede inconştientul drept „valetul mental” care are grijă de noi, de dorinţe sau de nevoi, fără să mai fie deloc necesar să îl fluierăm noi. Aşa că, liberă de multe sarcini cognitivo-logistice, mintea conştientă se poate lăfăi în luxul reflecţiilor (in)decente, al sensurilor decidente şi al alegerilor pertinente. Aşa să fie, oare? Conştienţa e liberă de iluzia directoare? Inconştientul nostru e partener corect sau, totuşi, necinstit? Tovarăş de afaceri care ne eliberează de povara multor fapte (a se vedea cum funcţionează, la parametri maximi, orice abilitate) sau asociat care îşi introduce mâna în contabilitate, semnând în locul nostru multe acte?

Sens şi scop. Cuvintele magice care le luminează pe toate. Mama. Dorinţa de a o face mândră de noi (cât am fi noi de răi). Dacă unul dintre ţelurile noastre în viaţă este să facem lucrurile bine într-un fel şi pentru mama şi ne-am întrebat, de multe ori, bibilind mărgele sau rezolvând exerciţii de matematică grele: „Oare ce ar spune mama? Ar fi mândră de mine?”, să fiţi sigur că inconştientul, care ascultă pe la uşi şi priveşte chiar şi prin găuri de lacăte grele, a înregistrat neliniştea noastră şi s-a pus, deja, pe implementat strategii paralele. Ce va face un valet bun, instruit? Îţi va aduce ziarul chiar şi fără să suni dintr-un clopoţel aurit. (… Mda. De acord. Asta poate face chiar şi un câine… În lumina asta nouă, ştiu o broască ţestoasă ce-şi va schimba priorităţile, de mâine.)

Inconştientul nostru, niciodată nemotivat, este extrem de sensibil la oameni. Aşa că mai ales în acest caz, când o avem în mintea ascunsă pe mama (desigur, fără s-o vedem şi nici măcar s-o gândim), inconştientul ne va pune pe jar, să facem, adică, un efort suplimentar în orice-am întreprinde, doar e vorba de mama, nu de orice părinte!

Fitzsimons, Bargh, 2003: „Thinking of you: Nonconscious pursuit of interpersonal goals associated with relationship partners” (Journal of Personality & Social Psichology 84, 2003: 148 – 164): într-una din zile, cercetătorii au adunat mai mulţi studenţi albi – adică şobolani umani ţinuţi în cuşti cognitive şi hrăniţi cu resturi mucegăite de psihologie; … studenţi din lumea-ntreagă, iertaţi-mă pentru marea jignire şi lipsa de prestanţă, mă aflu sub influenţa învăţământului (mult) prea deschis la distanţă -, aceia ce, cu mai multe luni înainte, răspunseseră unui chestionar în care declaraseră ce scopuri aveau, în funcţie de mamele lor. (Unii aveau, alţii nu, lupta se dădea cam pe la jumătate, de ce în lumea asta, când e vorba de mame, lucrurile sunt, de regulă, echilibrate?…)

Să facem un mic popas de psihologie cognitivă. Schemele mentale – vi le amintiţi, nu-i aşa? Neuroni diferiţi care, adunaţi şi-nschemănaţi, ştiu totul despre mama. Pe oricare dintre ei i-am întreba ceva despre ea, pentru că de regulă, neuronii vorbesc cam prea tare, ceilalţi neuroni află şi se pregătesc, şi ei, de mişcare. Tac şi ascultă, gata oricând de sinapse materne, de completare. Efectul de priming, de restabilire şi înaintare. (Neuronii schemelor sunt foarte buni fraţi, se ajută unii pe alţii in orice împrejurare.)

Aşadar, studenţii au fost împărţiţi în mai multe grupe, unii dintre ei beneficiind de tratament special, inconştientul lor fiind în aşa fel manipulat încât să activeze scopurile legate de mamă. Într-o discuţie amicală, destinsă şi extinsă (astfel încât să acopere întreaga zonă de interese şi valori, în care scopul, de orice fel, este întotdeauna parte cuprinsă), au fost întrebaţi ce preferinţă politică are mama, ce formaţie preferată, la ce vârstă s-a măritat, ce şcoli a urmat, care e marea ei pasiune, ce profesie are etcetera, adică au activat toate părţile schemei mentale „mama mea şi scopurile sale”. În fapt, şi scopul lor legat de mamă fusese zdravăn scuturat.

Alţi voluntari au fost întrebaţi doar despre ei, fără vreo referire, cât de mică, la  mamă  (consonant,  ar  fi  trebui  să  scriu „mămică”.     … Dac-aţi şti cât mă scot din sărite astfel de diminutive!… Cum, adică? Dacă are copil mic, înseamnă că şi ea se face mai mică? Regresează din start, funcţional, din rolul fundamental? Cât despre tată, phuaiii, tătic... Nu, frăţioare, dacă e deja adult responsabil cu copil în dotare atunci să fie de la început mamă şi tată mare.)

În final, toţi studenţii au primit câte un test de abilităţi verbale, simplu ca bună ziua: pornind de la un set de şapte litere, în cinci minute să genereze cât mai multe cuvinte. Ei bine, voluntarii care aveau drept scop ca mamele lor să fie mândre de ei şi cărora tocmai li se scuturase, zdravăn, schema maternă, i-au umilit pe toţi ceilalţi la nivelul de performanţă. (Desigur, întrebaţi fiind după aceea, nici unul nu a realizat că schimbul de întrebări-răspunsuri despre mame le-a influenţat radical rezultatul în rezolvarea sarcinii. Inconştientul, agitat şi bine pus pe treabă, a ridicat scopul subiecţilor de a o face mândră pe mama la rang de pârghie acţională, ducând, precum aţi văzut, la rezolvare ultra-favorabilă.)

… Nu mă pot abţine să nu cârcotesc, aşa cum am mai făcut-o de dulce, cândva, într-un articol de post. Ăsta e test de abilităţi verbale?! Şapte litere în mai multe cuvinte?! Erau studenţi, pentru Dumnezeu, nu elevi de liceu… Eu i-aş fi tratat cu mult mai mult respect şi seriozitate: le-aş fi dat şapte cuvinte  amestecate (de exemplu: „ăsteia, dat, premierul, jos, ţării, neapărat, trebuie” pe care să le fi aranjat, în maximum 15 secunde, într-o propoziţie logică şi vitală, asta mai zic şi eu competenţă analitico-verbală! De exemplu: „Premierul ţării ăsteia trebuie nepărat dat jos.”

… Aoleu, am cam încurcat-o. Acuma-mi spuneţi c-avem microfoane pe site?! … Nu trageţi în reprezentant de popor, vă implor, nu vedeţi realitatea? Păi nu scuturarăm de scheme, pân-acu’? N-am niciun strop de vină, vă conjur! Responsabilă pentru performanţa mea lingvistică e mama, bre, e mama, nu intelectul meu politic pur!