Feb 082011
 

Mă simt vinovată faţă de cei din jur pentru alegerile mele, pentru viaţa mea, pentru deciziile pe care le iau, pentru ceea ce prefer, pentru felul în care trăiesc, pentru modul de a-mi manifesta iubirea. Aceasta este principala mea problemă: senzaţia de vinovăţie cu care mă confrunt pentru că sunt aşa cum sunt. Nu mă simt acceptată, mă simt groaznic de neînţeleasă, dar cel mai probabil totul este pentru că nu mă înţeleg nici eu pe mine cu adevărat. Am aşteptat dintdeauna ca cei din jur să îmi aprobe comportamentele şi/sau sentimentele, sperând că odată ce se va întâmpla aşa, mă voi linişti, iar senzaţia de vinovăţie va dispărea. Din păcate, nu am reuşit. Vinovăţia mea n-are a face cu cei de acum, cu cei cu care intru în contact în prezent. Are legătură cu cei cu care am intrat în contact atunci. Demult.

Nu am fost susţinută în puţinele iniţiative pe care le-am avut în copilăria mică, nu am simţit atunci că existenţa mea aduce bucurie, mi-a fost frică să ridic ochii din pământ şi să pretind dragoste. Da. Aş fi putut să cer dragoste. În calitate de copil care a fost adus pe lume fără să solicite acest lucru, aş fi putut să o fac. Mi se reproşează asta acum: de ce nu am spus exact ce vreau. Sigur, cei care m-au cunoscut atunci ar pretinde că greşesc. Poate aşa e. Ştiu că mi s-au satisfăcut tot soiul de nevoi, nevoi pe care nu le aveam (de exemplu în fiecare zi o nouă jucărie), mi s-au pus pe tavă cadouri nedorite şi neaşteptate, am fost mângâiată şi alintată, dar răscolindu-mi amintirile ştiu sigur că nu mă simţeam iubită. De fapt, poate “iubită” nu e cuvântul potrivit. Mai bine zis “acceptată”. Limbajul meu de iubire a fost foarte clar încă de la început: aveam nevoie de vorbe bune şi corecte, de judecată dreaptă, de acceptare, de mesaje congruente şi stabile transmite de părinti, nu de fluctuaţii emoţionale ale figurilor parentale în funcţie de nişte factori pe care nici acum nu îi ştiu. Limbajul dragostei părinţilor mei a fost diferit. Nu că nu m-ar fi iubit. Dimpotrivă. Acum ştiu că mă iubesc şi că m-au iubit şi atunci. Dar e prea târziu. Important este că în anii aceia m-am simţit singură, abandonată, am aşteptat în fiecare zi să cresc mai repede, să îmi capăt independenţa, să nu mai fiu nevoită a da socoteală şi să îmi pot croi traseul vieţii aşa cum consider de cuviinţă. Stau uneori şi mă uit la copiii de 6-7-8 ani, punându-mi întrebarea: “Oare ce gândesc ei acum? Oare sunt plini de frustrări (aşa cum eram eu la vârsta lor)? Oare numără clipele până când o să crească?” Mi se pare greu de crezut că băieţelul care aleargă prin curtea şcolii şi joacă fotbal cu ghiozdanul pe post de minge are astfel de gânduri. Dar totuşi…eu le aveam. Nu cred să mă înşele memoria. În prima zi de şcoala în clasa I primul gând a fost: “De abia aştept să termin clasa I, clasele primare, gimnaziul, liceul şi toate şcolile care vor mai urma, să pot să plec de acasă şi să fac doar ce vreau eu.” Îmi amintesc ca veneam pe strada şcolii spre casă şi mă gândeam profund la asta. Cu toate astea, aveam doar 7 ani. Şi tânjeam să plec, să evadez, să fiu singură. Şi mai presus de toate, să fiu liberă.

Nevoia de independenţă cauzată de neacceptare, de neconcordanţă între limbajul meu de iubire şi limbajul de iubire al părinţilor. Părinţii mei fac foarte multe daruri. Făceau şi atunci şi fac şi acum. Mie nu îmi pasă de daruri. Ador să dăruiesc (Oare eu ador? Sau e figura mamei din mine?), dar nu insist să primesc. Rareori (şi doar la insistenţele alor mei) mi-am serbat ziua de naştere şi niciodata nu mi-a păsat ce primesc. Conta mult mai mult că prietena X sau colegul Y s-au jucat cu mine sau mi-au aruncat un anumit tip de privire sau m-au îmbrăţişat. Ce cadou îmi dăruiseră nu avea niciun fel de importanţă, atâta timp cât îmi dăruiseră atenţia lor, privirea lor, mânuţele lor întinse. Părinţii mei nu au înţeles asta. Lecţia pe care am învăţat-o: un dar nu reprezintă obligatoriu ceva special, poate fi înşelător, poate fi din prea multă politeţe sau din complezenţă, poate fi urmat de o schimbare radicală de atitudine, poate fi făcut şi unui duşman cu zâmbetul pe buze. Dar o privire, o strângere de mână, o vorba caldă însoţită de o îmbrăţisare nu pot fi mascate. Ori sunt autentice, ori nu sunt. Dar nu pot fi ascunse. Şi prin asta sunt mai preţioase decât orice cadou. Sigur. Lecţie învăţată în copilărie. Se întâmpla să primesc daruri (ca dovadă de iubire), iar în următoarele 5 minute să fiu ţinta frustrărilor şi agresivităţii aceloraşi adulţi care tocmai îmi dăruiseră jucăria respectivă. Păi hotărâţi-vă, dragi adulţi: e sau nu iubire? De ce e aşa de greu să fiţi constanţi? Ce poate învăţa un copil din asta? Exact ce am spus.

Încrederea adultului în sine însuşi are fundaţia în anii copilăriei. O construcţie fără fundaţie nu poate rezista. Un adult fără încredere în sine nu poate insufla altei persoane decât acelaşi lucru. Un surogat de încredere. Ce poate transmite? Frică, vinovăţie, ruşine, teamă, suspiciune.

Am 30 de ani. Mi se cere să concep un copil. Toată lumea îmi cere asta, direct sau indirect. În faţă sau voalat. Prin observaţii directe sau prin apropouri. Iar eu mă simt vinovată că îi dezamăgesc. Mă simt vinovată pentru ceea ce simt, pentru faptul că dorinţa (sau mai bine zis, aşteptarea lor) nu coincide cu dorinţa mea. Dar atâta timp cât eu, ca viitoare mamă, nu mă încred în mine, atâta timp cât încă nu mă accept (nu am pretenţia absurdă de a mă accepta în totalitate), atâta timp cât stările mele psihice atât de fluctuante îmi reamintesc zilnic de fluctuaţiile comportamentale şi atitudinale ale adulţilor din viaţa mea, nu vreau / nu pot să risc să transfer toată această povară pe umerii unui biet copil fără vină, de abia venit pe lume. Fac asta din egoism, dar şi din dragoste. Din dragoste pentru copilul meu nenăscut. Nu cred că mi-aş putea-o ierta dacă, labilă fiind (aşa cum sunt acum) i-aş transmite lui toată otrava din mine. Nimeni altcineva cu excepţia mea nu e responsabil pentru ea şi nu merită să se pricopsească cu un astfel de “dar”. Nu am suficientă încredere în mine că voi reuşi să mă abţin, să nu îmi arăt frustrările şi agresivitatea în faţa lui. Şi chiar dacă aş face-o la nivel superficial (în sensul că nu mi-aş descărca anxietatea asupra lui într-un mod vizibil), copilul tot ar simţi că mama lui e nefericită, că mama lui nu se iubeşte pe sine, că mama are senzaţia unei vieţi de împrumut.

Unul dintre principalele drepturi ale copilui menţionat în “Convenţia cu privire la drepturile copilului” este dreptul la protecţie împotriva oricărei forme de violenţă. Cunosc “n” foşti copii, actuali adulţi, abuzaţi verbal de părinţi (şi momentan marcaţi de experienţele din trecut), care au fost nevoiţi să suporte gunoiul aruncat de aceştia (aceştia urmând bineînţeles,  normele sociale, tradiţiile şi dând naştere copiilor la vârste tinere, atunci când social vorbind “trebuie să ai copii”). Niciunul dintre adulţii care acum pune presiune asupra familiei mele de a se înmulţi, nu m-a întrebat: “Dar tu cum te simţi? Tu te iubeşti pe tine însăţi? Eşti mulţumită de viaţa ta? Există o iubire reală pe o fundaţie autentică între tine şi soţul tău? Există sinceritate? Aţi găsit modalităţi eficiente de a vă rezolva frustrările, aţi găsit modalităţi de sublimare pentru ceea ce vă umple şi nu poate fi exteriorizat?” Nu. Nimeni nu a pus astfel de întrebări. Ceea ce aud aproape zilnic este : „faceţi mai întâi copilul şi vedeţi voi pe urmă cum vă rezolvaţi nemulţumirile.” A-ha ! Cu riscul de a constata că vin de la un serviciu pe care îl urăsc şi îmi vărs supărarea asupra copilului care mă aşteaptă cu braţele deschise acasa ? Cu riscul de a nu avea forţa de a înţelege limbajul de iubire al copilului meu din pricina vălului de tristeţe care îmi acoperă ochii şi datorat frustrării de a duce viaţa de împrumut despre care vorbeam ? Cu riscul de a nu vedea când copilul dă semne clare că nu se simte iubit, dar nu are curaj, nu ştie sau nu are instrumentele necesare pentru a-mi sugera ceea ce are nevoie ? Să îmi asum aceste riscuri ? Să risc sănătatea psihică a copilului meu ? Aş putea eu, oare, să fac asta ?

Şi presupunând că trec peste aceste temeri şi risc. Concep un copil. Ce ne facem cu perioada prenatală a cărei importanţă nu o mai poate nega nimeni ? Eu, aşa cum mă prezint acum, dau dovadă de o sensibilitate ieşită din comun pe fondul căreia sunt accentuate exacerbat toate trăirile pe care le am: orice cuvânt răstit este un cuţit înfipt direct în inimă, moartea oricui (cunoscut sau necunoscut) e percepută ca fiind sfârşitul lumii, simpla opinie contradictorie a altcuiva este dureroasă pentru mine. Ce ne facem cu o femeie însărcinată trăind aceste stări şi transmiţându-le fătului? În privinţa asta, chiar nu am control. Sunt stări zilnice, situaţii de viaţă pe care nu le pot evita decât dacă nu mai ies din casă. Există. Sunt. Le trăiesc. Ele sunt eu. Iar eu identificându-mă cu ele, cu siguranţă le transmit mai departe. Imaginează-ţi un făt primind atâtea emoţii negative. Ce şanse i-aş da eu lui ? I-aş reteza aripile încă înainte de a păşi în viaţă. Contactele timpurii ale copilului cu lumea cum ar fi ? În perioada intrauterină le-ar percepe prin prisma mea. Deci, prin prisma cui ? A unei mame nefericite şi nemulţumite? Din luna a şasea de sarcină (s-ar putea şi mai devreme, însă nu am informaţiile necesare în acest sens), fătul are capacitatea de a percepe starea emoţională a mamelor. Experienţele emoţionale plăcute sau dureroase pe care mama le trăieşte, le transmite fătului şi rămân fixate în memoria afectivă a acestuia, fiind capabil să le recunoască încă din primele momente ale existenţei lui.

Or, dacă îmi doresc ceva pe lumea asta e ca toţi copiii să fie fericiţi şi niciunul să nu mai sufere din pricina lipsei de maturitate a părinţilor care i-au conceput şi i-au crescut fără a avea nici cele mai elementare noţiuni de psihologie a copilului şi care i-au împroşcat cu otrava lor şi i-au făcut părtaşi la mizeria din vieţile proprii fără a se gândi la consecinţele atât de profunde asupra sufletelor fragile ale micuţilor.

Vreau premiul întâi cu coroniţă pentru cel mai bun părinte. Şi nu de la oricine, nu de la învăţătoare, nu de la colegi, de la alţi părinţi, de la părinţii mei, de la prieteni sau de la oricine altcineva.

Vreau să primesc coroniţa de la copilul meu.

[suffusion-the-author]

[suffusion-the-author display='description']

[suffusion-the-author] a scris [suffusion-the-author display='posts'] articole: [suffusion-the-author display='posts-url']

[suffusion-the-author display='url']

  6 Responses to “Te-aş dori dacă aş avea ce să îţi ofer”

  1. Da, din pacate modelul e „non-mama” si cred ca si ….. „non-eu”. Asta pana cand voi invata sa ma accept. Deci e necesar, asa cum ai spus si tu, sa ma debarasez de balastul pe care il car dupa mine, moment in care voi fi pregatita sa fiu mama : -) Sunt destul de optimista (probabil nu se vede din articolele mele), mai ales ca „lucrez” la procesul de auto-acceptare. (grup, terapie, lucru individual acasa, in viata de zi cu zi s.a.m.d.) Si sper sa reusesc. Sigur, cu conditia ca relatia de cuplu de la momentul cand ma voi simti pregatita a da nastere unui copil sa fie infloritoare si armonioasa.
    Ei, vom vedea : -) Pana atunci, lucrez si eu in ritmul meu, sontac-sontac, mai incetisor, dar promitator.

  2. Draga Rodica,
    Zilele trecute am participat la un seminar superb pe tema feminiatii. Dar nu asta e ideea, ci ca am constientizat in urma lui cat de imporante si impovaratoare sunt influentele modelelor referitoare la ce inseamna sa fii mama si femeie pe care le-am preluat de te miri pe unde, si pe care le avem adanc intiparite in noi. Inteleg ca pentru tine este important sa nu fii ca mama ta, (practic modelul tau este „non-mama” – si care paradoxal e tot un fel de „mama”). Asta nu inseamna ca tu ca femeie nu esti capabila sa fii o buna mama, ci ca modelul asta „non-mama” este puternic si activ in tine. Caci de fapt orice femeie in sinea ei are capacitatea de a fi o mama buna, insa cu conditia sa se dezbareze de balastul de credinte-virusi si de teme de viata transmise din generatii in generatii de bunici, mame, si cine stie de cand si de unde. Stiu ca sunt puternice si greu de eliminat, si ca atata vreme cat ele sunt vii in noi, ne controleaza si ne sufoca femeia interioara, cea capabila de echilibru si de a oferi afectiune, si care este pregatita sa fie mama, in felul ei unic si irepetabil.
    Imi place ca esti autentica si sincera, si de aia sper sa iti activezi resursele pentru a te elibera de scenariul asta parazit: „nu vreau sa ajung ca mama”. Si mai sper sa ai incredere ca vei reusi sa fii o mama buna, in felul tau!

  3. Draga Rodica, este interesant articolul tau, dar esti un picut cam nedreapta fata de cei care au stiut sa-si manifeste altfel dragostea lor; nedreapta in sensul in care i-ai expulzat efectiv din contextul social in care si-au desfasurat existenta, vremuri incomparabil mai grele fata de ceea ce traim noi astazi. Desi suntem de aceeasi varsta, femeia din mine isi doreste imens un copil, nu mi-as invinovati niciodata parintii pt ca atat au stiut ei la vremea lor sa-mi ofere. Din contra mi-as dori sa fiu macar pe jumatate cat a fost mama pentru mine, cand am fost copil…chiar daca in ziua de azi situatia dintre noi doua nu e tocmai una de perfecta armonie. Mama da, a fost acea fiinta care obosita de la lucru de la schimbu’ 3 (schimb de noapte) a doua zi se juca si cu noi, cu plastilina, desenam cu creioane colorate, mergeam la magazin impreuna, ea-si cumpara carti de crosetat si pe mine si pe sora mea ne lasa s ne alegem ce carti ne faceau cu ochiul si ne vedeam la casa…Iar tata a fost un exemplu de onestitate, demnitate si devotament!!! Am avut parinti care mi-au asigurat o copilarie fericita, nu mi-au lipsit lucrurile esentiale, desi ca orice copil am ravnit la fel si fel de jucarii, dulciuri, etc. Si daca e ceva care ar putea sa te ajute, atunci as numi acel lucru: simt al responsabilitatii, in sensul in care tu ai fost responsabila de felul in care te-ai simtit cand parintii tai actionau intr-un fel sau altul; a fost absolut perceptia si asteptarile tale; ei atat au stiut! fa tu ce poti mai bine, or ce-aiinvatat de la ei, pe post de „asa da”/”asa nu”…si uite-asa invatam; sa nu crezi ca la mine a fost chiar pe roze; si eu am mai incasat-o, sora mea nu mai spun…asa au fost vremurile, oamenii nu aveau posibilitatea pe atunci sa viseze macar la cursuri de dezvoltare personala, la work-shop-uri de comunicare non-violenta…Daca noi ne-am trezit deodata mai „iluminati” – desi e poate doar iluzia data de hyper-accesul la informatia de calitate ce abunda pe toate mijloacele mass-media, asta nu ne da dreptu’ sa-i privim de-acolo de sus pe cei care ne-au tinut in brate si ne-au iubit cum au stiut ei mai frumos. O sa-ti iubesti copilul, sunt convinsa de asta si o sa te bucuri si atunci ca si acum de perceptia ta asupra acestor dileme existentiale…Ei atat au stiut. Tu?
    Cu simpatie,
    Roxana.

    • Roxana, imi iubesc foarte mult parintii si apreciez tot ceea ce au facut pentru mine. In articolul meu nu este vorba de ei, ci este vorba despre mine. Este vorba doar despre modul in care eu am privit lucrurile, amintirile pe care le am din vremurile acelea, ceea ce simteam, ceea ce gandeam. Astea nu pot sa le neg, oricat de mult mi-as da seama acum (cu ochii de adult) ca parintii de fapt nu au vrut sa imi faca mie rau. Stiu asta acum. Stiu ca probabil a fost cea mai buna modalitate de a ma creste, insa ce pot sa fac ? Sa ma prefac ca nu am simtit ce am simtit? Ar insemna sa ma mint singura. In general articolele mele nu sunt cu scopul de a acuza pe cineva, pe oricine, ci sunt cu scopul de a ma clarifica eu, de a identifica cauzele pentru care sunt intr-un anume fel, pentru ca fara identificarea cauzalitatii sunt mai putine sanse de crestere. Deci sunt in scopul maturizarii mele.
      Cat priveste faptul ca sunt responsabila pentru ceea ce am simtit atunci, nu sunt de acord. Nu exista alegere cand e vorba de copii. Copilul nu detine capacitatea de a alege cum se simte. Da, putem vorbi de responsabilitate acum, cand suntem cu totii adulti. Dar sa acuzi un copil ca este intr-un anume fel si ca nu isi asuma responsabilitatea pentru gandurile sale nu e corect. Un copil nu are puterea de a alege ca il afecteaza una sau alta sau ca gandeste una sau alta.
      Uite mai jos cateva articole scrise de Adrian cu privire la modalitatea in care copiii se raporteaza la parinti si viceversa. Nu e vorba de vina copilului de a gandi intr-un fel ci e vorba si de predispozitiile sale de care parintii (oricat de iubitori sunt) tin sau nu cont. Victimele despre care vorbeste Adrian intr-unul din articolele de mai jos sunt adultii (fosti copii) si nu copiii. Doar victimele-adulti sau invingatorii-adulti isi pot asuma responsabilitatea. Copiii nu. Asa cum scrie si in “despre dragostea libera…”, simplul fapt de a iubi pe cineva (asa cum isi iubeste parintele copilul) nu garanteaza ca acel cineva se va simti iubit. Sunt necesare anumite fapte, iar aceste fapte trebuie sa fie in armonie cu nevoile persoanei iubite.
      http://www.adrian-nuta.ro/victimele-nu-vor-sa-creasca/
      http://www.adrian-nuta.ro/despre-dragostea-libera-si-vectorul-acceleratie-la-parinti-neo-galileeni/
      http://www.adrian-nuta.ro/despre-caini-adorabili-parinti-inabili-si-copii-si-mai-adorabili/

  4. Ma regasesc mult articolul tau. Si copilaria mea a fost marcata de tonuri ridicate, reprosuri, critici, prea putina veselie, prea putine rasete…
    Daca m-ar intreba cineva ce a fost atat de rau in copilaria mea, n-as sti ce sa spun; nu am fost batuta (dar l-am vazut pe fratele meu batut si a fost ingrozitor), nu mi s-au facut cine stie ce atrocitati, cu toate astea….personalitatea mea (destul de expansiva si indrazneata) a fost incetul cu incetul inabusita, strivita, descompusa…M-am trezit la 30 de ani punandu-mi aceeasi intrebare: ce fel de mama voi putea fi eu? cum voi putea trece peste toata neincrederea, peste toate complexele si sentimentele de vinovatie si furie adunate de-a lungul timpului? Acum am un baiat de 2 ani …e o minune. Nu stiu daca sunt mama perfecta, dar imi vad baietelul fericit si vesel si asta imi da incredere. Simt ca abia acum, de cand sunt mama, am inceput sa ma vindec…

    • 🙂 Ma bucur sa iti aflu experienta minunata. Din nefericire, pana acum nu am avut ochi sa vad si experientele pozitive ale celor de langa mine, ci le-am remarcat mai ales pe cele negative. Voi incerca sa vad si parinti fericiti si cu deplina constiinta de sine iubindu-si copiii veseli si liberi : -)
      Vorbesc cu multi dintre cei apropiati (adulti de-acum) si ii vad cum se chinuie, isi reamintesc, se zvarcolesc, isi reproseaza, le reproseaza parintilor lor, sunt nemultumiti, sunt instrainati de ei insisi…si ma gandesc: de ce? De ce parintii lor (care ce-i drept, i-au crescut cu iubire, totusi), nu au reusit sa le transmita ceea ce trebuia transmis in asa fel incat fostii copii acum sa se simta impliniti si sa detina instrumentele necesare pentru a face fata tuturor nedreptatilor vietii? Concluzia mea a fost ca respectivii parinti nu au avut maturitatea de a creste un copil la vremea respectiva. Daca ar fi avut-o, acum…prietenii mei ar fi oameni fericiti si nu ar fi ajuns in situatia de a le reprosa acestora modul in care i-au invatat ce e viata.
      Sper sa trec peste etapa asta si la un moment dat sa simt dorinta de a avea un copil pe care sa ma simt pregatita sa il cresc.
      Multumesc pentru feedback. Este incurajator. Deci, exista si parinti care au inceput sa se vindece dupa aparitia pruncului pe lume. Ma bucur sa aud asta. Sincer.

Sorry, the comment form is closed at this time.