Iul 232011
 

Am avut o perioadă care a durat…hmmm…aproximativ 10-15 ani în care aş fi acceptat să fiu oricum şi în orice fel, cu condiţia să fiu slabă şi drăguţă. Din fericire, perioada a trecut (era de aşteptat să depăşesc etapa respectivă a vieţii mele, că doar nu era să mă ţină până la 50 de ani).

Un lucru e clar: mediul nu ne ajută pe noi, fetele, să ne putem accepta aşa cum suntem. Totul în jurul nostru îmi pare a fi o conspiraţie împotriva fetelor şi femeilor pe care natura nu le-a înzestrat cu un chip de înger sau cu forme de catwalk. Este normal ca în viaţa fiecărei reprezentante a sexului frumos să existe un model. Iar modelele sunt cum sunt. Nu avem de unde alege. Mai ales în perioada adolescenţei, când căutarea individualităţii este pregnantă, când dezvoltarea conştiinţei de sine se află pe primul loc printre priorităţile (inconştiente) ale tinerei, nevoia de modele este apreciabilă. Chiar şi eu (care nu mai am chiar 16 ani), în momentele de vulnerabilitate (sper eu, din ce în ce mai rare) simt uneori nevoia să mă identific cu cineva, să caut o persoană de acelaşi sex pe care să o imit, pe care să o simt aproape din mai multe puncte de vedere. Jenant, ştiu, dar asta e. Există momente în viaţa mea, rarisime de acum, însă totuşi mai există. În aceste condiţii, îmi imaginez (şi îmi amintesc, totodată) ce zbucium poate fi în interiorul unei fete de 15-16-17 ani care se caută pe sine, încearcă să afle cine este ea, ce dorinţe are, cât este de valoroasă, prin ce este specială faţă de cei din jur, şi care în jurul său identifică doar modele de neatins, de care ea, prin capacităţile şi atuurile sale nu se poate apropia.

Unde îşi poate găsi o tânără fată modele? Primul model ar putea fi mama. Dacă adolescenta îşi aude mama văitându-se mereu din pricina greutăţii corporale, dacă o vede exagerat de preocupată de menţinerea tinereţii şi aspectului fizic plăcut, ea învaţă de aici că „poţi fi oricum, atâta timp cât eşti frumoasă şi slabă”.  Dacă o mamă îşi exprimă obsesia legată de greutate, fiica ei îi va urma modelul. Atenţie: exprimarea nu este obligatoriu să fie directă. Mama fetei îşi poate cenzura afirmaţiile cu privire la diete şi kilograme în plus, dar dacă la cină va ciuguli doar două frunze de salată, adolescenta va pricepe cu siguranţă mesajul pe care mama ei, în mod indirect, i-l transmite.

În general adolescenta, în cazul în care îşi alege modele „în carne şi oase”, dintre persoanele cunoscute cu care intră în contact, face acest lucru dacă femeile / fetele respective o respectă, o înţeleg, o ascultă, comunică asertiv cu ea. Dacă mama fetei se află într-un război tacit cu fiica, atunci mama nu va fi aleasă niciodată drept model, ba chiar există posibilitatea ca adolescenta să transpună invers comportamentele părintelui său de acelaşi sex. Dacă mama este obsedată de greutate, se prea poate ca tinerei fete să nu îi pese de greutate şi să devină obeză tocmai pentru a ieşi din tiparul fixat de mama ei şi pentru a îi demonstra acesteia că obsesiile sale nu valorează nimic pentru ea. Când eram adolescentă, unul dintre modelele mele a fost reprezentat de scumpa mea profesoară de limba franceză. Dar ştii de ce am ales-o drept model? Pentru că mă asculta, pentru că mă înţelegea, pentru că îi simţeam bunătatea, căldura, pentru că o simţeam aproape (apropierea nefiind doar în imaginaţia mea, ci fiind de-a dreptul reală). Altminteri, dacă ar fi fost o persoană rece, apatică, indiferentă, aspră, sunt convinsă că nu aş fi ales-o drept model. Am încercat ani la rând să îi imit scrisul. Scrisul meu din prezent este derivat din scrisul dânsei. Deşi anii au trecut, cel puţin ceva din ea mi-a rămas: şi anume caligrafia. Bineînţeles că a suportat modificări, dar fundaţia, baza de la ea mi se trage. Ori de câte ori scrisul meu devia de la modelul pe care doream să îl urmez, mă autopercepeam ca fiind o mică trădătoare. Mi se părea că o înşel pe acea femeie minunată. Aşa că mă străduiam din răsputeri să nu ies din tiparele pe care singură mi le fixasem.

Ce se întâmplă cu fetele care îşi aleg modele ce excelează prin frumuseţe fizică? În încercarea lor de a-şi urma modelul, este posibil să se piardă pe drum. O adolescentă plinuţă blondă cu ochii verzi şi cu mişcări greoaie nu va putea niciodată să semene aşa cum şi-ar dori cu modelul ales: brunetă cu ochii căprui, mers de gazelă şi talie de viespe. Îşi poate vopsi părul, poate începe diete chinuitoare, însă toate aceste demersuri nu vor face decât să o îndepărteze de sinele ei, împiedicând-o să îşi găsească identitatea.

Eu m-am luptat cu adevărate idei fixe legate de podoaba capilară. Cred că aveam vreo 9-10 ani când am văzut într-o revistă Otto (nu ştiu dacă mai există revista asta de modă, însă pe atunci era în mare vogă) o adolescentă asiatică cu un minunat păr negru, des şi foarte lung. Obsesia mea pentru părul acelei fete a durat câţiva ani buni. Cred că prin clasa a IX-a am scăpat de dorinţa acerbă de a avea un păr asemănător. Îmi amintesc foarte clar cum plăsmuiam fantasme legate de ce aş da la schimb pentru a avea o podoabă capilară precum a fetei din revistă. Aş fi fost dispusă să îmi dau ani  buni din viaţă pentru asta. Visul era cel puţin nebunesc, judecând acum, mai ales prin prisma faptului că părul meu, deşi tot negru, nu era nici pe jumătate la fel de des precum mi-aş fi dorit. Îmi amintesc că nu excludeam nici varianta unui implant. Pentru o adolescentă contează foarte mult ca obsesia ei să fie înţeleasă de familie. Nu am spus încurajată. Am spus doar înţeleasă, nebatjocorită. Acceptată. Şi ghidată pe o pantă pozitivă. În ceea ce mă priveşte, s-a întâmplat, din păcate, să fie nevoie de un „atac” asupra părului meu, prin prisma unor probleme pe care le-am avut de înfruntat. Nu îmi găsesc nici măcar acum cuvintele pentru a-ţi spune cât de dureros şi de tragic am perceput situaţia. Obsesia mea a fost atacată (nevoit, bineînţeles) exact în anii în care ea se manifesta la maximum. Am perceput-o ca pe o crimă. Durerea a persistat ani la rând. O obsesie nu trece doar pentru că familia sau prietenii sau mediul, în general, îţi repetă că reprezintă „o prostie”. Dimpotrivă: se acutizează.

Modelele care se oferă tinerelor fete, mai ales în media, sunt din nefericire greu de atins şi de imitat. Toată copilăria şi adolescenţa mea mi-am dorit să pot admira la televizor şi fete mai plinuţe sau mai puţin frumoase, sau măcar mai apropiate de ceea ce reprezentam eu şi colegele mele. Emisiunile TV, filmele, serialele, videoclipurile abundă în frumuseţi exotice sau mai puţin exotice, în figuri perfecte, în siluete fără cusur. Îmi amintesc că am căutat  la vremea respectivă o agenţie de modele (sau măcar fotomodele) care să promoveze şi fete cu dimensiuni ieşite din tipare, care să fie dispuse a susţine fete mai puţin suple, dar cu trăsături plăcute. Nu existau astfel de agenţii de modele. Nu a fost chip să găsesc aşa ceva. La o înălţime de 1,63 m, o greutate de 50 kg (cât aveam eu) şi o talie mai mare de 60 cm, se pare că eram prea grasă şi prea disproporţionată. Plus că eram prea scundă. Eu şi alte colege de-ale mele nu aveam dreptul să reprezentăm „modele” pentru alte fete. Eram ieşite din tipare, prin lipsa noastră de perfecţiune. „Modele” puteau fi doar cele înalte, suple şi cu proporţiile standard (în principiu 90-60-90). Se pare că economia, mediul, societatea nu doreşte modele ca noi. Economia ar avea multe de pierdut dacă fetele / femeile şi-ar accepta „defectele”. Cum ar fi să fie acceptată drept model o fată care nu foloseşte farduri din plin? Industria cosmeticelor ar avea de suferit cumplit. Cum ar fi ca societatea să accepte drept model o fată plinuţă? Ce s-ar întâmpla cu întreaga industrie a produselor dietetice, a aparatelor de fitness, cu saloanele care ne promit că vom ajunge precum vedetele din videoclipuri? Nu se doreşte, aşadar. Mediul (prin mediu înţelegând societatea şi economia) nu încurajează altceva decât perfecţiunea. Este normal, în aceste condiţii, ca adolescentele să îşi caute idoli printre cele promovate. Iar cele promovate sunt perfecte. Iar de aici rezultă lupta. Chinul. Chinul de a fi altfel decât eşti, chinul de a te transforma în ceea ce nu poţi fi niciodată. Pentru că cineva ca tine nu este promovat. Nu ai cum să ştii de existenţa altor fete sau femei ca tine, extraordinare, inteligente, cu farmec, încrezătoare în forţele proprii, dacă nimeni nu le promovează. Deci, te înţeleg că nu ai de unde alege.

Obiectivul familiei (mai ales al mamelor, atunci când este vorba de frumuseţe şi de alegerea modelelor de către adolescentele lor de acasă) ar trebui să se axeze pe învăţarea fiicelor să fie consumatori critici  a ceea ce le oferă societatea. Dacă o mamă îşi învaţă fiica să fie consumator critic, aceasta va percepe singură diferenţele între ceea ce este bine pentru ea şi ce nu. Îşi va dezvolta încrederea în propriile opinii, mai degrabă decât să se lase influenţată de ceea ce cred alţii sau de ceea ce vede în media. Iar cel mai important: modelul oferit de mame şi mesajul transmis de acestea este crucial. Când o mamă laudă eforturile la şcoală ale tinerei fete, îi transmite mesajul că inteligenţa şi competenţa reprezintă punctele esenţiale în viaţă. Dacă, în schimb, mama îi spune fetei: „te-ai cam îngrăşat”, „pune mâna şi slăbeşte” sau „ce grasă sunt. Am pus un kg pe mine într-o lună şi trebuie să încep numaidecât o dietă”, îi transmite mesajul că frumuseţea este fundamentală.

…………………….

(Alta bucată din my teenage dream)

Poeziile scrise de adolescenţi care circulă pe Internet îţi pot părea puerile, însă analizându-le ai posibilitatea de a desluşi mesaje evidente pe care cel mai probabil prin discuţie directă cu un adolescent le-ai putea identifica cu mai mare dificultate. Poeziile despre modele sunt nenumărate, dar punctul comun în toate cele pe care le-am citit eu este admiraţia tânărului pentru o persoană care l-a ghidat, l-a ascultat, l-a înţeles în momentele în care nimeni altcineva nu a făcut-o. În aceste condiţii, ce le-ar sta în cale părinţilor  să joace rolul de model pentru adolescentul lor de acasă?

„You may not consider yourself / But you may very well be / A leader, a winner, / For all the world to see.

……………………..

I tell you / you are a hero / you helped me see the light / when I had no eyes, / you saved me, and you were my sight.” (“My Hero” by Keri)

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

Sorry, the comment form is closed at this time.